ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3260/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 mai 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a solicitat anularea adresei nr. x/20.04.2015, emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să acorde reclamantului dreptul de ședere pe termen lung.

Prin Sentința civilă nr. 2517 din 08 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 2517 din 08 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare cauzei, admiterea cererii formulate.

Recurentul-reclamant a criticat sentința atacată pentru neanalizarea temeinică a înscrisurilor depuse la dosar și a legislației incidente în materie, arătând, în esență, că nu i-a fost respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește încălcarea dreptului său la apărare, recurentul-reclamant a susținut că la data de 30 septembrie 2015, a solicitat instanței de fond să-i fie încuviințată proba cu înscrisuri suplimentare, prin care urmărea să conteste argumentele din decizia atacată, vizând faptul că prezenta un pericol pentru siguranța națională. Instanța de fond a respins în mod nelegal această probă, motivând că înscrisurile nu au fost depuse odată cu răspunsul la întâmpinare, deși necesitatea probei cu înscrisuri suplimentare a apărut ulterior momentului formulării răspunsului la întâmpinare, ca urmare a înscrisurilor noi depuse de intimatul-pârât, care i-au fost comunicate la data de 31 august 2015.

Recurentul-reclamant a precizat că înscrisurile depuse de intimatul-pârât nu au fost cunoscute anterior demarării litigiului, astfel încât, a fost în imposibilitatea de formula apărări cu privire la motivele care au stat la baza adoptării măsurii contestate.

Recurentul-reclamant a mai susținut că intimatul-pârât nu a respectat dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002, iar instanța de fond nu a cercetat temeinic aceste prevederi legale pentru a sancționa atitudinea intimatului-pârât, care i-a prelungit dreptul de ședere temporară pe teritoriul României până în august 2016.

În acest sens, recurentul a înțeles să redea dispozițiile art. 50, art. 6 lit. h) și art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, care prevăd condițiile de prelungire a dreptului de ședere temporară pe teritoriul României și a făcut trimitere la documentele depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că îndeplinește condițiile cerute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 01 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, completul de filtru, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Criticile formulate de recurentul-reclamant A., subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Or, în cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițiile legii, potrivit art. 237 din C. proc. civ., republicat.

Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora, prin respingerea de către instanța de fond a cererii apărătorului său ales de a mai depune înscrisuri relevante cauzei, nu a avut posibilitatea de a combate motivele care au condus la respingerea cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, care se regăsesc în înscrisurile noi depuse de pârât la dosar, și care i-au fost comunicate prin rezoluția din 31 august 2015, sunt neîntemeiate.

Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, instanța de control judiciar constată că în cadrul măsurilor luate de prima instanță în vederea fixării primului termen de judecată, conform dispozițiilor art. 201 din C. proc. civ., republicat, s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, iar întâmpinarea și înscrisurile atașate acesteia, depuse de pârât la dosar, au fost comunicate reclamantului la data de 19 iunie 2015, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La data de 18 august 2015, pârâtul a depus noi înscrisuri la dosar, în completarea probatoriului solicitat prin întâmpinare, iar judecătorul fondului a dispus prin rezoluția din 31 august 2015, comunicarea acestor înscrisuri către reclamant și fixarea primului termen de judecată la data de 30 septembrie 2015.

La termenul de judecată acordat, reclamantul reprezentat convențional prin avocat, a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și martori, iar în cadrul probei cu înscrisuri, a cărei măsură de respingere este criticată în prezentul recurs, apărătorul ales a solicitat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar până la acel moment, sub rezerva de a mai depune și alte înscrisuri pe măsură ce le va deține, constând într-un contract încheiat între o societate și mai multe instituții de învățământ superior.

La interpelarea primei instanțe cu privire la motivul pentru care nu a depus la dosar acest nou înscris până la termenul de judecată din 30 septembrie 2015, apărătorul ales a precizat că a încheiat cu reclamantul contractul de asistență juridică la data de 29 septembrie 2015, motiv pentru care, abia la acel moment a studiat înscrisurile existente la dosar și a luat cunoștință de susținerile formulate de pârât, având în vedere că un alt avocat a redactat cererea de chemare în judecată.

Deliberând asupra probei cu înscrisuri solicitată de apărătorul reclamantului, în mod judicios instanța de fond a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și a respins proba cu noul înscris, cu motivarea că această probă trebuia propusă prin cererea de chemare în judecată sau cel mai târziu prin răspunsul la întâmpinare, în raport de momentul la care reclamantului i-au fost comunicate întâmpinarea și înscrisurile atașate, depuse de pârât la dosar.

Afirmațiile recurentului-reclamant potrivit cărora necesitatea probei cu înscrisuri suplimentare a apărut ulterior momentului formulării răspunsului la întâmpinare, ca urmare a înscrisurilor noi depuse de intimatul-pârât la dosar, și care i-au fost comunicate la data de 31 august 2015, nu pot fi primite în susținerea încălcării dreptului său la apărare.

Astfel, în raport de data comunicării către reclamant a acestor noi înscrisuri depuse de pârât și având în vedere data la care a fost fixat primul termen de judecată, reclamantul a avut posibilitatea de a formula apărări în cauză și de a depune înscrisuri în combaterea motivelor care au stat la baza măsurii contestate, în mod întemeiat judecătorul fondului reținând că îi aparține reclamantului, în exclusivitate, culpa în transmiterea cu întârziere către apărătorul său ales a înscrisurilor comunicate de instanță prin rezoluția din 31 august 2018, în condițiile în care a încheiat contractul de asistență juridică cu acesta la data de 29 septembrie 2015.

Mai mult, așa cum în mod judicios a constatat judecătorul fondului, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 5 octombrie 2015, reclamantul nu a făcut referire la motivele care au stat la baza adoptării măsurii contestate.

Procedând în modalitatea prezentată anterior, prima instanță a respectat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., republicat, reținându-se că reclamantul a avut posibilitatea să formuleze apărări în cauză și să își prezinte argumentele în condiții de contradictorialitate, conform cerințelor impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunțată în cauza Lupșa contra României.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate adresa nr. x/20.04.2015, emisă de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, prin care i s-a comunicat soluția de respingere a cererii sale de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vizând pericolul prezentat pentru securitatea națională.

Într-o manieră clară și judicios argumentată, prima instanță, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, a reținut că se justifică măsura adoptată de autoritatea publică pârâtă, întemeiată pe conținutul documentelor clasificate "secrete de stat", cu nivelul de secretizare "strict secret", pe care judecătorul fondului a avut abilitatea legală de a le consulta nemijlocit.

Cu referire la susținerile recurentului-reclamant în sensul că la documentele clasificate depuse de intimatul-pârât la dosarul cauzei, a avut acces numai instanța de judecată, Înalta Curte învederează că informațiile privind securitatea națională fac parte din categoria informațiilor clasificate "secrete de stat", astfel cum rezultă din prevederile art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, iar accesul la aceste informații este permis numai în baza unei autorizații scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține astfel de informații, potrivit art. 28 alin. (1) din legea menționată.

În contextul prevederilor legale conținute în Legea nr. 182/2002, se reține că, în primă instanță, cauza reclamantului a fost examinată de un judecător care deține certificat de acces la informații clasificate "secrete de stat", împrejurare care îi conferă acestuia dreptul de a examina informații care se circumscriu securității naționale, fără însă a altera exigențele și calitatea de judecător.

În legătură cu aspectul analizat, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Surek contra Turciei, Vereniging Weekblad Bluf contra Olandei) s-a statuat că accesul la informații poate fi îngrădit pentru protejarea interesului național, îngrădirile libertății de informare trebuind să îndeplinească o serie de condiții, să fie prevăzute de lege, să aibă scop legitim și să fie recunoscute într-o societate democratică.

La dosarul întocmit de autoritatea publică pârâtă are acces și recurentul-reclamantul prin apărător, dacă acesta din urmă deține autorizație de acces la informații clasificate, potrivit Legii nr. 182/2002. De asemenea, în vederea consultării documentelor clasificate existente la dosar, apărătorul ales al recurentului-reclamant avea posibilitatea de a solicita instituției abilitate autorizație de acces la aceste informații.

În cazul informațiilor clasificate "secrete de stat", care au condus, în speță, la adoptarea deciziei de respingere a dreptului de ședere pe termen lung, se constată că îngrădirea este prevăzută de lege, are un scop legitim constând în imperativele siguranței naționale și este necesară într-o societate democratică, situându-se în marja de apreciere a statului.

Prima instanță a examinat în mod real documentele care conțin informații clasificate "secrete de stat", precum și celelalte înscrisuri existente la dosar și față de conținutul acestora, a apreciat în mod corect că soluția de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung este legală și temeinică.

În condițiile arătate, având în vedere materialul probator administrat în cauză, urmează a fi înlăturate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora adoptarea măsurii contestate pentru motivul că prezintă pericol pentru securitatea națională, nu are la bază împrejurări obiective care să fundamenteze o astfel de condiție.

În raport de conținutul documentelor clasificate consultate, cu respectarea procedurii legale, și de completul de judecată învestit cu soluționarea recursului, precum și de necesitatea protejării interesului național, care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prevalează asupra intereselor individuale, în considerentele prezentei hotărâri nu se vor face mențiuni cu privire la starea de fapt dovedită prin înscrisurile examinate de către instanță.

Analizând documentele clasificate depuse la dosar de intimatul-pârât, instanța de control judiciar, apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că măsura administrativă este justificată, conținutul probelor prezentate fiind relevant sub acest aspect.

Critica recurentului-reclamant vizând lipsa de coerență a autorității competente, derivând din împrejurarea că i-a fost prelungit dreptul de ședere temporară, deși pentru adoptarea acestei măsuri este necesar a fi îndeplinită și condiția inexistenței unui pericol pentru apărarea și securitatea națională, este neîntemeiată.

Conform dispozițiilor art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data emiterii măsurii contestate, șederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte de expirarea dreptului de ședere anterior acordat.

Potrivit art. 70 alin. (1) din același act normativ, statutul de cetățean cu drept de ședere pe termen lung se acordă pe perioadă nedeterminată, iar odată acordat, permite străinului să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.

Titularul unui drept de ședere pe termen lung beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățeanul român, conform art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002, iar în calitate de membru al Uniunii Europene, titularul unui permis de ședere pe termen lung pe teritoriul României poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru al Uniunii Europene, fără obligativitatea obținerii în prealabil a unei vize de intrare, respectiv fără ca autoritățile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deși în oricare alte condiții, cetățenii statelor terțe sunt supuși unor verificări amănunțite.

Prin urmare, statutul de cetățean străin cu drept de ședere pe termen lung în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean român, fiind în fapt, ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române.

În condițiile mai sus arătate, sunt întemeiate susținerile intimatului-pârât potrivit cărora este firesc ca acordarea dreptului de ședere pe termen lung să fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară, fiind evident că existența unui pericol pentru securitatea națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere pe termen lung, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.

Înalta Curte apreciază nefondate și susținerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că împotriva sa nu s-a declanșat urmărirea penală pentru participarea la comiterea vreunei infracțiuni în România sau într-o altă țară și că nu figurează înscris cu fapte penale în cazierul judiciar și nici în BN Interpol, SIE, DIPI, având în vedere specificul măsurii în litigiu, și ținând cont de faptul că pericolul pentru securitatea națională nu trebuie confundat cu existența unor fapte prevăzute de legea penală, iar starea de pericol poate exista și fără ca acțiunile unei persoane să se fi materializat în fapte care intră sub incidența legii penale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2517 din 08 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV