ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2132/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.03.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație, anularea refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung nr. x/S2/BF din 07.02.2018 și obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere pe termen lung.

Prin Sentința civilă nr. 3936 din 05 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 3936 din 05 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și reținerea cauzei spre rejudecare în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat.

3.1. Hotărârea recurată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prima instanță nu a respectat dreptul la apărare al reclamantei, a respins administrarea probei cu martori prin care se tindea a se face dovada că reclamanta este integrată din punct de vedere cultural, social, familial, în România, dar și pentru a se detalia scopul și circumstanțele vizitelor în Franța și modalitatea în care starea sa de sănătate a fluctuat.

Deși instanța de fond a respins proba, apreciind că există documente care confirmă teza probatorie, în considerentele hotărârii s-a menționat că probele existente la dosar nu au fost în măsură să dovedească îndeplinirea condițiilor legale la momentul formulării cererii, ceea ce a condus la încălcarea disp. art. 13 C. proc. civ.

Prima instanță a încălcat principiile aflării adevărului și contradictorialității prev. de art. 14 și 22 din C. proc. civ.

Cu toate că recurenta-reclamantă a explicat problemele medicale ce au determinat absența sa din țară, instanța de fond nu a ținut seama de ele și a stabilit în mod arbitrar un număr general de patru zile pentru fiecare deplasare, prezumând, fără a pune în discuția părților, că acesta era numărul mediu de zile necesar pentru orice vizită medicală.

Raționamentul bazat pe o prezumție se impunea să fie supus dezbaterii contradictorii, iar judecătorul a aplicat în mod nelegal un mecanism uniform, bazat pe criterii subiective și aleatorii.

3.2. Sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Deși instanța de fond a admis că motivul pentru care absența sa de pe teritoriul României în ultimii 5 ani a fost unul bine întemeiat și justificat, a aplicat greșit disp. art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în momentul în care a definit modul de calcul și a determinat numărul de zile de absență de pe teritoriul României.

Judecătorul fondului a procedat la analiza zilelor de absență, prin împărțirea acestora în două categorii, perioadele în care reclamanta a suferit intervenții chirurgicale și perioadele în care aceasta a efectuat consultații.

În privința perioadelor în care s-au efectuat intervenții chirurgicale, recurenta-reclamantă este de acord cu instanța de fond, însă pentru cea de-a doua perioadă a vizitelor medicale, consideră că un număr de câte 4 zile pentru fiecare deplasare nu a fost stabilit în mod real.

Recurenta-reclamantă consideră că nu există un temei pentru o astfel de abordare, mai ales că scopul vizitelor de consult medical era administrarea tratamentului, iar perioadele petrecute în Franța au fost diferite, 1 - 2 zile, sau mai lungi, respectiv 77 zile.

În perioada 21.02.2016 - 09.05.2016 (77 zile), starea de sănătate a recurentei-reclamante s-a agravat, a avut hipertensiune arterială, fapt ce a provocat inflamații severe și necesitatea unui control medical complex, sub supravegherea medicilor.

În perioada 20.11.2014 - 29.12.2014 (38 zile) starea de sănătate nu a fost stabilă, iar tratamentul a suferit ajustări și pentru dovedirea acestor circumstanțe, proba cu martori era utilă cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 ianuarie 2019, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit disp. art. 13 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar în conținutul său, dezvoltat de alin. (3) al art. 13 C. proc. civ. intră și dreptul părților de a propune probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Recurenta-reclamantă se plânge de faptul că instanța de fond deși i-a dat posibilitatea să propună probe în susținerea cererii sale, a respins, prin încheierea de ședință din data de 29.06.2018, administrarea probei cu martori.

Verificând susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că proba cu martori a fost solicitată de parte, în fața instanței de fond, pentru a se dovedi integrarea din punct de vedere cultural, social, familial, "dar și pentru a detalia situația excepțională care a condus la vizitele dese în Franța, deși există și documentele care confirmă acest aspect".

Cu privire la proba cu martori, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat să se constate că aceasta nu a fost propusă în condițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., respectiv numele martorului și teza probatorie, nu au fost indicate prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu mai este admisibilă administrarea sa.

Instanța de fond, în ceea ce privește proba testimonială, a reținut că teza probatorie, parțial nu este pertinentă, având în vedere că s-a invocat nerespectarea unei condiții obiective, respectiv depășirea duratei de 6 luni, iar parțial, proba nu este utilă față de înscrisurile ce vor fi administrate în cauză, reținându-se și că martora nu a fost indicată prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată astfel că în cauză a fost respectat dreptul la apărare al reclamantei, aceasta a propus probe în susținerea cererii, iar respingerea administrării probei cu martori ca nefiind utilă și pertinentă în raport de înscrisurile de la dosar, se circumscrie prevederilor art. 255 și 258 C. proc. civ., conform cărora probele se pot încuviința numai dacă acestea sunt admisibile potrivit legii și duc la soluționarea procesului.

Or, judecătorul fondului a arătat în cuprinsul încheierii din data de 29.06.2018, că administrarea probei cu martori nu este utilă și pertinentă, având în vedere că teza probatorie poate fi susținută doar prin administrarea probei cu înscrisuri.

Din acest motiv, considerentele sentinței recurate, prin care s-a reținut că "probele administrate în prezenta cauză, esențiale fiind actele medicale, nu au dovedit îndeplinirea condițiilor legale la momentul formulării cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, din data de 23.06.2017", sunt în acord și nu contrazic cele dispuse prin încheierea din data de 29.06.2018.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată și din perspectiva încălcării principiilor contradictorialității și aflării adevărului.

Susține recurenta-reclamantă, faptul că judecătorul fondului și-a întemeiat soluția pe o prezumție ce nu a fost supusă în discuția părților, respectiv a unui număr general de 4 zile pentru fiecare deplasare în Franța, în vederea efectuării unui consult medical.

Art. 22 C. proc. civ. consacră principiul aflării adevărului în procesul civil, rolul judecătorului în aflarea adevărului, iar art. 14 C. proc. civ., obligă instanța să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Stabilirea unui număr de 4 zile pentru o consultație a avut drept premisă analizarea înscrisurilor depuse la dosar, în special a actelor medicale, din cuprinsul cărora judecătorul fondului a constatat că unele deplasări sunt justificate cu aceste documente, în timp ce alte deplasări nu sunt dovedite cu documente.

Astfel, pentru un interval de absență de 15, 16, 17, 38 și 117 zile, evidențiate la pagina 4 din sentința recurată, s-a observat că reclamanta nu a depus acte medicale care să ateste necesitatea rămânerii pe teritoriul Franței, pe lângă simpla prezență la consultație în vederea monitorizării evoluției bolii.

Pentru această situație, judecătorul fondului a arătat că zilele de absență vor fi reduse la un umăr de 4 zile pentru fiecare consultație, ceea ce reprezintă media în cazul aceleiași paciente.

Instanța de fond nu a aplicat o prezumție ce nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, așa cum susține recurenta-reclamantă, ci analizarea înscrisurilor depuse la dosar a condus la o atare concluzie, care nu poate fi combătută prin declarația unui martori, având în vedere că numai prin acte medicale se pot dovedi susținerile referitoare la monitorizarea bolii, schimbarea tratamentului, etc.

În concluzie, Înalta Curte reține neîntrunirea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în momentul în care instanța de fond a definit modul de calcul și a determinat numărul de zile de absență de pe teritoriul României.

Se mai susține că zilele de absență au fost împărțite în două categorii, și anume, perioadele în care reclamanta a suferit intervenții chirurgicale și celei în care au fost efectuate consultații pentru care s-a atribuit un număr arbitrar de câte 4 zile pentru fiecare consultație.

Înalta Curte a răspuns deja la cele invocate de recurenta-reclamantă în cadrul analizării criticilor subsumate motivelor de recurs întemeiate pe disp. art. 488 pct. 5 C. proc. civ., arătând că din actele depuse a rezultat un număr mediu de 4 zile pentru o consultație numai în cazul în care nu a existat o indicație medicale precisă în legătură cu monitorizarea bolii, neputându-se vorbi de arbitrariu, ci de analizarea și interpretarea probatoriului administrat în cauză.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 3936 din 5 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 aprilie 2019.

GGC - GV