ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3829/2022

Ședința publică din data de 30 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea Adresei nr. x din data de 06.07.2020, emise de acesta, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă i-a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 75 din 27 ianuarie 2021, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicit admiterea recursului si:

- în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanța, întrucât aceasta a fost pronunțată fără a se judeca fondul litigiului, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările si completările ulterioare;

- în subsidiar, casarea hotărârii recurate și rejudecarea în fond a litigiului, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dreptul Uniunii Europene.

Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul litigiului, hotărârea fiind neteminică si nelegală.

Din cuprinsul hotărârii atacate, se observă că, instanța de fond a avut în vedere analiza soluției de respingere a cererii privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, prin raportare la motivele invocate, documentația depusă și inclusiv conținutul adresei emisa de SRI.

Instanța de fond nu a analizat dacă există probe concludente, pertinente și utile - în sensul legislației în vigoare - la dosarul întocmit de SRI, care au stat la baza refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung.

- instanța de fond nu a solicitat și evident nu a analizat probele existente la SRI - în concret, probele în baza cărora au fost întocmite documentele depuse de aceasta instituție la IGI și existente la dosarul secret al instanței.

- instanța de fond nu a verificat nici dacă probele care ar fi trebuit sa existe la SRI sunt obținute conform legii

Opinia instanței de fond în litigiul supus judecații nu este o opinie personală, nefiind dobândită în mod direct și nemijlocit de către instanță în cadrul judecății, întrucât nu a avut la bază niciun fel de probe concludente, utile și pertinente care ar fi trebuit să existe la dosarul secret, ci reprezintă o preluare ad literam a punctului de vedere al SRI exprimat prin documentul depus la dosarul secret, în condițiile în care, mai mult, această instituție nici nu are calitate procesuală (pasivă) în speță.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de fond a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, și a dispozițiilor legale incidente în materie.

Conform art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 " nu prezintă pericol pentru securitatea națională".

Potrivit dispoziției legale incidente în cauza, cererea cetățeanului străin este respinsă în condițiile în care acesta prezintă pericol pentru securitatea națională.

În considerarea prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României nu se poate baza nici măcar pe motive de prevenție generală, astfel încât probele care ar trebui să existe la SRI ar trebui să vizeze aspecte extrem de grave, de domeniul penalului.

Împotriva recurentului nu a fost inițiat vreun demers penal și nu a avut vreodată intentată vreo acțiune penală de la momentul inițial, când a venit pe teritoriul României și pana în prezent.

Așadar, rezultă pe cale de consecință că, demersul IGI de refuz nemotivat al acordării dreptului de ședere pe termen lung excede dispozițiilor legale în vigoare.

Având în vedere persoana recurentului reclamant, raportat la întreg materialul probator, nu se poate vorbi despre o persoană care să reprezinte un pericol pentru pentru siguranța națională.

Recurentul reclamant are statut de refugiat acordat de IGI.

Este absolvent al Facultății de Medicina, a lucrat ca translator pentru -paza de coastă, comportându-se în toată această perioadă îndelungată ca un adevărat cetățean român. A respectat întocmai obligațiile ce stau în sarcina acestuia.

Nu a avut nicio problema cu autoritățile române sau cu cele străine. Nu a fost cercetat pentru nicio infracțiune sau conduită deviantă.

Față de situația de fapt, persoana solicitantului, informațiile furnizate ce au stat la baza refuzului întemeiat pe lit. f) al art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, dispozițiile legislației interne, trebuie să se aibă în vedere și reglementarea în aceasta materie a tratatelor și convențiilor internaționale la care România a aderat privind libertatea de circulație si ședere.

Legiuitorul a prevăzut în O.U.G. nr. 194/2002 ca una din condițiile care trebuie sa fie întrunite pentru ca o persoana sa dobândească dreptul de ședere pe termen lung este ca aceasta să nu reprezinte un pericol pentru securitatea națională.

Așadar, subliniază faptul că, nu se află sub incidența lit. f) a art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Decizia pârâtei întemeiată în baza dispozițiilor art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, conform căreia ar reprezenta un pericol pentru siguranța națională, este una nelegală și netemeinică.

Față de conținutul adresei de comunicare a refuzului de acordare a dreptului de ședere permanentă, a arătat că, acesta este unul nefondat și nemotivat.

De asemenea nu este prevăzut, nu este menționat în niciun fel gradul de pericol, și în ce măsură poate fi un impediment în acordarea dreptului la ședere permanentă pe teritoriul României, având în vedere că, acesta are drept de ședere în continuare.

Atât instanța de fond cât și intimata se află în eroare în ce privește analiza dreptului de ședere temporară raportat la dreptul de ședere pe termen lung.

Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat, pe de-o parte că, această analiză este necesară având în vedere analiza nu numai a legalității actului contestat, dar și a temeiniciei acestuia. Iar pe de alta parte recurentul are statut de refugiat. Acesta este beneficiarul statutului de refugiat conform Legii 122/2006 acordat de IGI, si poate călători în state membre UE, poate intra în state membre UE pana la 90 de zile fără a obține viza de intrare.

În conformitate cu dispozițiile art. 74 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, refuzul intimatei de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung trebuia să fie motivat, textul legal nefăcând distincție între cazul refuzului de acordare a dreptului de ședere permanenta și cel de ședere temporară.

În schimb, în decizia de respingere nu este menționat în ce constă concret impedimentul în acordarea dreptului la ședere permanenta pe teritoriul României, mai ales că, recurentul are statut de refugiat din anul 2009 pe teritoriul României.

Prin Hotărârea CEDO în Cauza Lupsa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 30, din 17.01.2007, instanța europeană statuează că, o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranță națională nu trebuie să fie lipsită de garanții împotriva arbitrariului și trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge argumentele autorităților.

Date fiind cele precizate mai sus, recurentul a arătat că, nici instanța de fond nu i-a comunicat esența motivelor pe care se întemeiază acțiunea, care face obiectul dosarului supus soluționării, fără a justifica acest refuz, recurentul neștiind nici măcar succint motivele concrete ale acuzațiilor care i se impută.

Instanța de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a exercitat un control jurisdicțional efectiv al temeiniciei motivelor referitoare la securitatea națională, care ar fi trebuit să justifice refuzul comunicării către recurent a esenței motivelor care au stat la baza luării deciziei de a fi considerat un pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională. Obligațiile anterior menționate sunt statuate în sarcina judecătorului național al statelor membre de către dreptul Uniunii Europene, din care face parte și jurisprudența instanțelor europene, respectiv Hotărârea din data de 4.06.2013 pronunțată în cauza C-300/11 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

În Hotărârea din data de 4.06.2013 în cauza C-300/11, CJUE subliniază că, autoritatea națională competentă trebuie să dovedească faptul că, siguranța statului ar fi efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă a motivelor către persoana interesată. În consecință, nu există o prezumție în favoarea existenței și a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate națională pentru a refuza divulgarea motivelor pe care se bazează decizia de refuz al intrării".

Având în vedere cele mai sus menționate, subliniază faptul că, în litigiul dedus judecății, Inspectoratul General pentru Imigrări nu a dovedit cu niciun mijloc de probă faptul că, securitatea statului ar fi efectiv compromise de o comunicare precisă și completă a respectivelor motive către recurent. Pentru a dovedi acest lucru, IGI ar fi trebuit să formuleze un punct de vedere către instanța de judecata, în baza datelor pe care le-ar fi obținut de la SRI cu privire la acest aspect.

Având în vedere faptul că, SRI nu este parte în dosar, rezultă că, orice susțineri ale acestei instituții sau orice documente emise de aceasta instituție, potrivit cărora recurentul ar reprezenta un pericol pentru securitate națională - susțineri care au stat la baza refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România pentru recurent, ar fi trebuit să fie analizate în prealabil de IGI, validate de IGI și ulterior comunicate instanței de judecată, întrucât IGI este răspunzător pentru ceea ce susține personal în fața instanței de judecată în numele SRI.

În plus, nici instanța de fond nu a cenzurat această lipsa a justificării motivelor de necomunicare de către IGI a argumentelor care au stat la baza refuzului în speță.

În concret, cele reținute de instanța în acest context nu exclud obligația IGI de a demonstra faptul că, securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă a motivelor respective către recurent.

În concluzie, instanța de fond nu a sancționat lipsa demonstrării de către IGI a faptului că, securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă către recurent a motivelor refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, ci a prezentat un punct de vedere propriu, deci fără a avea la bază elemente concrete, în sensul celor reținute de CJUE în hotărârea din data de 4.06.2013 în cauza C-300/11, așa cum au fost redate mai sus.

Instanța de fond a încălcat dreptul Uniunii Europene, din care face parte și jurisprudența instanțelor europene, ceea ce conduce la concluzia că, decizia recurată este nelegală și neîntemeiată, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

De asemenea nimic din ceea ce se reține în sarcina sa nu pot fi încadrate și nu pot constitui amenințări la adresa securității naționale a României. Nu se pot încadra în prevederile lit. i) si l din art. 3 al Legii nr. 51/1991. Nu pot fi reținute a fi acte teroriste.

Din actele depuse în susținerea adresei SRI, nu rezultă sub niciun aspect implicarea sa și nici nu au legătură cu persoana sa în pregătirea unor acte de terorism, neîncadrându-se în niciunul din cazurile enumerate la lit. a)-m).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 71 și următoarele din O.U.G. nr. 194/2002, art. 483 si următoarele C. proc. civ., art. 488 C. proc. civ., art. 496 și următoarele C. proc. civ., art. 20 din Legea 554/2004, Legea 554/2004, și toate celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

Hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, fiind în mod corect respinsă cererea formulată de recurentul - reclamant.

Astfel, prin hotărârea civilă nr. 75 din 27.01.2021, în mod just Curtea de Apel București a respins pretențiile reclamantului, reținând ca justificat refuzul instituției intimate de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

La data de 13.01.2020, cetățeanul străin A. a formulat o solicitare privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României. În urma verificărilor efectuate, a rezultat faptul că cetățeanul străin, este posesor al documentului de călătorie cu seria x, emis de Inspectoratul General pentru Imigrări, cu valabilitate în perioada 04.11.2019 - 04.11.2021, acesta figurând în evidențele Direcției Azil și Integrare în calitate de beneficiar al statutului de refugiat.

În conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

"(1) Dreptul de ședere pe termen lung se aprobă de către șeful Inspectoratului General pentru Imigrări.

(2) Cererile se analizează de către o comisie special constituită, prin dispoziție a șefului Inspectoratului General pentru Imigrări, comisie care formulează propuneri motivate pentru fiecare caz în parte".

La nivelul instituției intimate a fost constituită o comisie care, după studierea documentației depuse în susținerea solicitării sale, precum și din verificările efectuate, a propus respingerea cererii formulate de cetățeanul afgan A., în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 71 - Condiții de acordare a dreptului de ședere pe termen lung:

"(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: f) nu prezintă pericol pentru securitatea națională".

Art. 70 - Dreptul de ședere pe termen lung:

"(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor care, la data soluționării cererii, sunt titulari ai unui drept de ședere temporară sau beneficiari ai protecției internaționale în România".

Astfel, la data de 06.07.2020 a fost comunicat cetățeanului străin refuzul la solicitarea acestuia de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, acesta fiind motivat în fapt, avându-se în vedere că despre cetățeanul afgan A. "se dețin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că a fost implicat în activități contrare securității naționale, acte și fapte care constituie amenințări la adresa acesteia, conform art. 3 lit. i) și lit. 1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, în sensul că a inițiat și sprijinit activități al căror scop îl constituie săvârșirea de acte teroriste", iar în drept de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

La baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. x/26.03.2020 (document secret de stat, nivelul de clasificare strict secret), din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru securitatea națională a României.

Astfel, în raport cu informațiile transmise de Serviciul Român de Informații, Inspectoratul General pentru Imigrări nu putea soluționa pozitiv cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România.

În cazul de față informațiile care au stat la baza actului administrativ contestat au caracter clasificat, clasa secret de stat, nivelul strict secret, astfel încât acestea nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informațiile strict secrete, astfel cum prevede Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

Neprezentarea documentelor clasificate care au stat la baza actului administrativ contestat se circumscrie dispozițiilor art. 53 alin. (1) teza I din Constituția României, potrivit căruia "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor". Având în vedere informațiile cuprinse de documentele clasificate în prezenta cauză, restrângerea dreptului reclamantului este necesară într-o societate democratică, este proporțională cu situația care a determinat-o, este aplicată în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere existenței dreptului la apărare al reclamantului.

Cu privire la această problematică, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1120 din 16.10.2008, reținând că "este firesc ca Legea nr. 182/2002, care are ca obiect de reglementare protecția informațiilor clasificate, să conțină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informații al anumitor persoane care au calitatea de părți într-un proces, respectiv cu condiția obținerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerințele și procedura specifică de obținere a acestuia, prevăzute de aceeași lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații, ci îl condiționează de îndeplinirea anumitor pași procedurali, justificați de importanța pe care asemenea informații o prezintă, nu se poate reține încălcarea drepturilor la un proces echitabil".

De asemenea, prin Decizia nr. 1335/09.12.2008, Curtea Constituțională s-a pronunțat și asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 182/2002, respingând-o pe considerentul că "protecția informațiilor prin măsuri procedurale ori accesul la informațiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile și libertățile constituționale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală".

Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a prevederilor art. 6 din CEDO, precizează faptul că O.U.G. nr. 194/2002 garantează reclamantului, prin apărător, în cazul în care sunt invocate motive ce țin de securitatea națională, acces la informațiile clasificate, sub rezerva întrunirii unor condiții procedurale, acestea constituind, o garanție suficientă pentru a nu fi afectat principiul dreptului la apărare și la un proces echitabil. Controlul jurisdicțional asupra refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung permite verificarea legalității și temeiniciei motivelor invocate de instituția noastră în luarea acestei măsurii.

Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora hotărârea recurată ar fi fost pronunțată fără a se judeca fondul litigiului sunt neîntemeiate. Este indubitabil că instanța de fond a judecat cauza cu care a fost sesizată, respingând cererea formulată de cetățeanul irakian ca neîntemeiată.

Având în vedere toate aspectele învederate, solicită respingerea recursului și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 C. proc. civ., O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recurentul reclamant și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a susținut în primul rând că, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul litigiului, hotărârea fiind neteminică si nelegală și că, instanța de fond nu a analizat dacă există probe concludente, pertinente și utile - în sensul legislației în vigoare - la dosarul întocmit de SRI, care au stat la baza refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung.

Criticile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, deoarece, din analiza sentinței recurate, reiese că, hotărârea a fost dată cu respectarea tuturor regulilor de procedură, cuprinzând toate motivele pe care se întemeiază, cu aplicarea tuturor normelor de drept material.

Referitor la criticile recurentului, în sensul că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și că, instanța de fond a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sunt întemeiate.

Astfel, potrivit prevederilor art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor care, la data soluționării cererii, sunt titulari ai unui drept de ședere temporară sau beneficiari ai protecției internaționale în România".

Art. 71 alin. (1) lit. a)-g) din O.U.G. nr. 94/2002 statuează asupra condițiilor de acordare a dreptului de ședere pe termen lung străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1). Între aceste condiții se regăsește și aceea ca străinul să nu prezinte pericol pentru securitatea națională (lit. f).

Având în vedere dispozițiile legale mai sus enunțate, concluzia intimatului pârât, în sensul că informațiile cuprinse în documentul clasificat fac dovada neîndeplinirii de către reclamant a condiției prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2002 este excesivă și depășește limitele marjei de apreciere recunoscute de lege.

La data de 13.01.2020, recurentul - cetățean străin A. a formulat o solicitare privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României. În urma verificărilor efectuate, a rezultat faptul că cetățeanul străin, este posesor al documentului de călătorie cu seria x, emis de Inspectoratul General pentru Imigrări, cu valabilitate în perioada 04.11.2019 - 04.11.2021, acesta figurând în evidențele Direcției Azil și Integrare în calitate de beneficiar al statutului de refugiat.

La baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. x/26.03.2020, document secret de stat, nivelul de clasificare strict secret, în care este menționat că, cetățeanul străin prezintă pericol pentru securitatea națională a României.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, adresa SRI nr. x/26.03.2020, menționează că cetățeanul străin prezintă pericol securitatea națională a României, fără însă a cuprinde o minimă argumentare în sensul celor afirmate. Astfel, instanța însărcinată cu controlul legalității deciziei de refuz al șederii pe termen lung trebuie să poată lua cunoștință de ansamblul motivelor și al elementelor de probă care au stat la baza respectivei decizii.

Din analiza înscrisurilor avute în vedere de SRI la emiterea adresei în discuție, depuse la solicitarea Înaltei Curți la Compartimentul de documente clasificate, nu se pot reține în mod rezonabil indicii în sensul celor afirmate de intimat.

Astfel, în raport cu cele mai sus reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că, soluția primei instanțe de menținere a măsurii luate de către intimatul pârât, constând în refuzul de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, este nelegală.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul.

Va casa în totalitate sentința atacată și, rejudecând:

Va admite contestația formulată de reclamant.

Va anula Adresa nr. x din data de 06.07.2020, emisă de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări.

Va obliga pârâtul să acorde reclamantului dreptului de ședere permanentă în România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 75 din 27 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în totalitate sentința atacată și, rejudecând:

Admite contestația formulată de reclamant.

Anulează Adresa nr. x din data de 06.07.2020, emisă de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări.

Obligă pârâtul să acorde reclamantului dreptului de ședere permanentă în România.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.