ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6061/2021

Ședința publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2019 la data de 24.06.2019, reclamantul A. a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva Deciziei - adresa din 04.06.2019, emisă de către pârâtul MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație, prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România.

A solicitat ca în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu prevederile Legii nr. 554/2004, să se dispună constatarea nulității sau, după caz, anularea în tot a actului administrativ, precum și a tuturor actelor care au stat la baza refuzului, să fie obligat pârâtul să îi acorde dreptul de ședere pe termen lung și să emită permisul de ședere pe termen lung în temeiul art. 2 alin. (1) lit. j), art. 70, art. 71, art. 107 alin. (1) lit. e) și 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin sentința civilă nr. 448 pronunțată la data de 18 iunie 2020, Curtea de Apel București a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la comunicarea ghidului privind clasificarea informațiilor pentru autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1849/19.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia nr. 4656/10.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

A respins în rest acțiunea astfel cum a fost completată și precizată formulată de reclamantul A. ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea hotărârii instanței de fond cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acțiunii, anularea actelor contestate și obligarea pârâților la acordarea dreptului de ședere și a eliberării permisului de ședere pe termen lung în temeiul art. 3 alin. (1) lit. j), art. 70, art. 71, art. 107 alin. (1) lit. e) și 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002.

În drept, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată recurentul împrejurarea că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, sens în care susține:

a) În mod greșit a apreciat instanța că decizia de respingere a cererii reclamantului este manifestarea de voință a șefului IGI fiind interpretate în mod eronat dispozițiile art. 73 și 74 din O.U.G. nr. 194/2002, actul administrativ trebuia motivat în fapt și în drept de emitent. În raport de aceste texte legale, refuzul acordării dreptului de ședere permanentă cade în competența șefului Oficiului Român pentru Imigrări.

Decizia contestată nu este un act administrativ emis de șeful Oficiului Român pentru Imigrări așa cum impune norma de drept, ci actul a fost emis și semnat de o terță persoană aparent în numele Comisarului Șef de Poliție al Direcției Migrație unitate subordonată Inspectoratului General pentru Imigrări.

b) Curtea de Apel București a ignorat faptul că legislația românească nu este compatibilă cu cerințele europene, particularii putând invoca Directiva europeană devreme ce aceasta nu este transpusă sau nu este transpusă corect în legislația română. Susține că instanța trebuia să verifice legalitatea deciziei prin prisma reglementării în acord cu norma europeană citând în acest sens norma art. 6.

Norma europeană face vorbire de existența unei infracțiuni contra siguranței naționale, prin "infracțiune" înțelegându-se existența unei urmăriri penale pentru o asemenea faptă, în timp ce norma românească face vorbire doar de "existența pericolului".

În ce privește netemeinicia cererii dedusă judecății, arată recurentul că instanța nu a făcut aplicarea nici a Legii nr. 51/1991 și nici a dispozițiilor CEDO. Nu există niciun principiu al proporționalității în cazul respingerii cererii reclamantului.

Afirmă recurentul că instanța era investită cu verificarea legalității deciziei, prin prisma actelor ce stau la baza sa, dar și a normelor extrinseci actului administrativ, norme ce reglementează în realitate refuzul de acordare a dreptului de lungă ședere.

Legea nr. 51/1991 coroborat cu Legea privind informațiile clasificate arată fără echivoc că toate informațiile - doar dacă sunt în mod legal culese - vor fi folosite în proceduri penale ce presupun accesul părții inculpate la dosarul cauzei. Legea nr. 51/1991 nu dispune asupra restrângerii drepturilor administrative.

Mai susține recurentul că intimatul-pârât nu a făcut nicio referire la prevederile Legii nr. 51/1991 implicit la prevederile art. 3, și coroborând acest fapt cu motivarea CEDO în cauza Bucur rezultă, fără putință de tăgadă, că informațiile secret de stat - strict secret nu cuprind informații referitoare la securitatea națională.

În prezenta cauză documentația SRI și Rapoartele șefului IGI sunt cunoscute de toți lucrătorii fapt care dovedește cele susținute de reclamant.

Afirmă recurentul că după 11 ani de ședere în România nu poate constitui un pericol la adresa securității naționale.

În ce privește obligația prezentării certificatelor ORNISS susține recurentă că hotărârea este netemeinică prin prisma experienței din dosarul nr. x/2016. Ca urmare a punerii în executare a hotărârii privind prezentarea certificatelor ORNISS s-a constatat că anume persoane din Comisia constituiă în temeiul art. 73 nu aveau certificat ORNISS valabil, fapt ce-l determină pe recurent a reconsidera natura de caracter secret de stat a înscrisurlui emis de SRI. Reclamantul nu poate cunoaște dacă membrii comisiei erau deținători ai acestui certificat decât prin prezentarea sa, și cum nici instanța nu a verificat actele, și a îmbrățișat teoria existenței permisului fără dovezi în acest sens, fapt ce constituie o încălcare a dreptului la instanță a reclamantului.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, se arată că refuzul prelungirii dreptului de ședere pe termen lung a fost efectuată de către Direcția Migrație, structură responsabilă în cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări de coordonarea activității de prelungire a dreptului de ședere temporară și de acordarea a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Refuzul de acordare a dreptului de ședere pe termen lung a fost dispusă în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 în forma în vigoare la data formulării solicitării astfel că referirile recurentului la alte acte normative care privesc restrângeri de drepturi sau la o altă formă a acestui act normativ nu pot fi validate.

Cu referire la susținerile recurentului legate de șederea sa pe termen scurt acedstea nu pot fi apreciate ca fiind veritabile critici ale sentinței recurate având în vedere că instanța de fond nu a fost investită cu analizarea legalității și temeiniciei actelor emise de autoritatea pârâtă prin care s-a dispus acordarea către recurent a dreptului de ședere temporară pe teritoriul României.

Decisiv în cauza supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung evidențiază neîndeplinirea condiției instituită prin art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 respectiv aceea de a nu prezenta pericol pentru securitatea națională și nu de anu examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în alte ipoteze avute în vedere de legiuitor.

II. Soluția instanței de recurs

Prirotar, constată Înalta Curte că nu s-a criticat prin recurs si dispoziția instanței de fond prin care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât și ca atare respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la comunicarea ghidului privind clasificarea informațiilor pentru autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1849/19.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 definitivă prin decizia nr. 4656/10.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește celelalte critici, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia adresa din 04.06.2019, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație a respins cererea reclamantului pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

La pronunțarea acestei decizii s-a reținut "despre dvs. se dețin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că ați fost implicat în activități contrare securității naționale, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991, fiind membru al unei grupări de criminalitate organizată".

Astfel, cetățeanului străin i-a fost refuzată solicitarea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

La baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. x/23.09.2019 emisă de Serviciul Român de Informații - UM 0198 București, și respectiv cu adresa nr. x/30.09.2019 a MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări, înscrisuri cu caracter "strict secret" din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru securitatea națională a României.

Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond faptul că, din analizarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei a reieșit că "Aceste informații cu caracter secret, în raport de care a fost soluționată cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă și care au fost comunicate în urma demersurilor întreprinse de pârât, sunt suficiente, în opinia instanței, pentru a justifica o soluție precum cea pronunțată în speță, de respingere a cererii, acțiunile cu care reclamantul este cunoscut justificând pe deplin soluția pronunțată în dosarul său administrativ cu atât mai mult cu cât în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 are o vocație iar nu un drept la obținerea respectivului drept de ședere".

Potrivit dispozițiilor art. art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă indeplinesc cumulativ următoarele condiții:

"(1)Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a)au avut drept de ședere temporară sau au beneficiat de protecție internațională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel:

(i)în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și nu depășesc 10 luni de absență în total. Nu se consideră absență de pe teritoriul României dacă prin natura serviciului străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfășurarea unor activități de transport internațional și prezintă înscrisuri doveditoare în acest sens.

(ii)în această perioadă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național;

(iii)la stabilirea acestei perioade se iau în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii;

(iv)la stabilirea acestei perioade nu se iau în calcul dreptul de ședere conferit de viza de scurtă ședere, viza diplomatică sau de serviciu și nici dreptul de ședere obținut pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier sau lucrător au pair;

(v)această perioadă se reduce la 4 ani, în cazul beneficiarilor protecției internaționale în România care participă activ la viața economică, socială și culturală a societății românești, inclusiv ca urmare a parcurgerii programelor de integrare prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările și completările ulterioare;

(vi)această perioadă se reduce la jumătate, în cazul beneficiarilor protecției internaționale în România căsătoriți de cel puțin 5 ani cu un cetățean român;

(vii)această perioadă se calculează începând cu data depunerii cererii în baza căreia s-a acordat protecție internațională în România, în cazul beneficiarilor protecției internaționale.

b)fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români;

c)fac dovada asigurării sociale de sănătate;

d)fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii;

e)cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător;

f)nu prezintă pericol pentru securitatea națională;

g)nu constituie o amenințare la adresa ordinii publice. Condiția se consideră îndeplinită dacă străinul nu a săvârșit, cu intenție, infracțiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani".

În sensul acestui text de lege și o suspiciune rezonabilă de implicare în activități de natură a pune în pericol siguranța statului poate fi interpretată ca încălcând condiția necesară acordării dreptului de ședere pe termen lung.

Existența unui pericol pentru securitatea națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere pe termen lung, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Gradul de pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin.

Astfel, pentru motive ce țin de ordinea publică și securitatea națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul de pericol social pentru ordinea publică sau securitatea națională pe care un străin îl prezintă.

Reține Înalta Curte faptul că legiuitorul național a condiționat obținerea dreptului de ședere pe termen lung de îndeplinirea unor cerințe mult mai strice decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.

Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung.

Statul este liber să decidă, în conformitate cu legea, și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale.

Noțiunea de securitate națională reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu are niciun efect în ceea ce privește dreptul de ședere temporară, așa cum este prevăzut de art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 potrivit căruia "Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii".

Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr. 194/2002 garantează reclamantului, prin apărător, în cazul în care sunt invocate motive ce țin de securitatea națională, acces la informațiile clasificate, sub rezerva întrunirii unor condiții procedurale, acestea constituind, o garanție suficientă pentru a nu fi afectat principiul dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Controlul jurisdicțional asupra refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung permite verificarea legalității și temeiniciei motivelor invocate în luarea acestei măsuri.

S-a criticat prin recurs și faptul că instanța de fond a reținut că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung a fost aprobat de șeful Inspectoratului General pentru Imigrări cu motivarea că dispozițiile art. 73 și 74 din O.U.G. nr. 194/2002 dispun că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă cade în competența șefului Oficiului Român pentru Imigrări.

Contrar acestor susțineri constată Înalta Curte că prin dispozițiile O.U.G. nr. 18/2012 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor fi pentru modificarea unor acte normative, a fost înființat Inspectoratul General pentru Imigrări organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, prin reorganizarea Oficiului Român pentru Imigrări, care se desființează.

Astfel, în conformitate cu dispozțiile art. II din O.U.G. nr. 18/2012

"(1)Se înființează Inspectoratul General pentru Imigrări, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, prin reorganizarea Oficiului Român pentru Imigrări, care se desființează.

(2)Personalul Oficiului Român pentru Imigrări se preia și se numește în funcții, în condițiile legii, în cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări.

(3)Patrimoniul Inspectoratului General pentru Imigrări se constituie din cel al Oficiului Român pentru Imigrări.

(4)Inspectoratul General pentru Imigrări preia drepturile și obligațiile Oficiului Român pentru Imigrări, precum și ale structurilor teritoriale ale acestora și continuă litigiile în curs".

Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 73 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 în conformitate cu care "Dreptul de ședere permanentă se aprobă de către șeful Oficiului Român pentru Imigrări".

Cum prin dispozițiile O.U.G. nr. 18/2002, Oficiul Român pentru Imigrări a fost desființat, drepturile și obligațiile acestuia fiind preluate de Inspectoratul General pentru Imigrări rezultă că aprobarea dreptului de ședere pe termen lung este de competența șefului Inspectoratului General pentru Imigrări, situație față de care critica formulată este nefondată.

Înalta Curte are în vedere si faptul că noțiunea de pericol/amenințare la adresa securității/siguranței naționale este definită/reglementată la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care se referă la acțiunile și inacțiunile care reprezintă pericole pentru securitatea/siguranța națională, astfel:

"Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele:

a)planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român;

b)acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra țării sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizații străine de a săvârși oricare din aceste fapte;

c)trădarea prin ajutarea inamicului;

d)acțiunile armate sau orice alte acțiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;

e)spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum și divulgarea secretelor de stat sau neglijența în păstrarea acestora;

f)subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale;

g)acțiunile prin care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în stat ori a reprezentanților altor state sau ai organizațiilor internaționale, a căror protecție trebuie să fie asigurată pe timpul șederii în România, potrivit legii, tratatelor și convențiilor încheiate, precum și practicii internaționale;

h)inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

i)actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte;

j)atentatele contra unei colectivități, săvârșite prin orice mijloace;

k)sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitățile autorizate să le dețină, contrabanda cu acestea, producerea, deținerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiții decât cele prevăzute de lege, precum și portul de armament sau muniție, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea națională;

l)inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

m)orice acțiuni sau inacțiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor forestier, cinegetic și piscicol, apelor și altor asemenea resurse, precum și monopolizarea ori blocarea accesului la acestea, cu consecințe la nivel național sau regional"

În același timp, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane", iar la lit. n) a aceluiași articol, excesul de putere, în sensul că reprezintă "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

În aceste coordonate normative, Înalta Curte, pe baza conținutului relevat de documentația furnizată de SRI la care a avut acces, a ajuns la concluzia că soluția de neacordare a dreptului de ședere pe termen lung este legală.

De asemenea, referirea la cauza Bucur împotriva României în litigiul de față nu aduce dezlegare, întrucât nu ne aflăm într-o situație similară celei tranșate prin această cauză, câtă vreme în cauza de față judecătorul fondului a avut acces la informații clasificate și a consultat documentele transmise de instituțiile cu atribuții în apărarea ordini publice și securității naționale, iar Cauza Bucur privea situația unui fost angajat al serviciului român de informații, care a invocat nerespectarea libertății de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informații clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenție), precum și încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenție), iar prin Rezoluția interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaților Miniștrilor, s-a solicitat autorităților românești să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte cu privire la sistemul român de colectare și arhivare a informațiilor de către serviciile secrete, în cauza respectivă fiind invocată încălcarea dreptului la respectarea vieții private, din cauza faptului că Serviciul Român de Informații deținea și folosea un fișier conținând date personale ale reclamantului.

Și în ce privește critica referitoare la obligația prezentării certificatelor ORNISS constată Înalta Curte caracterul nefondat al acesteia, instanța de fond reținând în mod corect faptul că acest petit nu este susținut de niciun temeiul legal, iar pe de altă parte nu a fost relevat de către recurent niciun motiv care să creeze o indoială instanței de judecată referitoare la legalitatea compunerii constituită în temeiul art. 73 din O.U.G. nr. 194/2002.

De altfel, așa cum s-a arătat și în prezenta hotărâre, comisia formulează o propunere aceasta fiind aprobată de șeful Inspectoratului General pentru Imigrări.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că situația recurentului a mai fost verificată prin sentința civilă nr. 114/08.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 definitivă prin Decizia nr. 6846/16.12.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind respinsă o acțiune similară de anulare a unei adrese prin care i s-a respins acestuia cererea sa de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, în situația recurentului-reclamant neintervenind modificări față de cea analizată în dosarul nr. x/2016.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 448 din 18 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.