ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2284/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a formulat contestație împotriva refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung comunicat prin adresa nr. x/DM/SRS/TC din 10.03.2021, prin care a solicitat admiterea contestației și:

- anularea deciziei de refuz a acordării dreptului de ședere pe termen lung nr. x/DM/SRS/TC din 10.03.2021 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație și obligarea intimatei la acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României recurentului;

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și onorariu de avocat.

Prin Sentința civilă nr. 2236 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI; a respins, ca neîntemeiată, contestația împotriva Deciziei nr.x/DM/SRC/TC din 10.03.2021, emisă de pârât, prin care s-a exprimat refuzul de acordare a dreptului de ședere pe termen lung.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare și pe cele ale art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul – reclamant a solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, întrucât aceasta a fost pronunțată fără a se judeca fondului litigiului, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Din cuprinsul hotărârii atacate, se observă că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere pe termen lung a dreptului de ședere pe teritoriul României, prin raportare la motivele invocate, documentația depusă și inclusiv conținutul adresei emisă de SRI.

Recurentul a susținut că instanța de fond nu a analizat dacă există probe concludente, pertinente și utile, fără putință de tăgadă - în sensul legislației în vigoare - la dosarul întocmit de SRI, care au stat la baza refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung; nu a solicitat și, evident nu a analizat probele existente la SRI - în concret, probele în baza cărora au fost întocmite documentele depuse de aceasta instituție la IGI și existente la dosarul secret al instanței; nu a verificat nici dacă probele care ar fi trebuit să existe la SRI sunt obținute conform legii.

Se observă, astfel, că instanța a avut în vedere doar motivele invocate si adresa nr.(...)/22.12.2020. Faptul că instanța de fond a avut în vedere doar adresa SRI, rezultă din însăși motivarea hotărârii.

Atât pârâta, cât și instanța de fond au decis neacordarea dreptului de ședere pe termen lung recurentului, numai în baza unei adrese, fără să efectueze demersuri și fără să analizeze legalitatea dar si temeinicia actului administrativ contestat (decizia de respingere).

În accepțiunea art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, examinarea cererii trebuie să fie efectivă, ținându-se cont de toate mijloacele de proba în sensul legislației în vigoare, necesare pentru a se putea pronunța o soluție legală și corectă, în considerarea principiului idem est non esse et non probari.

Totodată, cu referire la motivarea hotărârii atacate, a susținut că opinia instanței de fond nu este una personală, nefiind dobândită în mod direct și nemijlocit în cadrul judecății, ci este o preluare a punctului de vedere al intimatului. Pentru a putea exprima o opinie proprie ar fi trebuit ca instanța să aibă la baza probe concludente, utile și pertinente care nu au existat la dosarul secret.

De asemenea, instanța de fond nu a verificat nici dacă probele care ar fi trebuit să existe la SRI sunt obținute conform legii, cu respectarea duratei de valabilitate a autorizării, după cum prevăd dispozițiile art. 17 alin. (4) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, cu modificările și completările ulterioare, republicată.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu există motive de casare cu trimitere spre rejudecare a hotărârii recurate, a solicitat instanței de recurs să analizeze toate elementele de probă (care nu au fost depuse la dosarul cauzei) în baza cărora SRI a emis documentele existente la dosarul secret și, în urma analizării motivelor de casare invocate, să admită recursul, să caseze hotărârea recurată și, în rejudecare, să admită contestația.

În opinia recurentului, instanța de fond a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind art. 71 alin. (1) lit. f din OUG nr.194/2002.

În considerarea prevederilor OUG nr. 194/2002, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României nu se poate baza pe motive de prevenție generală, astfel încât probele trebuie să vizeze aspecte extrem de grave.

În opinia sa, refuzul IGI de acordare a dreptului de ședere pe termen lung excede dispozițiilor legale în vigoare, este nefondat și nemotivat, nefiind menționat în niciun fel gradul de pericol și în ce măsură poate fi un impediment în acordarea dreptului la ședere permanentă pe teritoriul României.

Având în vedere persoana reclamantului (are familie pe teritoriul României, loc de muncă, este integrat în societate, etc.) și raportat la întreg materialul probator administrat în prezenta cauza, nu se poate vorbi despre o persoana care să reprezinte un pericol pentru siguranța națională.

În conformitate cu dispozițiile art. 74 alin. (2) din OUG 194/2002, refuzul intimatei de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung trebuia să fie motivat, textul legal nefăcând distincție între cazul refuzului de acordare a dreptului de ședere permanentă și cel de ședere temporară.

În schimb, în decizia de respingere nu este menționat în ce constă, în concret, impedimentul în acordarea dreptului la ședere permanentă pe teritoriul României.

„Aceasta procedură (controlul jurisdictional al legalității deciziei de refuz al intrării, n.n.) trebuie să garanteze, în cea mai mare măsură posibilă, respectarea principiului contradictorialitatii, pentru a permite persoanei interesate să conteste motivele pe care se întemeiază decizia în cauză, precum și să prezinte observații cu privire la elementele de probă aferente acesteia și, prin urmare, să își prezinte în mod util argumentele în apărare. În special, trebuie să se comunice persoanei interesate esența motivelor pe care se întemeiază o decizie de refuz al intrării pe teritoriul țării, protecția necesară a siguranței statului neputând avea ca efect lipsirea respectivei persoane de dreptul sau de a fi ascultată, și, prin urmare, anularea caracterului efectiv al dreptului său de a exercita căile de atac”.

În același sens este și Hotărârea CEDO în Cauza Lupșa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30, din 17.01.2007, în care instanța europeană statuează că o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranță națională nu trebuie să fie lipsită de garanții împotriva arbitrariului și trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge argumentele autorităților.

Pârâtul ar fi trebuit să realizeze către reclamant o comunicare în esență a motivelor și a elementelor de probă care au stat la baza respectivei decizii de refuz, cu respectarea confidențialității aspectelor relevante, după cum prevede legislația în vigoare. În plus, nici instanța de fond nu i-a adus la cunoștință faptele care i se impută, nici măcar prin prezentarea acestora la modul general - cu păstrarea confidențialității, conform legii, a aspectelor secrete - care au stat la baza refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung, încălcând astfel dreptul Uniunii Europene și, implicit, dreptul său la apărare, dreptul la un proces echitabil, principiul legalității, principiul contradictorialitatii și principiul egalității părților în fața justiției.

Instanța nu trebuie să preia ca atare un punct de vedere al unei instituții ci, în virtutea rolului activ și în scopul aflării adevărului, are obligația legală de a analiza probele pe care se întemeiază orice decizie emisă de autorități, în speță, IGI.

A subliniat faptul că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dreptul Uniunii Europene are prioritate față de dreptul național sau practica internă a statelor membre, astfel încât natura și gravitatea sancțiunii aplicate pentru soluționarea faptelor ce constituie contravenții (în sens larg) trebuie analizată prin raportare la obiectul și scopul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Decizia pronunțată în cauza Dorota Szott - Medinska și alții împotriva Poloniei din 09.10.2003. Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006 s.a.).

A mai arătat că în cazul litigiului dedus judecății, norma în baza căreia s-a constatat fapta are caracter general, iar măsura dispusă nu are scop reparator, ci scop de prevenire și pedepsire, iar acuzația care i-a fost adusă și care a stat la baza justificării refuzului acordării dreptului de ședere permanentă este o acuzație penală în sensul Convenției.

În interpretarea CEDO, petentul beneficiază și în procedura contravențioanală de prezumția de nevinovăție, care a fost instituită cu scopul de a proteja cetățenii față de posibilele abuzuri din partea autorităților, motiv pentru care sarcina probei în procedura contravențională desfășurată în fața instanței de judecată revine organului emitent al actului contestat (IGI, în speță) și nu recurentului-reclamant. De aceea, cât privește probațiunea, a precizat că ar trebui să facă dovada contrarie celor afirmate în acțiune doar în situația în care probele administrate de IGI ar putea convinge instanța în privința vinovăției „acuzatuluiˮ dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Invocând jurisprudența CEDO, pe care a apreciat-o ca fiind incidentă în cauză (Hotărârea din data de 4.06.2013 pronunțată în cauza C-300/11 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene), a susținut că instanța de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a exercitat un control jurisdicțional efectiv al temeiniciei motivelor referitoare la securitatea națională, care ar fi trebuit să justifice luarea deciziei de refuz privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Cele reținute de instanță în acest context nu exclud obligația Inspectoratului General pentru Imigrări de a demonstra faptul că securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă a motivelor respective către reclamant.

Mai mult, având în vedere că SRI nu este parte în dosar, consideră că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere doar apărările și mijloacele de probă puse la dispoziție de către IGI.

În concluzie, instanța de fond nu a sancționat lipsa demonstrării de către IGI a faptului că securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă către reclamant a motivelor refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, ci a prezentat un punct de vedere propriu, fără a avea la baza elemente concrete, în sensul celor reținute de CJUE în Hotărârea din data de 4.06.2013 în cauza C-300/11.

Intimatul-pârât Intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia adresa nr.x/DM/SRS/TC din 10.03.2021, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a respins cererea reclamantului pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f din O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

La baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. (...)/22.12.2020, înscrisuri clasificate secret de stat de nivel „strict secret”. Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung a fost motivat de existența unor indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că reclamantul a fost implicat în activități contrare securității naționale, acte și fapte care constituie amenințări la adresa acesteia, conform art. 3 lit. i și lit. l din Legea nr. 51/1991, în sensul că a inițiat și sprijinit activități al căror scop îl constituie săvârșirea de acte teroriste.

Potrivit art. 71 alin. (1) lit. f din O.U.G. nr. 194/2002 „Condiții de acordare a dreptului de ședere pe termen lung - (1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (…) f) nu prezintă pericol pentru securitatea națională.”

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n, excesul de putere este definit ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Recurentul-reclamant a susținut că, în considerarea prevederilor OUG nr.194/2002, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României nu se poate baza pe motive de prevenție generală, astfel încât probele trebuie să vizeze aspecte extrem de grave, de domeniul penalului.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că, în sensul textului de lege prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. f din O.U.G. nr.194/2002 și o suspiciune rezonabilă de implicare în activități de natură a pune în pericol siguranța statului poate fi interpretată ca încălcând condiția necesară acordării dreptului de ședere pe termen lung.

Existența unui pericol pentru securitatea națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere pe termen lung, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Gradul de pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin.

Astfel, pentru motive ce țin de securitatea națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul de pericol social pentru ordinea publică sau securitatea națională pe care un străin îl prezintă.

Reține Înalta Curte faptul că legiuitorul național a condiționat obținerea dreptului de ședere pe termen lung de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.

Statul este liber să decidă, în conformitate cu legea, pe cale administrativă, cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale.

Noțiunea de securitate națională reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța de fond nu a sancționat lipsa demonstrării de către IGI a faptului că securitatea statului ar fi fost efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă către reclamant a motivelor refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, invocând în acest sens încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil.

Totodată, cu referire la motivarea hotărârii atacate, a susținut că opinia instanței de fond nu este una personală, nefiind dobândită în mod direct și nemijlocit în cadrul judecății, ci este o preluare a punctului de vedere al intimatului.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr.194/2002 garantează reclamantului, prin apărător, în cazul în care sunt invocate motive ce țin de securitatea națională, acces la informațiile clasificate, sub rezerva întrunirii unor condiții procedurale, acestea constituind, o garanție suficientă pentru a nu fi afectat principiul dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Documentele clasificate nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informațiile secret de stat, așa cum prevede Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr.585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

Având în vedere faptul că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung s-a întemeiat pe baza unor informații clasificate secret de stat, informațiile pot fi comunicate respectând prevederile art. 23 din Standardele Naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002 cu modificările și completările ulterioare. Astfel, transmiterea acestora se poate efectua doar către persoane care dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, în practică acestea fiind transmise instanțelor de judecată, la documentele respective având acces și reprezentanți legali (avocați) posesori ai unor astfel de certificate/autorizații.

În speță, așa cum a reținut și prima instanță, înscrisurile cu caracter „strict secret” au fost observate și de apărătorul ales al recurentului-reclamant, care i-a putut asigura o apărare efectivă în proces, astfel că Înalta Curte va respinge ca nefondate susținerile privind încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Totodată, se reține că în contextul dispozițiilor Legii nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cauza a fost examinată de către judecătorul fondului cu consultarea nemijlocită a documentelor cu caracter clasificat, depuse de pârât la dosar, dar și a înscrisurilor depuse de reclamant pentru a-și susține circumstanțele personale și familiale.

Prin urmare, câtă vreme judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată, Înalta Curte nu poate primi criticile care vizează motivarea sentinței în sensul că opinia instanței de fond nu este una personală, ci este o preluare a punctului de vedere al intimatului.

Controlul jurisdicțional asupra refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung permite verificarea legalității și temeiniciei motivelor invocate în luarea acestei măsuri.

Argumentele recurentului-reclamantului cu privire la circumstanțele familiale și personale nu sunt de natură să conducă la casarea sentinței, întrucât cerințele impuse de legiuitor pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung cetățenilor străini trebuie îndeplinite cumulativ.

Decisiv în cauza supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii evidențiază îndeplinirea condiției instituite de art. 71 alin. (1) lit. f din OUG nr.194/2002, respectiv aceea de a nu prezenta pericol pentru securitatea națională, și nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în ipoteza avută în vedere de legiuitor.

Cât privește motivarea refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung, Înalta Curte, în acord deplin cu judecătorul fondului, apreciază că cerința este îndeplinită, prin indicarea temeiului de drept, respectiv dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f din O.U.G. nr. 194/2002 și prezentarea pe scurt a situației de fapt care au condus la respingerea solicitării, o expunere completă a împrejurărilor cauzei fiind contrară dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, cererea a fost soluționată în limitele competențelor autorității pârâte care, de altfel, beneficiază de o marjă largă de apreciere în privința elementelor care conturează o stare de pericol pentru siguranța națională.

În ceea ce privește principiul contradictorialității și cel al egalității de arme între părți, Curtea reține că acestea sunt aspecte fundamentale ale unui proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la un proces contradictoriu implică, pentru părți, facultatea de a lua cunoștință de observațiile și elementele de probă prezentate de cealaltă parte și de a le putea combate (a se vedea, printre altele, în ceea ce privește procedurile civile: Vermeulen C. Belgiei, hotărârea din 20 februarie 1996, par. 33; Machado Lobo C. Portugaliei, hotărârea din 20 februarie 1996, par. 31; Nideröst-Huber C. Elveției, hotărârea din 18 februarie 1997, par. 23; Kress C. Franței [MC], nr. 39594/98, par. 74; Yvon C. Franței, nr. 44962/98, par. 38 și Prikyan și Angelova C. Bulgariei, 16 februarie 2006, nr 44624/98, par. 40).

Acest principiu se aplică observațiilor și probelor prezentate de către părți, dar și de o autoritate administrativă (Krčmář și alții C. Republicii Cehe, 3 martie 2000, nr. 35376/97, par. 44), cum este și Autoritatea Națională pentru Cetățenie.

De asemenea, este important de remarcat faptul că art. 6 par.1 al Convenției are ca scop, în primul rând, să garanteze interesele părților și cele ale bunei administrări a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Acquaviva C. Franței, hotărârea din 21 noiembrie 1995, par. 66). Aici se include încrederea justițiabililor în actul de justiție, care se bazează, printre altele, pe asigurarea de a fi avut posibilitatea de a-și exprima opinia cu privire la orice element de probă (a se vedea Nideröst-Huber, citată anterior, par. 27 și 29 și F.R. C. Elveția, 28 iunie 2001, nr. 37292/97, par. 37 și 39).

Cu toate acestea, dreptul la divulgarea probelor pertinente nu este absolut. În orice procedură de judecată se pot găsi în balanță interese contrare – cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii ce riscă represalii sau de a păstra secrete metodele de anchetă –, care trebuie puse în balanță cu drepturile acuzatului. În anumite situații, se poate dovedi necesar a nu divulga anumite probe apărării, cu scopul de a proteja drepturile fundamentale ale altei persoane sau de a conserva un interes public important (a se vedea cauza Güner Çorum C. Turciei, hotărârea din 31 octombrie 2006, nr. 5973900, par. 27).

În speță, deși reclamantul nu a avut acces direct la înscrisurile cu caracter strict secret înaintate la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București prin adresa nr.(...)/SJ/SM/09.07.2021 a MAI-IGI și prin adresa nr.(...)/12.08.2021 a Serviciului Roman de Informații, care au stat la baza respingerii dreptului de ședere pe termen lung în România, Înalta Curte reține că această restricție este prevăzută de Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și urmărește un scop legitim, respectiv apărarea ordinii publice, a siguranței și securității naționale. În plus, Înalta Curte subliniază că reclamantul a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul acestor înscrisuri prin intermediul apărătorului său care avut acces la informații clasificate cu caracter strict secret conform Legii nr. 182/2002.

De asemenea, se reține că a fost respectat principiul proporționalității între interesul reclamantului și interesul autorității, având în vedere că nedivulgarea acestor înscrisuri care emană de la Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, conform art. 1 din Legea nr. 14/1992, a fost necesară pentru conservarea unui interes public important.

Mai trebuie arătat că, spre deosebire de procedura analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Lupșa împotriva României și Kaya împotriva României, Muhammad și Muhammad împotriva României, reclamantul a fost asistat în acest proces de avocat (doamna B) ce a avut acces efectiv la informațiile clasificate puse la dispoziția instanței, exercitând apărarea acestuia, a beneficiat de un interval rezonabil de timp pentru a se apăra, a propus mijloace de probe și a fost ascultat de către instanță, iar analiza judecătorului a privit în concret situația de fapt ce i-a fost imputată. Scopul legitim vizat privește apărarea securității naționale în contextul conduitei concrete a reclamantului.

Pentru rigoarea și acuratețea demersului juridic, Înalta Curte va avea în vedere și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Corneschi contra României.

Motivul pentru care România a fost condamnată în cauza Corneschi: „Având în vedere lipsa oricărei indicații cu privire la faptele exacte reținute împotriva reclamantului sau acțiunile exacte ale „unor instituții ale statului”, sau cel puțin care dintre „interesele persoanelor de drept public sau privat” au fost efectiv implicate, Curtea constată lipsa de precizie a exprimării instanțelor naționale atunci când s-au referit la orice motiv concret de securitate națională care justifica necomunicarea probelor din dosarul reclamantului. Prin urmare, motivele reale de securitate națională care, în opinia autorităților, împiedicau dezvăluirea probelor și informațiilor clasificate care îl priveau pe reclamant nu au fost explicate câtuși de puțin de către instanțele naționale (spre deosebire de Regner).”

În cauza Corneschi împotriva României s-a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO pe motiv că prima instanță a apreciat că nu poate divulga în motivarea sa conținutul documentelor clasificate deși a avut acces la acestea, fiindcă s-ar expune unor sancțiuni penale, astfel că decizia în accepțiunea CEDO a apărut ca nemotivată.

Instanța de contencios al drepturilor omului a concluzionat că: „Având în vedere lipsa unor explicații coerente, oricât de sumare, cu privire la întinderea controlului pe care l-au efectuat și la fondul acuzațiilor îndreptate împotriva reclamantului, nu se poate considera ca fiind stabilit suficient de clar că, în prezenta cauză, instanțele naționale au exercitat în mod efectiv și corespunzător competențele care le sunt conferite în acest scop”.

Din această perspectivă, Înalta Curte relevă că, așa cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu protejează dreptul unui particular de acces la informații clasificate, ci doar drepturi subiective care ar putea fi afectate de retragerea permisului de acces la astfel de informații (Ternovskis v. Letonia, Cauza nr. 33637/02, Hotărârea din 29 aprilie 2014, § 44).

Mai mult, așa cum a precizat Curtea în mod expres, nici măcar drepturile garantate de Convenție nu au un caracter absolut, statele contractante având o marjă de apreciere în această privință. Astfel, între altele, dreptul părților de a li se dezvălui integral probele din dosar nu este un drept absolut, existând situații în care o restricționare a accesului este justificată de rațiuni care țin de securitatea națională, de necesitatea protejării martorilor ori a metodelor de investigație ale poliței și alte asemenea (Corneschi v. România, Cauza nr. 21609/16, Hotărârea din 11 ianuarie 2022, § 88).

Spre deosebire de cauza Corneschi împotriva României, în cauza de față limitările aplicate dreptului reclamantului la procedură contradictorie și la egalitatea armelor au fost compensate în cadrul procedurilor interne astfel încât să se păstreze esența însăși a dreptului său la un proces echitabil.

Astfel, așa cum s-a reținut anterior, reclamantul a avut acces la documentele și informațiile clasificate, prin intermediul avocatul său.

În mod evident, limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului a fost necesară, fiind întemeiată pe rațiuni de securitate națională, însă au existat măsuri de compensare, reclamantul având acces la dosar și, cu excepția informațiilor clasificate la care a avut acces apărătorul său, a fost informat cu privire la temeiurile legale ale cererii formulate împotriva sa.

Totodată, în fața instanței, informațiile puse la dispoziția reclamantului nu s-au referit exclusiv la dispozițiile legale, ci s-a făcut mențiune în privința acuzațiilor concrete ce i se impută, existând o informare corespunzătoare privind motivele respingerii cererii.

De asemenea, reclamantul a fost reprezentat de un avocat deținător de certificat ORNISS, iar prezența acestuia a fost de natură să asigure acestuia o apărare efectivă, astfel încât să se poată compensa în mod semnificativ limitările care îl afectează în exercitarea drepturilor sale procedurale.

În acest context, Înalta Curte reține că dreptul la apărare al reclamantului a fost unul efectiv, acesta având posibilitatea concretă de a combate, în cunoștință de cauză, realitatea situației de fapt și de drept reținute în decizia de respingere a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

În fine, verificându-se elementele de probă, având caracter „strict secret”, depuse la Compartimentul Documente Clasificate al acestei instanțe, Înalta Curte a identificat, prin conduita recurentului-reclamant, existența de date și indicii temeinice în sensul celor reține de pârât prin decizia contestată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A împotriva Sentinței civile nr. 2236 din 29 noiembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamantul A împotriva Sentinței civile nr. 2236 din 29 noiembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.