ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2567/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 august 2023, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a solicitat:

(i) anularea adresei nr. x/23.06.2023, emisă de pârât și comunicată la 03.08.2023;

(ii) să constate că reclamantul întrunește toate condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere și, pe cale de consecință, să dispună obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, începând cu data emiterii actului administrativ vătămător - 23.06.2023;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1634 din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a anulat adresa contestată și a respins, în rest, cererea de chemare în jduecată, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1634 din 9 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări arată faptul că este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin hotărârea a cărei casare o solicită, prima instanță a dispus anularea adresei contestate prin care instituția recurentă a soluționat cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, respectiv a respins cererea străinului.

În motivarea dispunerii acestei soluții, instanța de fond a apreciat, în esență, că din analiza documentelor clasificate ale Serviciului Român de Informații nu se poate reține care ar fi faptele teroriste în legătură cu care ar exista indicii că intimatul-reclamant ar fi implicat.

Prima instanță a reținut că faptele săvârșite de intimatul-reclamant nu pot determina concluzia că acesta ar fi implicat în săvârșirea unor acte teroriste. Or, în ipoteza în care instanța de judecată avea nelămuriri cu privire la cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ar fi trebuit să solicite expres autorității ce deține competențe cu privire la securitatea națională noi relații pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului litigios.

Arată recurentul că, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că instanța de fond s-a limitat a soluționa cauza pe baza unor înscrisuri pe care le-a apreciat ca fiind insuficient de detaliate și a dispus reevaluarea cererii administrative formulată de către reclamant, deși putea și trebuia să stăruie în obținerea unor probe și informații suplimentare din partea Serviciului Român de Informații.

Motivele reținute anterior de către instanța de fond ar presupune că instituția recurentă, după primirea informațiilor cu privire la pericolul pe care un cetățean străin îl prezintă la adresa securității naționale, procedează la o reanalizare a motivelor care au fundamentat aprecierea singurei autorități ce deține competențe cu privire la securitatea națională. Un astfel de raționament se impune a fi cenzurat, Inspectoratul General pentru Imigrări neputându-se subroga Serviciului Român de Informații în privința aprecierii pericolului pe care un cetățean străin îl poate prezenta la adresa securității naționale.

Gradul de pericol pentru securitatea națională se apreciază de organele competente în domeniu, iar măsurile ce pot fi dispuse față de un cetățean străin se află într-o strânsă legătură cu acest grad de pericol. Astfel, pentru motive ce țin de securitatea națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul de pericol social pentru securitatea națională pe care un străin îl prezintă. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României (art. 1 - Statul român:

"(1) România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil") și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale.

Securitatea națională reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Cerința motivării actului litigios este îndeplinită prin indicarea, pe scurt, a împrejurărilor de fapt care au condus la dispunerea măsurii de respingere a acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, expunerea completă a situației de fapt fiind contrară dispozițiilor Legii nr. 182/2002.

Documentele clasificate ce au fundamentat decizia administrativă contestată nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informațiile secret de stat, așa cum prevede Legea nr. 182/2002, însă instanța de judecată poate proceda la verificarea acestora în cursul judecății.

În drept, recurentul a făcut trimitere la actele normative la care a făcut referire în cuprinsul recursului.

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârât.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a solicitat anularea adresei nr. x/23.06.2023, prin care a fost informat că cererea sa, privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României a fost respinsă, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

Din adresa menționată rezultă că cererea a fost respinsă întrucât despre intimatul-reclamant se dețin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că ar fi fost implicat în activități contrare securității naționale, acte și fapte care constituie amenințări la adresa acesteia, conform art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991.

În calea de atac, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că motivul de casare este neîntemeiat, avându-se în vedere că, sentința recurată a fost dată cu respectarea tuturor regulilor de procedură, cuprinzând toate motivele pe care se întemeiază, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România "dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (…) f) nu prezintă pericol pentru securitatea națională;".

Din cuprinsul textului de lege, reiese că, atunci când un străin prezintă pericol pentru securitatea națională, nu i se acordă dreptul de ședere pe termen lung.

În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, "Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte."

Noțiunea de securitate națională este definită de art. 1 din Legea nr. 51/1991 republicată ca reprezentând "starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție", art. 2 alin. (1) din același act normativ arătând că "securitatea națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1".

Astfel, securitatea națională desemnează o noțiune cu caracter complex, ce acoperă atât siguranța internă, cât și siguranța externă a unui stat membru, afectarea acesteia implicând o atingere adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare.

Ca principiu, dreptul internațional în materie nu impune unui stat o scară uniformă de valori în ceea ce privește evaluarea comportamentelor care pot fi considerate contrare siguranței publice, astfel că imperativul motivelor de securitate națională intră în marja de apreciere a fiecărui stat în parte.

Cu toate acestea, astfel de motive implică amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății, iar derogarea de la drepturi, inclusiv dreptul legal de ședere de care se bucură un străin beneficiar de protecție subsidiară în România, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În principiu, astfel de motive trebuie să prezinte un caracter imperativ de siguranță publică, implicând în esență împrejurări excepționale, având un nivel de gravitate ridicat, de natură a aduce atingere securității naționale.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pronunțată la data de 12 octombrie 2006 în cauza Kaya împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 213 din 29 martie 2007, potrivit căreia revine instanței de judecată să,,[meargă] dincolo de afirmațiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr pericol pentru securitatea națională", astfel încât rezultatul să nu prezinte doar un caracter formal, ceea ce presupune și oferirea de indicii sub aspectul faptelor care îi sunt imputate străinului vizat.

Din analiza înscrisurilor avute în vedere de SRI la emiterea adresei în discuție, depuse la solicitarea Înaltei Curți la Compartimentul de documente clasificate, nu se pot reține în mod rezonabil indicii în sensul celor afirmate de recurent, astfel că, în mod corect, prima instanță a considerat că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991, și, astfel, nu se poate reține că intimatul-reclamant nu ar îndeplini condiția impusă de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung.

Așadar, nu sunt întemeiate criticile prin care recurentul susține că "în ipoteza în care instanța de judecată avea nelămuriri cu privire la cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ar fi trebuit să solicite expres autorității ce deține competențe cu privire la securitatea națională noi relații pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului litigios" și că, neprocedând astfel, instanța fondului ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, reține Înalta Curte că, susținerea recurentului-pârât, în sensul că informațiile cuprinse în documentul clasificat fac dovada neîndeplinirii de către intimatul-reclamant a condiției prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2002 este excesivă și depășește limitele marjei de apreciere recunoscute de lege.

Aceasta întrucât, după cum s-a observat anterior, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pronunțată la data de 12 octombrie 2006 în cauza Kaya împotriva României, impune autorităților naționale să verifice efectiv dacă străinul prezintă pericol pentru securitatea națională, astfel încât rezultatul să nu prezinte doar un caracter formal, ceea ce presupune și oferirea de indicii sub aspectul faptelor care îi sunt imputate străinului vizat.

Așadar, trebuia demonstrată existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății, iar derogarea de la drepturi, inclusiv dreptul legal de ședere de care se bucură un străin beneficiar de protecție subsidiară în România, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În principiu, astfel de motive trebuie să prezinte un caracter imperativ de siguranță publică, implicând în esență împrejurări excepționale, având un nivel de gravitate ridicat, de natură a aduce atingere securității naționale.

În speță, în raport de conținutul documentelor cu caracter strict secret, instanța de fond, în mod corect a apreciat că, presupusele fapte săvârșite de reclamant nu pot determina concluzia că acesta ar fi implicat în săvârșirea unor acte teroriste.

În acord cu judecătorul fondului, reține Înalta Curte că, prin raportare la respectivele informații, nu se poate reține care ar fi faptele teroriste în legătură cu care ar exista indicii că intimatul-reclamant ar fi implicat.

Astfel fiind, în raport de cele mai sus învederate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată legalitatea soluției primei instanțe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și anulare a adresei contestate nr. x/23.06.2023.

În ceea ce privește referirile recurentului la faptul că actul litigios îndeplinește cerința motivării, Înalta Curte apreciază că acest aspect nu prezintă relevanță, atâta timp cât soluția de anulare a actului litigios nu s-a întemeiat pe nemotivarea acestuia, iar instanța de fond a reținut faptul că, actul administrativ a fost motivat în mod corespunzător.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație împotriva sentinței civile nr. 1634 din 9 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.