ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4749/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020 reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, contestație împotriva răspunsului negativ nr. x/19.02.2020, primit la data de 25.02.2020, ca urmare a solicitării de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România depusă la sediul Serviciului Cetățeni State Terțe din cadrul Direcției pentru Imigrări a Municipiului București, în termenul legal de 30 de zile, de la comunicarea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, solicitând admiterea cererii și obligarea pârâtului la aprobarea dreptului de ședere pe termen lung în România.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1114 din 30 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate la pct. 2, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației formulate împotriva răspunsului negativ nr. x/19.02.2020 comunicat acestuia în urma solicitării de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România și obligarea acestuia să-i acorde dreptul solicitat. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele: - în mod greșit a reținut instanța de fond că "reclamantul deși a susținut că a efectuat deplasări în Turcia întrucât societatea al cărei asociat unic, administrator și salariat este, își desfășoară activitatea în domeniul transporturilor internaționale de mărfuri, nu a prezentat înscrisuri justificative". În realitate, recurentul-reclamant a prezentat înscrisuri justificative ale deplasărilor motivate în Turcia, acestea fiind depuse la dosarul cauzei (CMR-urile ce dovedesc sute de transporturi anuale realitate pe direcția Turcia-România de societatea B. S.R.L.) Recurentul-reclamant a susținut atât în cuprinsul contestației formulate, dar și cu ocazia dezbaterilor orale cum că, înscrisurile depuse la dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București i-au fost refuzate de autoritatea publică. - tocmai refuzul autorității publice de a primi documentele pe care recurentul-reclamant le avea asupra sa cu ocazia luării interviului, l-a făcut pe acesta să înainteze contestația în baza căreia, de la momentul sesizării, revine instanței de contencios administrativ sarcina de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung. - instanța de fond a dat hotărârea prin încălcarea normelor de drept material: art. 5 C. civ.-" (1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii." și art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 -"refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București". Având în vedere că legea nu distinge între motivele pentru care se poate contesta refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung potrivit articolului antemenționat, reiese că motivele invocate pot fi atât cele de nelegalitate, dar și cele de netemeinicie pe care se bazează refuzul acordării dreptului pretins. - în vederea dovedirii refuzului de a judeca și acordarea unei puteri absolute autorității publice, stau și reținerile instanței de fond de la fila x penultimul alineat, potrivit cărora "Curtea urmează a respinge solicitarea reclamantului având în vedere că nu se poate substitui autorității publice în constatarea îndeplinirii condițiilor legale necesare acordării dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României. Îndeplinirea condițiilor se poate verifica numai în urma verificării tuturor înscrisurilor depuse în susținerea cererii, iar instanța nu poate îngrădi dreptul de apreciere al autorității prin constatarea îndeplinirii condițiilor de emitere a actului administrativ."

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 08.04.2021, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul A. ca nefondat. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și a apărărilor invocate de intimatul-pârât, ca neîntemeiate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 74 alin. (3) din Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu o acțiune îndreptată împotriva răspunsului negativ nr. x/19.02.2020, primit la data de 25.02.2020 din partea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, ca urmare a solicitării de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România depusă la sediul Serviciului Cetățeni State Terțe din cadrul Direcției pentru Imigrări a Municipiului București. Prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație. Recurentul-reclamant a declarat recurs, criticile formulate putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Susținerile recurentului sunt fondate după cum vom arăta în continuare. Astfel, cererea recurentului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a), pct. (i) din Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, arătându-se că: "nu ați avut drept de ședere temporară pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, întrucât în evidența traficului de frontieră figurați cu peste 10 luni de absență în total, respectiv cu peste 622 zile în care ați fost ieșit din țară." Recurentul critică, în esență, faptul că autoritatea publică a refuzat să primească actele ce justificau aceste ieșiri din țară, iar prima instanță nu le-a analizat deși au fost depuse la dosar. Potrivit dispozițiilor art. 71- Condiții de acordare a dreptului de ședere pe termen lung din Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România: "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au avut drept de ședere temporară sau au beneficiat de protecție internațională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel: (i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și nu depășesc 10 luni de absență în total. Nu se consideră absență de pe teritoriul României dacă prin natura serviciului străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfășurarea unor activități de transport internațional și prezintă înscrisuri doveditoare în acest sens. (ii) în această perioadă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național; (iii) la stabilirea acestei perioade se iau în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii; (iv) la stabilirea acestei perioade nu se iau în calcul dreptul de ședere conferit de viza de scurtă ședere, viza diplomatică sau de serviciu și nici dreptul de ședere obținut pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier sau lucrător au pair; (v) această perioadă se reduce la 4 ani, în cazul beneficiarilor protecției internaționale în România care participă activ la viața economică, socială și culturală a societății românești, inclusiv ca urmare a parcurgerii programelor de integrare prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările și completările ulterioare; (vi) această perioadă se reduce la jumătate, în cazul beneficiarilor protecției internaționale în România căsătoriți de cel puțin 5 ani cu un cetățean român; (vii) această perioadă se calculează începând cu data depunerii cererii în baza căreia s-a acordat protecție internațională în România, în cazul beneficiarilor protecției internaționale. b) fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români; c) fac dovada asigurării sociale de sănătate; d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii; e) cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru securitatea națională; g) nu constituie o amenințare la adresa ordinii publice. Condiția se consideră îndeplinită dacă străinul nu a săvârșit, cu intenție, infracțiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. Conform alin. (1)-(3) ale art. 73-Aprobarea dreptului de ședere pe termen lung, din același act normativ: "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se aprobă de către șeful Oficiului Român pentru Imigrări. (2) Cererile se analizează de către o comisie special constituită, prin dispoziție a șefului Oficiului Român pentru Imigrări, comisie care formulează propuneri motivate pentru fiecare caz în parte. (3) Termenul de soluționare a cererilor este de maximum 6 luni de la data înregistrării. Pentru motive obiective, șeful Oficiului Român pentru Imigrări poate prelungi acest termen cu încă 3 luni, cu înștiințarea solicitantului." De asemenea, articolul 74 - Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung, prevede că: "(1) Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezenta secțiune, comisia constituită potrivit art. 73 alin. (2) propune șefului Oficiului Român pentru Imigrări refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung. (2) Refuzul, precum și motivele care au stat la baza acestuia se comunică, în scris, solicitantului, în termen de 15 zile lucrătoare de la soluționarea cererii. (3) Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București. (4) Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii. (5) Decizia de refuz al acordării dreptului de ședere pe termen lung se ia ținând cont de circumstanțele specifice ale fiecărui caz în parte, precum durata șederii și existența legăturilor cu statul român, respectând principiul proporționalității. Refuzul nu se bazează pe considerente economice." Din conținutul Ordonanței de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, rezultă că șederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte de expirarea dreptului de ședere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002). Statutul de cetățean cu drept de ședere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată (art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002), iar odată acordat, permite străinului să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul. Titularii unui drept de ședere permanentă beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii români, așa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui permis de ședere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru al Uniunii Europene fără obligativitatea obținerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autoritățile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deși altfel cetățenii statelor terțe sunt supuși unor verificări amănunțite. Statutul de cetățean străin cu drept de ședere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române. Prin urmare, apare firesc ca obținerea dreptului de ședere permanentă să fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este de necontestat faptul că autoritatea publică are competența de a acorda sau nu dreptul de ședere pe termen lung, în condițiile legii. Însă, dată fiind importanța acestui drept pentru persoanele solicitante, se impune totodată obligația de a analiza în mod direct, aprofundat și nu doar formal, întregul context faptic și întreaga documentație ce susține cererea formulată. A accepta contrariul ar însemna acceptarea excesului de putere fără nici un control al activității administrației, ceea ce este nepermis într-un stat de drept, care, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituția României, se organizează nu doar potrivit principiului separației puterilor (legislativă, executivă și judecătorească), dar și a celui al echilibrului acestora în cadrul democrației constituționale.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1114 din 30 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea reclamantului A., va dispune anularea actului administrativ reprezentat de răspunsul negativ nr. x/19.02.2020 emis de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea reclamantului în raport de documentele depuse de acesta pe parcursul cercetării judecătorești. PENTRU ACESTE MOTIVE,