ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2092/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Emigrări - Direcția Migrație, a solicitat anularea Deciziei Inspectoratului General pentru Emigrări- Direcția Migrație, nr. x/S2/BF din data 26.01.2018, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, obligarea Inspectoratului General pentru Emigrări- Direcția Migrație de a elibera un nou act prin care să i se acorde dreptul de ședere pe termen lung pe teritoriul României și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3147 din 29 iunie 2018, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a anulat decizia IGI - Direcția Migrațiune, nr. x/S2/BF din 26.01.2018, a obligat pârâtul să acorde drept de ședere pe termen lung în România pentru reclamant și, totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că în mod eronat a reținut prima instanță faptul că măsura respingerii cererii reclamantului de a i se acorda drept de ședere pe termen lung nu poate fi justificată, deoarece simpla săvârșire a unor fapte prevăzute de legea penală care aduc atingere ordinii publice conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 71 alin. (1), lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 (forma legislativă în vigoare la momentul analizării cererii reclamantului) privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nefiind constatată intervenția instituției reabilitării în privința solicitantului. Împrejurarea că reclamantul a formulat o cerere de reabilitare judecătorească este relevantă, însă această cerere a fost respinsă definitiv de către Curtea de Apel Timișoara (pentru neachitarea despăgubirilor civile, nefiind îndeplinită așadar condiția prevăzută la art. 168, lit. b) din C. pen. Susținerea reclamantului, în sensul că infracțiunile săvârșite de către acesta nu s-ar încadra printre cele prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, nu este relevantă, deoarece săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală care aduc atingere ordinii publice, chiar dacă acestea nu constituie o amenințare și pentru securitatea națională a României, conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 71 alin. (1), lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 conform căreia: "Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (...) f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională". La baza măsurii contestate au stat informațiile cuprinse în Certificatul de cazier judiciar cu nr. x din 24.11.2015, eliberat de Inspectoratul General al Poliției Române - I.P.J. Arad, din care rezultă faptul că străinul a fost implicat în cauze penale. Astfel, având în vedere infracțiunile săvârșite, în raport de prevederile legale incidente, Inspectoratul General pentru Imigrări nu putea soluționa pozitiv cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România. Prin urmare, apare ca firesc faptul că obținerea dreptului de ședere pe termen lung să fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere pe termen lung chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Cât privește motivarea refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung, cerința este îndeplinită, prin indicarea temeiului de drept și a situației de fapt, în sensul că străinul prezintă pericol pentru ordinea publică ca urmare a faptului că figurează cu mențiuni în cazierul judiciar, fiind expus în concret motivul pentru care i-a fost refuzată prelungirea dreptului de ședere pe termen lung. În conformitate cu prevederile art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002: "Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii", reclamantul din prezenta cauză având reglementat dreptul de ședere temporară până la data de 09.11.2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a solicitat anularea deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, comunicându-se faptul că cererea sa a fost respinsă pentru că nu îndeplinește condițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 întrucât figurează cu mențiuni în cazierul judiciar. Conform art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, forma în vigoare la momentul emiterii actului contestat, "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (...)" La lit. f) este inserată condiția potrivit căreia persoana, solicitantul, "nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională". Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, apreciază faptul că mențiunile din cazierul judiciar nu echivalează cu aceea de a prezenta pericol pentru ordinea publică. În cauză, cererea de reabilitare pentru infracțiunile menționate în cazier a fost respinsă definitiv de către Curtea de Apel Timișoara, după ce, în prealabil fusese admisă de către tribunal, pe motiv că nu a achitat despăgubirile civile, fapt ce nu poate constitui un temei pentru a se considera că reclamantul ar putea prezenta un pericol pentru securitatea națională sau ordinea publică. Este adevărat că reclamantului i s-a respins cererea cu motivarea generală că prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională, iar din analiza documentelor care au stat la baza emiterii refuzului autorității de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung, reiese că acest refuz nu a fost justificat de motive întemeiate. Textul de lege în baza căruia a fost respinsă cererea reclamantului face referire la o stare de pericol, iar măsura dispusă de autorități trebuie să fie proporțională cu starea de pericol, astfel încât nu poate fi justificată măsura respingerii cererii reclamantului de a i se acorda dreptul de ședere pe termen lung doar prin aceea că are mențiuni în cazier. Prin Raportul nr. x/18.01.2018 se arată că potrivit verificărilor efectuate în evidențele operative ale SRI, Biroul Național Interpol din cadrul IGPR, DIPI și SIE, reclamantul nu prezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. De altfel, în același sens sunt și concluziile formulate de către reprezentantul Ministerului Public. Din actele aflate la dosar nu rezultă că, în prezent, reclamantul ar mai prezenta un pericol pentru ordinea publică, având în vedere că sentința penală prin care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, s-a pronunțat în anul 2002, deci în urmă cu 16 ani, iar de atunci și până în prezent reclamantul nu a mai săvârșit alte fapte care să pună în pericol ordinea publică. Față de cele reținute mai sus se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru ca reclamantului să i se acorde dreptul de ședere pe termen lung, iar măsura atacată este netemeinică. Nu pot fi reținute criticile recurentei, potrivit cărora instanța de fond în mod greșit a stabilit că nu este incidentă situația prevăzută de art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 (pericol pentru ordinea publică) privind regimul străinilor în România, susținându-se existența antecedentelor penale. Mențiunea antecedentelor penale nu poate fi asimilată pericolului concret pentru ordinea publică fără a se efectua o analiză concretă a conduitei reclamantului pe teritoriul României. Înalta Curte mai constată că O.U.G. nr. 194/2002 nu prevede nicio "interdicție" specială în cazul în care un cetățean străin este condamnat și dorește ulterior să depună o cerere de acordare a unui drept de ședere pe termen lung. Singurele decăderi și interdicții sunt prevăzute de legea penală și respingerea unei cereri de acordare a unui drept de ședere pe termen lung pe considerentul strict că o persoană are fapte în cazier, nu se regăsesc printre acestea. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.