ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3184/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.01.2018 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București solicitând instanței anularea deciziei reprezentantului legal al intimatei de a-i prelungi dreptul de ședere pe termen lung pe teritoriul României, înregistrată sub, prin care solicită ca prin hotărârea judecătoreasca ce se va pronunța să se dispună: - anularea Deciziei nr. x din data de 15.01.2018; - obligarea intimatei de a-i elibera permisul de ședere prin care i se prelungește dreptul de ședere permanenta pe teritoriul Statului Român.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1463 din 27 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București. A anulat Decizia nr. x/15.01.2018 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București și a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantului de eliberare a unui nou permis de ședere pe termen lung.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1463 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza să se respingă acțiunea ca neîntemeiată. În drept, recurentul-pârât a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, după cum urmează: Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 70, alin. (3), lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 instituie o prezumție legală în sensul că în situația absenței de pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, se consideră că cetățeanul străin, titular al dreptului de ședere pe termen lung se desistează, pierde legătura cu statul gazdă, legătură ce i-a permis să dobândească acest drept. S-a considerat că "prezumția este una simplă, ce poate fi răsturnată prin administrarea de probe contrare, iar în cazul de față reclamantul a dovedit că absența sa s-a datorat unor cauze obiective, respectiv unei interdicții judecătorești care l-a împiedicat să revină în România. În aceste condiții, nu poate opera prezumția pierderii legăturii cu statul român, situația reclamantului fiind rezultatul unor împrejurări mai presus de voința sa și nu a unei conduite care să reflecte o desistare". Recurentul consideră că este eronată această interpretare a normelor legale incidente în cauză, deoarece astfel se adăugă la lege. Potrivit regulii de interpretare logică conform căreia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, reclamantul nu se poate prevala de ipotezele prevăzute de art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, situația sa nefiind una care să se constituie într-o excepție reglementată și care să justifice absența de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive. Dreptul de ședere pe termen lung nu este un drept absolut, acesta putând fi acordat unui străin doar dacă se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, iar cerințele stabilite de legiuitor prin Capitolul IV, Secțiunea a 2-a din O.U.G. nr. 194/2002 sunt justificate prin prisma faptului că obținerea acestui drept este o etapă importantă, ultima înainte ca străinul să aibă posibilitatea să solicite acordarea cetățeniei române. Dispozițiile art. 70 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 prevăd în mod expres situațiile în care un cetățean străin nu pierde dreptul de ședere pe terme lung, printre care, la lit. c) arată că, dreptul de ședere pe termen lung încetează în cazul absenței de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepția situației în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene sau în care titularul dreptului de ședere pe termen lung este minor, iar unul dintre părinți este cetățean român sau titular al unui drept de ședere pe teritoriul României. Astfel, susținerile reclamantului formulate prin cererea de chemare în judecată, care au fost reținute ca întemeiate de instanța de fond, nu sunt de natură a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea deciziei contestate. În speță, urmare a analizării situației cetățeanului străin, s-a constatat faptul că a absentat de pe teritoriul României pentru o perioadă de peste 12 luni, situația sa (pretins justificată prin "interzicerea călătoriilor în afara teritoriului Libanului") nefiind una care să atragă incidența prevederilor care se constituie în excepții de la motivul de încetare a dreptului de ședere prezentat la art. 70, alin. (3), lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002. Apreciază că a fost realizată o interpretare greșită a normelor de drept material și prin aceea că instanța a considerat că, în cauză, în contextul în care interdicția de părăsire a teritoriului statului libanez a intervenit în cadrul unui dosar în care urmau a fi reglementate relațiile de familie ale reclamantului, măsura de încetare a dreptului de ședere apare ca fiind "disproporționată și nenecesară", neputându-se admite rezolvarea unor aspecte ce privesc viața privată a cetățeanului străin altfel decât prin pierderea drepturilor dobândite în statul gazdă. Susține că și aceste considerente sunt neîntemeiate în raport de prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, potrivit cărora "rezidentul pe termen lung își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în cazul unei absențe de pe teritoriul Comunității timp de 12 luni consecutive". De această prevedere s-a ținut cont în momentul transpunerii acestei directive în legislația națională, rezultând în mod firesc (din respectarea dreptului european și a rangului acestuia în raport cu dreptul național) excepții de care se poate prevala, respectiv situații care îi pot profita cetățeanului străin care a absentat de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive. Astfel, având în vedere faptul că reclamantul nu este minor și nici nu a beneficiat, pe perioada absenței, de un drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene, situația sa nu are corespondent în lege, neconstituindu-se într-o excepție care să justifice perioada de absență de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive. Arată faptul că, potrivit art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002: "În situația în care, la încetarea dreptului de ședere pe termen lung în cazurile prevăzute la alin. (3) lit. b) - d), străinul se găsește pe teritoriul României, în termen de 30 de zile de la data comunicării, acesta poate solicita eliberarea unui permis de ședere temporară pentru scopurile și în condițiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență." Reclamantul a formulat o solicitare în acest sens, acesta fiind în prezent titularul unui permis de ședere temporară în scop de angajare valabil până la data de 29.01.2019. Astfel, încetarea dreptului de ședere pe termen lung ca urmare a unei absențe îndelungate de pe teritoriul României nu are niciun efect în sensul restrângerii dreptului reclamantului de a solicita acordarea unui drept de ședere temporară pe teritoriul României, aspect ce a fost comunicat cetățeanului străin și în cuprinsul adresei prin intermediul căreia i-a fost adusă la cunoștință încetarea dreptului de ședere pe termen lung. Tot în sprijinul cetățeanului străin aflat în această situație vin și prevederile art. 70 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, care permit dobândirea unui nou drept de ședere pe termen lung după o nouă ședere continuă pe teritoriul României de cel puțin 12 luni, prevedere ce vine să asigure o procedură simplificată pentru redobândirea statutului de rezident pe termen lung (transpunere a prevederilor Directivei 2003/109/CE). Astfel, instanța este chemată să analizeze legalitatea și nu oportunitatea actului emis, în raport de temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza emiterii lui, deci să verifice dacă actul emis corespunde cu litera și scopul legii. În drept își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, O.U.G. nr. 194/2002 - privind regimul străinilor în România.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 noiembrie 2018, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală pentru următoarele considerente: Potrivit art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 dreptul de ședere pe termen lung încetează în cazul absenței de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepția situației în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene. Contrar susținerilor recurentei pârâte, intimatul reclamant artă că dispozițiile legale anterior prezentate creează o prezumție legală simplă, ce poate fi răsturnată prin administrarea de probe contrare, iar în cauză, prin înscrisurile depuse la dosar, a probat faptul că absența sa de pe teritoriul statului român s-a datorat unor împrejurări mai presus de voința sa, fiind împiedicat să părăsească țara natală din cauza reglementării relațiilor de familie. Instanța de fond în mod corect a apreciat că această circumstanță de fapt nu poate fi interpretată ca o manifestare liberă de voință, ce poate reflecta o desistare. Intimatul reclamant arată, contrar susținerilor recurentei și faptul că dreptul de ședere pe termen lung este un drept absolut, respectiv un drept civil nepatrimonial stabilit între titularul dreptului, persoană determinată, ca subiect activ și toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate. Argumentează și faptul că măsura de încetare a dreptului de ședere pe termen lung nu intervine prin efectul legii, nu este dispusă de drept, ceea ce întărește opinia că în materie legiuitorul instituie o prezumție simplă, împotriva căreia se poate ace dovada contrară. În drept invocă dispozițiile art. 205 C. proc. civ.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la data de 27 noiembrie 2018 recurentul pârât, solicită respingerea argumentele expuse de intimatul reclamant în cuprinsul întâmpinării reiterând în esență susținerile din cererea de recurs cu privire la interpretarea și aplicarea normei de drept material incidentă în speță, arătând și că, dreptul de ședere pe termen lung poate fi acordat unui străin doar dacă se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, iar cerințele stabilite de legiuitor prin Capitolul IV, Secțiunea a 2-a din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare O.U.G. nr. 194/2002), sunt pe deplin justificate prin prisma faptului că obținerea acestui drept este o etapă importantă, ultima înainte ca străinul să aibă posibilitatea să solicite acordarea cetățeniei române. În drept invocă dispozițiile art. 201 alin. (2) din C. proc. civ., O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Secțiunea a 2-a din Cap. IV al O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intitulată "Acordarea dreptului de ședere pe termen lung", reglementează acest drept, condițiile de fond pentru acordare și procedura de urmat în acest sens, efectele sale, dar și situațiile în care acest drept încetează. Astfel, la art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 se arată că, dreptul de ședere pe termen lung încetează în cazul absenței de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepția situației în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene sau în care titularul dreptului de ședere pe termen lung este minor, iar unul dintre părinți este cetățean român sau titular al unui drept de ședere pe teritoriul României. În vederea unei corecte interpretări și aplicări a dispoziției legale anterior expuse trebuie avut în vedere că aceasta, în forma sa incidentă în cauză, transpune în dreptul intern reglementarea europeană în materie, respectiv Directiva 2003/109/CE a Consiliului Uniunii Europene din 25 noiembrie 2003, privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung. Astfel în preambulul său Directiva 2003/109/CE arată că aceasta are ca fundament Tratatul de instituire a Comunității Europene care prevede, pe de o parte, adoptarea unor măsuri care să asigure libera circulație a persoanelor, însoțită însă de măsuri privind controlul la frontierele externe, azilul și imigrația (paragraful 1). În preambul Directiva mai arată că a fost adoptată cu respectarea drepturile fundamentale și principiilor recunoscute în special de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (paragraful 3) iar în paragraful 4 din preambul se arată că scopul său este "integrarea resortisanților țărilor terțe care s-au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre" ceea ce "reprezintă un element cheie în promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, prevăzut de tratat". Paragraful 6 din preambul statuează criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung care "trebuie să fie durata șederii pe teritoriul unui stat membru". În același paragraf se arată că "șederea respectivă trebuie să fi fost legală și neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în țara în cauză" recunoscându-se că este necesară și o anumită flexibilitate pentru a se putea ține seama de circumstanțele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv. În paragraful 24 din preambulul Directivei se reafirmă supremația dreptului Uniunii Europene în materie arătându-se că "obiectivele acțiunii preconizate, adică stabilirea condițiilor de acordare și retragere a statutului de rezident pe termen lung, precum și a drepturilor aferente și stabilirea condițiilor de exercitare a dreptului de ședere în celelalte state membre de către rezidenți pe termen lung, nu pot fi realizate în mod corespunzător de statele membre dar, ținând seama de dimensiunile și efectele acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar". În art. 9 din Directivă intitulat "Retragerea sau pierderea statutului" la alin. (1) lit. c) se prevede că, rezidentul pe termen lung își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în cazul absenței de pe teritoriul Comunității timp de 12 luni consecutive iar la alin. (2) se arată că: "Prin derogare de la alin. (1) litera (c), statele membre pot prevedea că părăsirea teritoriului Comunității pentru mai mult de douăsprezece luni, pentru motive speciale sau excepționale, nu duce la pierderea sau retragerea statutului. Prin urmare, Directiva 2003/109/CE instituie regula potrivit căreia statutul de rezident pe termen lung se pierde în cazul absenței de pe teritoriul Comunității timp de 12 luni consecutive, lăsând statelor membre dreptul de a prevedea în legislația națională acele motive speciale sau excepționale, pentru care părăsirea teritoriului Comunității pentru mai mult de douăsprezece luni nu duce la pierderea sau retragerea statutului de rezident pe termen lung. Transpunând Directiva 2003/109/CE în dreptul intern, România, prin art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, a reglementat două situații de excepție de la regula potrivit căreia dreptul de ședere pe termen lung încetează în cazul absenței de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, respectiv situația în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene precum și situația în care titularul dreptului de ședere pe termen lung este minor, iar unul dintre părinți este cetățean român sau titular al unui drept de ședere pe teritoriul României. Având în vedere legislația incidentă în cauză, așa cum a fost anterior expusă, Înalta Curte reține, contrar celor avute în vedere de prima instanță, că art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 statuează o prezumție legală privind pierderea de către resortisantul unei țări terțe a statutului de rezident pe termen lung într-un stat din cadrul Uniunii Europene prin neexcercitarea acestui drept pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive. Este adevărat că această prezumție legală nu este una absolută, deoarece împotriva sa se poate face dovada contrară, așa cum se statuează chiar prin excepțiile instituite de normă, însă această dovadă trebuie făcută relativ la ipotezele de excepție reglementate, deoarece aplicarea unei prezumții legale și a situațiilor de excepție reglementate de la aceasta nu poate fi extinsă prin analogie. În speța dedusă judecății niciuna din aceste două situații de excepție nu a fost susținută și nu se regăsește, situația de fapt invocată de reclamant și reținută de instanța de fond ca relevantă neconstituind o excepție reglementată de la prezumția legală analizată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. În consecință, având în vedere considerentele anterior expuse precum și dispozițiile art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza I din Legea 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, va casa în tot sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.