Decizia nr. 2975/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2146/2016 a Curții de Apel București

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea deciziei nr. 2770.418/S2/MC din data de 09.02.2016 și obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere permanentă în condițiile art. 70 și următoarele din O.U.G. nr. 194/2002. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 2146 din 21 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată. III Recursul formulat de reclamant

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., cu invocarea prevederilor art. 486 și următoarele din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că în mod greșit prima instanță a respins cererea sa de acordare a dreptului de ședere permanetă, fără să efectueze o verificare clară și transparentă a refuzului autorității pârâte de a-i acorda acest drept.

Contrar celor reținute de autoritatea pârâtă prin decizia contestată, a arătat că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, ținând cont că locuiește pe teritoriul României de 17 ani, timp în care a desfășurat activități comerciale, neavând vreo problemă de ordin legal sau moral, motiv pentru care din cinci în cinci ani a obținut prelungirea permisului de conducere.

Prin urmare, a apreciat că se încadrează în prevederile art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, făcând trimitere în concret la condițiile pe care le îndeplinește.

În opinia recurentului, autoritatea pârâtă se contrazice în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor legale, în sensul că refuză să îi acorde dreptul de ședere permanetă, dar înțelege să îi acorde drept de ședere temporară pe teritoriul României, nemaiprezentând astfel un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, cu consecința obligării autorității intimate la acordarea dreptului de ședere permanente. IV Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că la baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. x/20.10.2015 (document secret de stat, nivelul strict secret), din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională a României, astfel cum este prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002|; informațiile care au stat la baza actului administrativ contestat au caracter clasificat, clasa secret de stat, nivelul strict secret, astfel încât acestea nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informațiile secret de stat, așa cum prevede Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

A menționat că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu are niciun efect în ceea ce privește dreptul de ședere temporară, așa cum este prevăzut de art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 potrivit căruia "Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii". V Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce vor fi analizate, având în vedere conținutul acestora, prin raportare la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 2770.418/S2/MC din data de 09.02.2016, emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, s-a respins. în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, cererea reclamantului A. de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România. S-a reținut că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională și s-a menționat că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii.

Prin sentința recurată a fost respinsă cererea reclamantului A. de anulare a acestei decizii și de obligare a pârâtului la acordarea dreptului de ședere permanentă în condițiile art. 70 și urm. din O.U.G. nr. 194/2002.

Instanța de fond a reținut că în mod legal pârâtul i-a respins reclamantului dreptul de ședere pe termen lung în România, din înscrisurile depuse la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, prin adresa nr. x/16.06.2016 a Serviciului Român de Informații, rezultând că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 70 alin. din (1) O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, dreptul de ședere pe termen lung se acordă, la cerere, în condițiile ordonanței de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor care, la data soluționării cererii, sunt titulari ai unui drept de ședere temporară sau beneficiari ai protecției internaționale în România, iar potrivit dispozițiilor art. 71 - Condiții de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, din același act normativ, alin. (1) lit. f), "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (...) f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională.".

O.U.G. nr. 194/2002, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, nu definea noțiunile de ordine publică și securitatea națională.

Securitatea națională este definită de art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României ca fiind "starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție".

Ordinea publică reprezintă, de asemenea, starea de legalitate, și rezultă din respectarea ordinii de drept, asigurând exercitarea drepturilor și libertăților constituționale, precum și funcționarea structurilor specifice statului de drept.

Dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 presupun, având în vedere consecințele produse asupra acordării dreptului de ședere pe termen lung, în contextul îndeplinirii celorlalte condiții, un anume grad de pericol prezentat de străin pentru ordinea publică, rezultat din elemente concrete și relevante.

În acest sens, este de menționat că, în prezent, la data prezentei decizii, prin O.U.G. nr. 14/2018 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, având în vedere scrisoarea Comisiei Europene nr. SG (2017) D/19171 din data de 8 decembrie 2017 de punere în întârziere în Cauza 2017/4109, acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene având ca obiect lipsa justificării respingerii cererilor de permise de ședere pe motive de securitate publică, prin care Comisia Europeană consideră că România nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în ceea ce privește transpunerea în legislația națională a dispozițiilor art. 6 alin. (1) teza a II-a și alin. (2) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, art. 71 alin. (1) lit. f) a fost modificat, în sensul că "nu prezintă pericol pentru securitatea națională", și a fost introdusă lit. g), cu următorul cuprins: "g) nu constituie o amenințare la adresa ordinii publice. Condiția se consideră îndeplinită dacă străinul nu a săvârșit, cu intenție, infracțiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani.".

Din examinarea înscrisurilor comunicate pentru soluționarea cererii de chemare în judecată de către Serviciul Român de Informații - UM 0198 București, prin adresa nr. x/16.06.2016, al căror conținut nu poate fi prezentat, având în vedere caracterul clasificat al informațiilor, în conformitate cu Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică.

În contextul celor menționate anterior, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de către Serviciul Român de Informații, din împrejurările reținute de acesta, nu rezultă că nu este îndeplinită condiția ca străinul să nu prezinte pericol pentru ordinea publică. Nu sunt prezentate elemente concrete care să conducă la concluzia că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică, fiind invocate aspecte din care rezultă indicii care ar putea avea relevanță pe plan contravențional sau penal (în condițiile în care nu s-au furnizat informații privind existența vreunui dosar penal). Aceste elemente nu sunt relevante în ceea ce privește existența unei stări de pericol pentru ordinea publică, de natură să justifice refuzul de acordare a dreptului de ședere pe termen lung.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică, cu aplicarea greșită a acestor dispoziții legale. VI Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamant, va anula Decizia nr. 2770.418/S2/MC din data de 09.02.2016, urmând ca autoritatea pârâtă emitentă a deciziei, cu atribuții în ceea ce privește aprobarea dreptului de ședere pe termen lung, să reanalizeze cererea petentului în condițiile art. 70 și urm. din O.U.G. nr. 194/2002.