ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3353/2019

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 18.10.2017 sub nr. x/2017 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea refuzului pârâtului de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung în România. Prin adresa din 7.09.2017, pârâtul i-a comunicat că cererea sa pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România, depusă la Biroul pentru Imigrări al județului Vâlcea, a fost respinsă în baza art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 pe motiv că figurează cu cazier judiciar.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 615 din 14 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a formulat recurs reclamantul A. criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie A considerat reclamantul că refuzul autorității de a-i admite cererea este nelegal întrucât, fapta penală pentru care a fost condamnat a constat în conducerea unui autoturism fără a avea permis de conducere, însă în condițiile în care șoferul nu a mai putut continua să conducă, datorită stării de oboseală. A arătat recurentul - reclamant că prin sentința penală nr. 682/24.09.2015 a fost condamnat la o pedeapsă de 8 luni închisoare, suspendată condiționat pe un termen de încercare de 2 ani și 8 luni. A susținut prin motivele de recurs că instanța i-a încălcat dreptul la apărare refuzând atașarea dosarului penal. In ceea ce privește dispozițiile legale indicate de autoritatea pârâtă, respectiv art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, arată reclamantul recurent că acestea nu privesc lipsa cazierului, ci doar afectarea ordinii publice, ceea ce nu este cazul în speță, în raport de gradul de pericol social redus al faptei, precum și de circumstanțele concrete în care aceasta a fost săvârșită. A mai arătat recurentul că se află în România de o perioadă îndelungată, în care nu a mai comis alte fapte, că desfășoară activități economice pe teritoriul României, având personal angajat și plătind contribuții fiscale și sociale. Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea pe fond a contestației. Prin concluziile scrise depuse, recurentul reclamant a indicat incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în combaterea excepției inadmisibilității recursului.

Apărările formulate în cauză Intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele expres și limitativ prevăzute de lege. In ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, s-a arătat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002. De asemenea, s-a arătat că recurentul - reclamant beneficiază de drept de ședere temporară care nu este afectat de respingerea prezentei cereri, iar o nouă cerere de acordare a dreptului de ședere pe termen lung poate fi solicitat în orice moment.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 15.02.2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 4 iunie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Verificând, în prealabil, cererea de recurs din perspectiva excepției inadmisibilității invocate de intimatul - pârât Inspectoratul General pentru Imigrări, prin raportare la cerințele instituite la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al excepției respective, reținând că, la o analiză a motivelor de reformare a sentinței atacate raportat la normele de drept material incidente în soluționarea litigiului, recurentul - reclamant a formulat critici punctuale asupra sentinței pronunțate de prima instanță, ce pot fi încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin adresa din 7.09.2017, pârâtul a comunicat reclamantului că cererea sa pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România, depusă la Biroul pentru Imigrări al județului Vâlcea, a fost respinsă în baza art. 71 alin. (1), lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, pe motiv că figurează cu cazier judiciar. Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1), lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în forma în vigoare la data analizării cererii: "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: . "nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională". A avut în vedere autoritatea pârâtă faptul că din certificatul de cazier judiciar nr. x din 27.01.2017 rezultă că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa pedeapsă de 8 luni închisoare, suspendată condiționat pe un termen de încercare de 2 ani și 8 luni, pentru conducerea unui autovehicul fără permis de conducere. Reține Înalta Curte faptul că legiuitorul național a condiționat obținerea dreptului de ședere pe termen lung de îndeplinirea unor cerințe mult mai strice decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședință temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Deși noțiunea de "pericol pentru ordinea publică" nu este definită în ordonanță, instanța de control judiciar apreciază că acesta poate fi desprins din săvârșirea unei fapte penale, cu intenție, fiindu-i aplicată reclamantului în anul 2005 o pedeapsă cu suspendare condiționată pe un termen de încercare de 2 ani și 8 luni. In aceste condiții, se constată că dreptul de apreciere al autorității publice a fost exercitat în limitele competentei și în marja textului de lege mai sus redat. Mai arată Înalta Curte că, deși dispozițiile art. 71 alin. (1), lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 au suferit modificări, analiza legalității actului administrativ se efectuează potrivit legii în vigoare la momentul emiterii acesteia. Se reține că dispoziția nu afectează dreptul de ședere temporară în scopul "reîntregirii familiei" și nici posibilitatea reclamantul de a introduce o nouă cerere de acordare a dreptului de ședere pe termen lung. In ceea ce privește critica formulată privind încălcarea de către curtea de apel, a dreptului la apărare, prin refuzul încuviințării probatoriului, instanța de recurs constată netemeinica acesteia, în condițiile în care circumstanțele personale nu au fost contestate, fiind corect reținute de către instanță, dezlegarea cauzei ținând de interpretarea dispozițiilor art. 71 alin. (1), lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, în raport de mențiunile din cazierul judiciar. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.