ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3372/2017

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrari, a solicitat anularea deciziei nr. 2684690/S2/BF din 05.05.2014 emisă de pârât și obligarea pârâtului la acordarea în favoarea reclamantului a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Prin sentința nr. 1159 din 24 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că motivul de nelegalitate constând în nemotivarea actului administrativ nu poate fi reținut, câtă vreme refuzul de acordare a dreptului de ședere pe termen lung a fost motivat în drept, indicându-se condiția cerută de lege și neîndeplinită de către reclamant, iar argumentele factuale pe care se întemeiază decizia autorității constituie secret de stat, neputând fi reproduse în conținutul actului administrativ.

S-a mai arătat că, încălcarea dreptului la viața de familie nu poate fi reținută întrucât, așa cum au arătat ambele părți, reclamantul beneficiază de dreptul de ședere temporară pe teritoriul României, care îi garantează în prezent exercitarea dreptului la viața de familie.

Împotriva sentinței nr. 1159 din 24 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat.

În motivarea recursului declarat, se arată, în esență, următoarele:

- instanța de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a exercitat un control jurisdicțional efectiv al temeiniciei motivelor referitoare la ordinea publică și siguranța statului, care ar fi trebuit să justifice refuzul comunicării către reclamant a esenței motivelor care au stat la baza luării deciziei de a fi considerat un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Aceste obligații sunt statuate în sarcina judecătorului național al statelor membre de către dreptul Uniunii Europene, din care face parte și jurisprudența instanțelor europene, respectiv Hotărârea din data de 04 iunie 2013 pronunțată în cauza C-300/11 de către CJUE.

- instanța de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene întrucât nu a comunicat părții esența motivelor pe care se întemeiază refuzul acordării dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României - obligație statuată în sarcina judecătorului național al statelor membre de către dreptul Uniunii Europene, din care face parte și jurisprudența instanțelor europene (C-300/11).

- hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul litigiului, fiind netemeinică și nelegală, opinia instanței de fond nu este o opinie personală, nefiind dobândită în mod direct și nemijlocit de către instanță în cadrul judecății.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând următoarele:

- pe tot parcursul judecății în fond, recurentul-reclamant nu a solicitat comunicarea în concret a motivelor ce au stat la baza refuzului cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung și a acționat prin angajarea unui avocat care a solicitat obținerea unei autorizații de acces la informații clasificate pentru a studia actele secret de stat transmise instanței, arătând că a înțeles caracterul clasificat al comunicării și faptul că acestea pot fi cunoscute doar cu respectarea prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

- invocarea cauzei CEDO Lupșa împotriva României în litigiul de față nu aduce dezlegare, întrucât nu ne aflăm într-o situație similară celei tranșate prin această cauză, câtă vreme în cauza de față judecătorul fondului a avut acces la informații clasificate și a consultat documentele transmise de instituțiile cu atribuții în apărarea ordini publice și securității naționale.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2017 s-a admis in principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1159 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea adresei nr. x/S2/BF/5.05.2014 prin care i s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, ca urmare a neîndeplinirii condiției cerute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea acestui drept, respectiv s-a reținut că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând, din analiza documentelor cu caracter strict secret depuse la Compartimentul de documente clasificate al Curții de Apel București, că reclamantul nu îndeplinește această condiție.

Reclamantul A. a formulat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul invocat nu este incident.

Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică urmare a faptului că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională au fost interpretate și aplicate greșit, ajungându-se astfel la concluzia eronată că ar reprezenta un pericol pentru siguranța națională, judecătorul fondului ignorând faptul că se află în România de 21 de ani, permisul de ședere fiindu-i prelungit succesiv în toată această perioadă.

Susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate, dreptul de ședere pe termen lung care poate fi acordat străinilor fiind reglementat la art. 70-79 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată (3), cu modificările și completările ulterioare.

Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1) dacă îndeplinesc cumulativ condițiile cerute la art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, între care și condiția enumerată la alin. (1) lit. f), anume să nu prezinte pericol pentru ordinea publică sau securitatea/siguranța națională.

Noțiunea de pericol/amenințare la adresa securității/siguranței naționale este definită/reglementată la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care se referă la acțiunile și inacțiunile care reprezintă pericole pentru securitatea/siguranța națională, astfel:

"Art. 3: Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele:

a) planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român;

b) acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra țării sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizații străine de a săvârși oricare din aceste fapte;

c) trădarea prin ajutarea inamicului;

d) acțiunile armate sau orice alte acțiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;

e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum și divulgarea secretelor de stat sau neglijența în păstrarea acestora;

f) subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale;

g) acțiunile prin care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în stat ori a reprezentanților altor state sau ai organizațiilor internaționale, a căror protecție trebuie să fie asigurată pe timpul șederii în România, potrivit legii, tratatelor și convențiilor încheiate, precum și practicii internaționale;

h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte;

j) atentatele contra unei colectivități, săvârșite prin orice mijloace;

k) sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitățile autorizate să le dețină, contrabanda cu acestea, producerea, deținerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiții decât cele prevăzute de lege, precum și portul de armament sau muniție, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea națională;

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

m) orice acțiuni sau inacțiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor forestier, cinegetic și piscicol, apelor și altor asemenea resurse, precum și monopolizarea ori blocarea accesului la acestea, cu consecințe la nivel național sau regional".

În considerentele sentinței recurate, instanța de fond a reținut, cu alte cuvinte, că refuzul autorității pârâte de a acorda reclamantului dreptul de ședere pe termen lung este un refuz justificat prin faptul că din informațiile furnizate de Serviciul Român de Informații rezultă că reclamantul prezintă pericol pentru siguranța națională, informații cu caracter secret analizate în mod nemijlocit de judecătorul fondului.

La rândul său, instanța de recurs, având acces la informațiile cu caracter "strict secret" depuse la Compartimentul de documente clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat că judecătorul fondului a apreciat în mod judicios că refuzul autorității pârâte de a acorda reclamantului dreptul de ședere pe termen lung este un refuz pe deplin justificat, soluția pronunțată fiind temeinică și legală.

Mai mult decât atât, la aceste documente secrete a avut acces și apărătorul recurentului-reclamant, fiind deținătorul unei autorizații ORNISS, astfel încât nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare.

Cu privire la susținerile recurentului privind inconsecvența intimatului, în sensul că i-a acordat dreptul de ședere temporară, dar a refuzat să acorde dreptul de ședere permanentă, se constată că, cerințele prevăzute de art. 69 și art. 71 din O.U.G. nr. 194/2004 republicată sunt definite, legiuitorul stabilind exigențe sporite în cazul cetățenilor străini pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România. Dreptul de ședere temporară se acordă pentru o perioadă limitată de timp, iar statutul de cetățean cu drept de ședere permanentă, se acordă pe perioadă nedeterminată, titularii acestui drept beneficiind de tratament egal cu cetățenii români, conform art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002 și, ca urmare, obținerea dreptului de ședere permanentă este condiționată de îndeplinirea unor condiții mai restrictive față de cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară.

În practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ținând cont de jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului și de dispozițiile art. 1 din Constituția României, s-a reținut că gradul de pericol social pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente, prin măsuri dispuse în baza legii, în exercitarea atributului fiecărui stat suveran de a decide cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său.

Recurentul-reclamant a mai invocat în cauză incidența dreptului Uniunii Europene și practica CJUE în cauza C-300/11.

Or, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora (…), prevede între altele, următoarele dispoziții:

•articolul 27 alin. (1):

"Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, Statele Membre pot restricționa libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate, din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice."

•articolul 30 alin. (1) și (2):

"(1) Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată conform art. 27 alin. (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia.

(2) Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului".

•articolul 31

"1. Persoanele interesate au acces, în Statul Membru gazdă, la căi de recurs judiciare și, după caz, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

- decizia de expulzare se bazează pe o hotărâre judecătorească anterioară; sau

- persoanele în cauză au avut anterior acces la revizuire judiciară; sau

- decizia de expulzare se bazează pe motive imperative de siguranță publică, conform art. 28 alin. (3).

În Cauza C-300/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 30 alin. (2) și articolul 31 trebuie interpretate în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în sensul că impun ca instanța națională competentă să se asigure că nedivulgarea în mod precis și complet de către autoritatea națională competentă către persoana interesată a motivelor pe care se bazează o decizie adoptată în temeiul articolului 27 din această directivă, precum și a elementelor de probă aferente acestora este limitată la strictul necesar și că îi este comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența respectivelor motive, într-un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.

În cauza de față se constată că garanțiile europene evocate mai sus au fost respectate, recurentului fiindu-i comunicate în esență motivele refuzului acordării dreptului de ședere permanentă, judecătorii din cele două grade de jurisdicție au avut acces direct la documentele secrete la fel ca și avocatul recurentului.

Recurentul a mai invocat în motivarea recursului său practica CEDO în Cauza Lupșa împotriva României.

Înalta Curte nu poate reține incidența acestei hotărâri CEDO în speța de față având în vedere situația de fapt diferită. În Cauza Lupșa împotriva României, actul de expulzare a fost comunicat părții vizate la singurul termen de judecată în fața curții de apel, respingându-se cererea de amânare formulată de apărător, în condițiile inexistenței unei căi de atac, fiind evident că nu s-a putut cere în mod adecvat examinarea cazului prin prisma argumentelor ce militau împotriva expulzării.

Or, în cauza de față întreaga procedură judiciară s-a desfășurat cu respectarea drepturilor și a garanțiilor procesuale, recurentul-reclamant a avut posibilitatea să administreze probatorii, apărătorul său a avut acces, în egală măsură ca și instanțele de fond și de recurs, la documentele secrete, astfel încât nu se poate reține o îngrădire a drepturilor.

Față de situația factuală expusă, ținând cont de probatoriul administrat în cauză și consultat nemijlocit de ambele instanțe, se constată că în mod corect s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, iar refuzul autorității emitente de acordare a dreptului de ședere permanentă în România a recurentului, nu este un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1159 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1159 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2017.