ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1528/2016

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să anuleze decizia de neacordare a dreptului de ședere pe termen lung în România emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția pentru Imigrări a Municipiului București și să oblige pârâtul la reanalizarea situației sale, în sensul acordării dreptului de ședere pe termen lung. Reclamantul a precizat faptul că nu i-a fost comunicată decizia de neacordare a dreptului de ședere pe termen lung, așa cum în mod greșit susține pârâtul, iar în data de 24 noiembrie 2014, prin cererea cu nr. 119, a solicitat să i se comunice decizia prin care i s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România. La data de 11 decembrie 2014 a primit adresa IGI nr. 2630567, prin care i se comunica faptul că, pe de o parte, prin Adresa nr. 3111689 din 2 octombrie 2014, i-a fost deja comunicat răspunsul, iar pe de altă parte, cererea sa a fost respinsă, motivat de faptul că împotriva sa a fost dispusă măsura îndepărtării de pe teritoriul României.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1143 din data de 23 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere în termen ca neîntemeiată, și pe cale de consecință, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul arată că, în motivarea hotărârii, instanța, în mod greșit susține că prevederile art. 2 lit. u 1 ) și art. 2 lit. V 2 ) nu sunt aplicabile în speță fiind introduse începând cu data de 28 noiembrie 2014, conform art. 44 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014, refuzul de acordare a dreptului de ședere pe termen lung fiind exprimat de autoritatea publică anterior acestei date, în acest sens legea neretroactivând. În realitatea însă, dispozițiile invocate sunt norme interpretative, nu și dispozitive, ce nu fac altceva decât lămuresc înțelesul pe care îl au anumiți termeni care sunt folosiți în textul normativ. Astfel, emiterea deciziei de returnare nu este o măsură de îndepărtare a străinului de pe teritoriul național, așa cum de altfel rezultă chiar din textul legal, respectiv, art. 2 lit. u 1 ) din Ordonanța de urgență nr. 194/2002: decizie de returnare - actul administrativ emis de Inspectoratul General pentru Imigrări prin care se constată că șederea unui străin este ilegală și se stabilește obligația acestuia de returnare (reîntoarcere). Decizia de returnare nu este o măsura de îndepărtare în sine. Deci străinul are posibilitatea ca într-un termen ce poate varia de la 10 zile la 30 zile să părăsească de bună voie teritoriul național. Mai mult decât atât, decizia de returnare poate fi atacată la instanța de judecată pentru a se verifica legalitatea constatării neîndeplinirii condițiilor șederii legale pe teritoriul României. Așadar ceea ce se contestă nu este măsura îndepărtării ci constatarea nelegalității șederii pe teritoriul României. Situația străinului căruia i s-a emis o simplă decizie de returnare este total diferită. Astfel, pentru orice depășire a vizei sau dreptului de ședere acordat, petentul este nevoit să solicite IGI emiterea unei Decizii de Returnare. În opinia recurentului, raționamentul propus de instanță este greșit deoarece pornește de la o concluzie falsă, legiuitorul folosind noțiunea de returnare și nu cea de îndepărtare.

Apărările formulate în cauză Intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 4 octombrie 2012, Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrațiune, Serviciul pentru Imigrări Constanța a emis decizia de returnare de pe teritoriul României nr. 2857137 din 4 octombrie 2012, privindu-l pe reclamantul A., reținându-se că acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002. Recurentul-reclamant a formulat cerere privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung, înregistrată la Formațiunea Teritorială pentru Imigrări Constanța sub nr. 2383128 din 19 mai 2014. Cererea a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, cu motivarea că nu a avut drept de ședere temporară pe teritoriul României, în mod continuu, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, întrucât, la data de 5 octombrie 2012, împotriva sa a fost dispusă măsura îndepărtării. Decizia de returnare nr. 2857137 din 4 octombrie 2012 a fost emisă în baza dispozițiilor art. 82 alin. (1) și alin. (3) lit. b) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, solicitându-i-se recurentului-reclamant să părăsească teritoriul României în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință a deciziei, întrucât i-a fost revocat dreptul de ședere. Așadar, legiuitorul califică decizia de returnare ca fiind o măsură de îndepărtare a străinului de pe teritoriul României. Prin urmare, susținerile recurentului în sensul că decizia de returnare nu reprezintă o măsură de îndepărtare a străinului de pe teritoriul României, având caracterul unei vize de ieșire, sunt contrazise de legiuitor, reglementarea acestei măsuri fiind situată în cadrul capitolului V din O.U.G. nr. 194/2002, care stabilește regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României. Posibilitatea ca străinul să părăsească de bună voie teritoriul României este prevăzută de art. 82 alin. (3) lit. b) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, în cadrul aceluiași capitol și reprezintă una din formele de executare a măsurii îndepărtării. Așadar, îndepărtarea sub escortă reprezintă tot o formă de executare a măsurii îndepărtării, nefiind echivalentă acesteia. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond, analizând probatoriul administrat, și contrar susținerilor recurentului-reclamant, în mod corect a reținut că decizia de returnare este o măsură de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul României, calificată astfel prin lege, împrejurare față de care străinul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung . Faptul că decizia de returnare constituie o măsură de îndepărtare de pe teritoriul țării rezultă fără dubiu din prevederile art. 81 și art. 82 coroborate și cu art. 78 din O.U.G. nr. 194/2002 (revocarea dreptului de ședere atrage emiterea deciziei de returnare). Totodată dreptul de ședere pe termen lung nu este un drept absolut, acesta putând fi acordat unui străin doar dacă se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, iar cerințele stabilite de legiuitor prin art. 70 și urm. din O.U.G, nr. 194/2002 sunt pe deplin justificate prin prisma faptului că obținerea acestui drept este o etapă importantă și ultima înainte ca străinul să aibă posibilitatea să solicite acordarea cetățeniei române. Potrivit art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, „dreptul de ședere pe termen lung se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor care, la data soluționării cererii, sunt titulari ai unui drept de ședere temporară sau beneficiari ai protecției internaționale în România.” Art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, stabilește că dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1) dacă au avut drept de ședere temporară sau au beneficiat de protecție internațională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, în această perioadă împotriva străinului nefiind dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național.” Art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 prevede că, „împotriva străinilor cu ședere ilegală și a foștilor solicitanți de azil, Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe teritoriul României.” Potrivit art. 82 alin. (1) din ordonanță, „decizia de returnare constituie actul administrativ al Oficiului Român pentru Imigrări sau al formațiunilor sale teritoriale, prin care străinii prevăzuți la art. 81 alin. (1) sunt obligați să părăsească teritoriul României.” Conform art. 82 alin. (3) lit. b) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, decizia de returnare dă posibilitatea străinului să părăsească țara neînsoțit, în termen de 30 de zile, pentru străinul căruia i-a fost anulat sau revocat dreptul de ședere temporară ori i-a fost refuzată prelungirea acestui drept. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.