Decizia nr. 2764/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 473/2015 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație a contestat Dispoziția de respingere a dreptului de ședere pe termen lung în România nr. 3111170 din data 09.09.2014, emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație, solicitând admiterea contestației, anularea dispoziției nr. 3111170 din data 09.09.2014, ca fiind netemeinică și nelegală și dispunerea acordării dreptului de ședere pe termen lung, având în vedere că îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002. Prin Dispoziția nr. 311170 din 09 septembrie 2014 a Inspectoratului General pentru Imigrări, i s-a comunicat că, potrivit prevederilor art. 71 alin. (1), lit. a) pct. (I), din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată, i s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, depusă la data de 03.09.2014, deoarece: "nu ați avut drept de ședere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii întrucât figurați cu 1462 zile de absență de pe teritoriul statului român, din care două perioade de peste 6 luni consecutive".

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 473 din data de 20.02.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., cetățean iranian, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcția Migrațiune, a anulat Dispoziția nr. 3111170 din 09.09.2014 și a dispus acordarea dreptului de ședere pe termen lung pentru reclamant.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune. I. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București arată că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, recurentul susține că instanța a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, făcând o interpretare greșită a acestora în sensul în care, nu se prevede expres felul investiției pe care străinul este necesar să o facă, aceasta putând fi și o investiție efectuată în calitate de persoană fizică. De asemenea, instanța de judecată a reținut că dispozițiile art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 nu pot fi interpretate în coroborare cu dispozițiile art. 55 alin. (6) potrivit cărora cuantumul investiției și numărul locurilor de muncă se calculează în funcție de cota de participare a asociatului sau acționarului la societatea comercială, având în vedere că aceste dispoziții reglementează acordarea dreptul de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale, iar prin art. 55 alin. (1) lit. c), alin. (2) lit. d) și alin. (3) lit. c) se prevede că cel ce solicită o astfel de viză trebuie să aibă calitatea de asociat sau acționar al societăți comerciale. Reținând că cetățeanul iranian este exceptat de la îndeplinirea condiției continuității șederii pe teritoriul României pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, prin efectuarea unei investiții ce depășește suma de 1.000.000 euro, instanța de judecată a avut în vedere un raport de expertiză extrajudiciară efectuat de către un expert contabil care a concluzionat că reclamantul a efectuat investiții de 2.300.000 euro. Recurentul apreciază că în mod netemeinic instanța de judecată a apreciat aplicabilitatea dispozițiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, dând relevanță unui raport de expertiză lipsit de valoare probatorie, în sensul în care concluziile consemnate s-au fundamentat pe însumarea prețurilor de achiziție a unor bunuri imobile, fără anexarea actelor de proprietate care să ateste cu certitudine plata acestor sume. II. Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu indicarea unor motive contradictorii și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.). Instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe motive contradictorii indicând faptul că cetățeanul străin nu îndeplinește condiția cu privire la continuitatea șederii prevăzută la art. 71, alin. (1), lit. a), pct. (i) din O.U.G nr. 194/2002, încadrându-se în excepțiile îngăduite de legiuitor, prin care anumite categorii de cetățeni străini, sunt exonerați de la îndeplinirea condiției ce reprezintă unul din principalele temeiuri ale acordării dreptului de ședere pe termen lung, fără a admite însă legătura indisolubilă între prevederile articolului citat și art. 55 din același act normativ, care sunt guvernate de același principiu, mărginindu-se la a separa dreptul de ședere pe termen lung de dreptul de ședere temporară pentru activități comerciale, instituții în care instanța de fond a apreciat că nu există niciun fel de legătură. Dovada prezentată de străin în cadrul susținerilor sale constând într-un raport de expertiză extrajudiciară, unde sunt indicate valori la care au fost achiziționate anumite bunuri în coproprietate cu soția, în cursul anului 2012, nicidecum o valoare de piață la data efectuării expertizei și mai mult decât atât nu se arată contribuția financiară efectivă a cetățeanului străin în achiziționarea respectivelor imobile, nu poate fi considerată "investiție în sensul textelor de lege incidente cauzei. Aplicarea greșită a normelor de drept material constă în faptul că instanța de fond, în ciuda celor statuate de principiul fundamental de drept potrivit căruia "excepția este de strictă interpretare ", a lărgit sfera de aplicabilitate a textului art. 71 alin. (1) pct. 4 din O.U.G nr. 194/2002, în sensul extinderii la toate categoriile de cetățeni străini, indiferent de scopul pentru care aceștia au avut sau au prelungit dreptul de ședere temporară în România, arătând faptul că intimatul-reclamant este titularul unui permis de ședere temporară în scopul reîntregirii familiei. Este adevărat faptul că legiuitorul nu a condiționat depunerea cererii de prelungire a dreptului de ședere pe termen lung de deținerea unui drept de ședere temporară pe un anumit scop, cu excepțiile indicate în cuprinsul art. 70, alin. (2) din actul normativ invocat, însă nici nu a permis, așa cum în mod eronat s-a interpretat, ca toate categoriile de cetățeni străini beneficiari ai unui drept de ședere pe termen lung să se încadreze în situațiile speciale care exonerează de la îndeplinirea condițiilor generale de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, al cărui principiu esențial îl reprezintă în esență continuitatea și legalitatea șederii pe teritoriul țării noastre.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2016, recursurile au fost admise în principiu.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Din actele și lucrările dosarului a reieșit faptul că reclamantul nu are ședere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, în conformitate cu art. 71 alin. (1), lit. a) pct. (I) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât în evidențele traficului de frontieră figurează ieșit din țară 1462 de zile, din care două perioade de peste 6 luni consecutive. Potrivit art. 71 - Condiții de acordare a dreptului de ședere permanentă "(1) Dreptul de ședere permanenta se acorda străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au avut un drept de ședere continuu pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, astfel: (i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și nu depășesc 10 luni de absență în total." Calculul celor 1462 de zile de absență de pe teritoriul țării s-a realizat avându-se în vedere evidențele privind intrările și ieșirile în/din România din baza de date administrată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, iar acest aspect nu a fost contestat de către reclamant. Conform articolului 71, alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002: "Străinilor care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și b)." Art. 55 alin. (6) din același act normativ stipulează: "Cuantumul investiției și numărul locurilor de muncă se calculează în funcție de cota de participare a asociatului sau acționarului la societatea comercială." Înalta Curte constată că, în cauză, cererea reclamantului nu a putut fi analizată prin prisma art. 71 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002 având în vedere faptul că investițiile pe care le-a prezentat sunt doar în beneficiu personal fiind efectuate în calitate de persoană fizică, or textul legii speciale dispune în mod expres cu privire la acest aspect. Conform raportului de furnizare a informațiilor extinse nr. 1448122 din 28.08.2014 al Registrului Național al Comerțului cu privire la S.C B. S.R.L. la care reclamantul are calitatea de asociat cu cotă de participare la beneficii și pierderi 90%/90%, rezultă că cifra de afaceri netă pentru anul 2013 este 0, la fel și numărul de angajați fiind tot 0. Prin urmare, în mod corect nu s-a putut reține incidența dispozițiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, în ceea ce îl privește pe reclamant. Expertiza extrajudiciară efectuată de reclamant nu face decât să confirme faptul că investițiile imobiliare sunt efectuate în calitate de persoană fizică și deci nu se circumscrie situației de excepție indicată de O.U.G nr. 194/2002. Instanța de control judiciar are în vedere și art. 74. alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii nefiind limitat numărul de solicitări de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, astfel încât reclamantul are posibilitatea de a înainta o nouă astfel de cerere, oricând consideră că îndeplinește condițiile impuse de lege. Deci, excepția îngăduită de legiuitor cu privire la exonerarea de la îndeplinirea condițiilor generale de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, se referă strict la categoria de străini, care în cursul șederii lor temporare în România, indiferent de scopul în care dețin un permis de ședere temporară la data solicitării dreptului de ședere pe termen lung, au desfășurat sau desfășoară acea activitate comercială din care rezultă investiția efectuată în România, în cuantumul prevăzut de art. 71 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002, dar în sensul activității comerciale descrisă de art. 55 din același act normativ. Cele două texte de lege sunt guvernate de același principiu, potrivit căruia Statul român acordă anumite facilități acelei categorii de străini care aduc beneficii economiei naționale prin intermediul investițiilor efectuate în cadrul desfășurării unor activități comerciale și prin crearea de locuri de muncă. Faptul că în cuprinsul art. 71 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002 nu este reiterat în întregime textul care restrânge termenul de investiție la sfera activităților comerciale, așa cum este acesta dezvoltat în cuprinsul art. 55 din norma legală amintită, care dezvoltă condițiile dreptului de ședere temporară în scop de activități comerciale nu însemnă că acesta poate fi interpretat extensiv, derogând de la principiul expus anterior cu privire la acordarea unor facilități acelei categorii de străini care prin investiția lor directă în economia țârii au adus un plus societății românești. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind fondat. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.