ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1267/2016

Decizia nr. 1267/20

16

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului să acorde reclamantului dreptul de ședere permanentă în România, drept

refuzat prin comunicarea din data de 10 iunie 2013.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a venit în România din anul 2006, iar în anul 2007 s-a căsătorit cu B., iar din data de 12 aprilie 2007 a obținut permis de ședere provizorie în România, valabil până la data de 11 aprilie 2012, prelungit până la data de 11 aprilie 2017. La data de 04 iunie 2012 a solicitat acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România, cerere ce a fost respinsă prin decizia din data de 10 iunie 2013, decizie apreciată de reclamant ca fiind nelegală având în vedere că s-a integrat în societatea românească, și-a întemeiat o familie pe teritoriul României și este administratorul unei societăți care are ca obiect de activitate comerț cu amănuntul al îmbrăcămintei.

Împreună cu soția, deține un imobil situat în localitatea Căpușu Mare, iar la data de 23 martie 2013 soția sa a achiziționat, ca bun comun, un apartament situat în municipiul Cluj-Napoca în care domiciliază.

Nu este cercetat penal sau condamnat și în contextul integrării sale în societate apreciază că îndeplinește condițiile legale pentru a primi dreptul de ședere în România pe termen lung.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3581 din 18 noiembrie 2013 a Curții de Apel București a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul

A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație.

În motivarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că prin adresa din 10 iunie 2013, reclamantul a fost încunoștiințat că în temeiul dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, privin regimul străinilor în România, a fost respinsă cererea sa de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România.

În raport de conținutul informațiilor furnizate de Serviciul Român de Informații prin adresa din 28 octombrie 2013, înscrisuri cu character „strict secret” prezentate instanței pentru informare, s-a apreciat că acțiunea reclamantului este neîntemeiată.

Faptul că reclamantului i s-a prelungit dreptul de ședere în România până în anul 2017 nu înseamnă automat că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, textele de lege prin care se reglementează drepturile cetățenilor străini la ședere temporară și respectiv la ședere pe termen lung, fiind diferite, reclamantul având o vocație și nu un drept pentru obținerea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, cererea reclamantului fiind analizată în raport de starea de fapt reținută din actele de la dosar și dispozițiile legale incidente.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 3581/2013 a Curții de Apel București a formulat recurs

reclamantul

A. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul obligării pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație de a acorda dreptul de ședere permanentă în România, drept ce a fost refuzat prin adresa din 10 iunie 2013.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată, în esență, că îndeplinește condițiile legale pentru a primi dreptul de ședere permanentă în România, instanța de fond interpretând greșit dispozițiile legale incidente.

În opinia recurentului, considerentele expuse de prima instanță în sentința recurată sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât de la data obținerii dreptului de ședere temporară în România 12 aprilie 2007 și până la data înregistrării cererii de acordare a dreptului de ședere permanent – 15 ianuarie 2013 - nu s-au produs schimbări majore care să ducă la concluzia că prezintă pericol public pentru siguranța națională a României.

În condițiile în care nu a prezentat pericol pentru ordinea publică și siguranța națională în cazul acordării dreptului de ședere temporară aceeași situație trebiue reținută și în cazul dreptului de ședere permanentă.

Ca urmare, trebuie reținut refuzul nejustificat al pârâtului de a acorda dreptul de ședere permanentă, motiv pentru care se impune admiterea recursului.

Intimatul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

Procedura de recurs

În procedura filtru, reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., s-a verificat îndeplinirea condițiilor de formă a cererii de recurs, conform art. 493 alin. (3), fiind întocmit raportul ce a fost comunicat părților, iar în ședința din data de 11 decembrie 2015 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, conform art. 493 pct. 7 C. proc. civ., fiind fixat termen în ședința publică, cu citarea părților.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând sentința recurată în limitele criticilor formulate, ținând cont de dispozițiile legale incidente și probatoriul administrat cu respectarea Legii nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate, se constată că recursul este nefondat.

Recurentu-reclamant a investit instanța de contencios administrativ și fiscal să verifice legalitatea deciziei/comunicări din data de 10 iunie 2013 prin care intimatul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație a respins cererea reclamantului de a primi dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României.

Instanța de fond în raport de probatoriul administrat, respectând totodată dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, a concluzionat în sensul că măsura adoptată de autorități este justificată având în vedere conținutul documentelor cu caracter “strict secret” pe care judecătorul fondului a avut abilitatea legală de a le consulta nemijlocit, recurentul-reclamant beneficiind de garanțiile avute în vedere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Kaya și Lupșa C. României sau în jurisprudența Curții Constituționale – Decizia nr. 763/2006.

Recurentul arată că refuzul intimatului de a acorda dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României este “un refuz nejustificat”, dar ținând cont de dispozițiile art. 2 lit. i) și lit. n) din Legea nr. 551/2004 și situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, dreptul de apreciere al autorității intimate nu a fost exercitat abuziv, cu încălcarea echilibrului rezonabil între interesul public al păstrării ordinii publice și siguranței naționale și drepturile și interesele private invocate de recurent, autoritățile statale având dreptul de a stabili condițiile șederii unui străin pe teritoriul României.

Este de reținut că instanța de fond a verificat nemijlocit documentele ce au stat la baza măsurii dispuse prin comunicarea din 10 iunie 2013, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. 194/2002, așa cum susține recurentul.

La rândul său, instanța de control judiciar a luat act de conținutul actelor care au stat la baza măsurii contestate, acte din care rezultă că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale invocate.

Cu privire la susținerile recurentului privind inconsecvența intimatului, în sensul că a acordat recurentului dreptul de ședere temporară, dar a refuzat să acorde dreptul de ședere permanentă, se constată că, condițiile prevăzute de art. 69 și art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 republicată sunt definite, legiuitorul stabilind exigențe sporite în cazul cetățenilor străini pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România. Dreptul de ședere temporară se acordă pentru o perioadă limitată de timp, iar statutul de cetățean cu drept de ședere permanentă, se acordă pe perioadă nedeterminată, titularii acestui drept beneficiind de tratament egal cu cetățenii români, conform art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002 și, ca urmare, obținerea dreptului de ședere permanentă este condiționată de îndeplinirea unor condiții mai restrictive față de cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară.

Ca urmare, este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă, fără a se putea reține inconsecvența autorității intimate.

În practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ținând cont și de jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului și dispozițiile art. 1 din Constituția României, s-a reținut că gradul de pericol social pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente, prin măsuri dispuse în baza legii, în exercitarea atributului fiecărui stat suveran de a decide cu privire la șederea unui străin pe teritoriul Romăniei.

Față de situația factuală expusă, ținând cont de probatoriul administrat în cauză și consultat nemijlocit de ambele instanțe, se constată că în cauză în mod corect s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, iar refuzul autorității emitente de acordare a dreptului de ședere permanentă în România a recurentului, nu este un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge ca nefondat recursul formulat de

reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3581 din 18 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3581 din 18 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 aprilie 2016.