ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1514/2018

Cererea de chemare în judecată Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, contestatorul A. a chemat în judecată pe intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București - Serviciul Cetățeni Comunitari, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea deciziei de returnare nr. x din 30.04.2015 emisa de intimat și a Deciziei nr. x emisă la data de 30.04.2015 de Inspectoratul General pentru Imigrări, de refuz al acordării unui drept de ședere temporară pe teritoriul României.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3135 din 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2015, a fost respinsă contestația ca neîntemeiată.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatorul A., prin care a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii cu consecința obligării pârâtei la acordarea dreptului de ședere în scopul reîntregirii familiei în România. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Recurentul a arătat că a solicitat în fața primei instanțe anularea deciziei de returnare și a deciziei de respingere a cererii de prelungire a dreptului de ședere ca părinte al unui minor. Motivul pentru care s-a luat împotriva sa măsura returnării a fost acela că nu i s-a prelungit dreptul de ședere temporară pentru întregirea familiei, pe motiv că nu are intenția reală de a-și exercita drepturile părintești. Recurentul a arătat că, drept urmare a procesului de stabilire a pensiei de întreținere în favoarea minorului, a fost obligat la plata acesteia până la împlinirea de către minoră a vârstei de 18 ani, obligație pe care recurentul o respectă, atât în bani, cât și în produse, aspecte confirmat de declarația mamei minorei, astfel că exercitându-și drepturile părintești, fiind îndeplinită ipoteza de la art. 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002. Recurentul a invocat teza a doua a textului legal, cea care se referă la obligația de întreținere. În ceea ce privește susținerea pârâtei în sensul că recunoașterea minorei a fost făcută pro causa, se arată că minora a fost recunoscută la data de 22.05.2013, deoarece la nașterea acesteia nu a avut viza valabilă; cererea de acordare a unui drept de ședere a fost făcută la data de 20.03.2015, la doi ani de la momentul recunoașterii. În esență, se invocă realitatea relațiilor de paternitate față de minoră și exercitarea efectivă a drepturilor părintești. Recurentul a mai invocat faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare a deciziei de returnare și că prin deciziile dispuse, se realizează o încălcare a dreptului la viața de familie prev. de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind obligat ca un timp îndelungat să stea departe de familia sa, fiind încălcat și dreptul său la libera circulație. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările intimatului Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Instanța de fond a constatat în mod corect neîndeplinirea condițiilor necesare prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 în vederea prelungirii dreptului de ședere temporară în calitate de membru de familie cetățean român. Scopul acordării dreptului de ședere este asigurarea unității familiale și protejarea interesului superior al copilului. Chiar dacă străinul face dovada scriptic a faptului că este rudă de gradul I în linie ascendentă a unui cetățean român, aceasta nu este suficientă pentru a beneficia de un drept de ședere în scopul reîntregirii familiei în România, atâta vreme cât din verificările efectuate și a declarațiilor date, a reieșit că intenția acestuia este dobândirea unui drept de ședere și nicidecum menținerea unității familiei. Spiritul O.U.G. nr. 194/2002, respectiv așa cum rezultă din prevederile art. 2 lit. e 1 ), reîntregirea familiei este șederea pe teritoriul României în scopul păstrării unității familiei. Aspectele expuse mai sus, rezultatul unor verificări justificate, nu sunt de natură a confirma intenția străinul de a-și păstra unitatea familială cu minorul cetățean român, ci dimpotrivă, fac dovada faptului că acesta nu este interesat de întreținerea relațiilor personale firești ori de exercitarea obligațiilor legale privind îngrijirea și educarea acestuia. Cu privire la afirmațiile reclamantului, se arată că acestea nu se bazează pe un eventual temei de nelegalitate a actului administrativ emis pe numele său, fiind simple aserțiuni, prin care reclamantul dovedește doar faptul că a efectuat plățile instituite în sarcina sa de către instanță, nu și că își îndeplinește obligațiile de părinte sau că ar fi tatăl minorei B. Astfel, raportat la singura preocupare a cetățeanului străin de a încerca să probeze faptul că ar achita cu regularitate pensia de întreținere este mai mult decât evident faptul că unicul scop al acestuia este de a obține dreptul de ședere, eludând spiritul legii, folosindu-se de relația de filiație cu un minor cetățean român, fără intenția reală de a-și exercita drepturile părintești, față de minor, în ciuda obligațiilor legale impuse de art. 487 din C. civ. care instituie părintelui îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, în acord cu nevoile copilului. În cadrul activităților specifice pentru constatarea îndeplinirii condițiilor legale necesare prelungirii dreptului de ședere s-au avut în vedere aspectele de interes relevate de dosarul personal al reclamantului. S-a stabilit faptul că acesta a a intrat prima data în România la data de 28.04.2012, data de naștere a copilului fiind 09.09.2012, minora fiind recunoscută pe baza declarațiilor de recunoaștere tardivă și a încuviințării purtării numelui, date în data de 22.05.2013. Totodată, sentința judecătorească privind obligația achitării pensiei de întreținere de către cetățeanul turc, a fost definitivă și irevocabilă la data de 07.10.2014. În context, se poate lesne observa faptul că de la data intrării străinului în România și până la data nașterii acestuia s-a scurs o perioadă de 4 luni și 9 zile, aproximativ 17 săptămâni, astfel chiar și în ipoteza în care relația celor doi s-ar fi consumat în prima zi de ședere a străinului în România, copilul nu s-ar fi putut naște fără probleme de sănătate majore sau chiar viu, pentru că la 17 săptămâni, fătul nu este pe deplin dezvoltat. De asemenea, în fața instanței de fond, mama copilului, audiată în calitate de martor, și-a schimbat declarația, având ca unic scop, ținând cont de timpul legal al concepțiunii, înlăturarea suspiciunii recunoașterii copilului doar pentru obținerea unui drept de ședere. Instanța de fond a statuat că declarația de recunoaștere a fost dată pro causa, în scopul preconstituirii unor elemente obiective care să îi permită acestuia solicitarea prelungirii dreptului de ședere pe teritoriul României. Criticile recurentului cu privire la faptul că instanța nu a analizat anularea deciziei de returnare nu sunt susținute, cât timp instanța de judecată a arătat în considerente că "în speță, împotriva contestatorului a fost adoptată măsura returnării prin Decizia nr. x din data de 29.05.2012, măsură pe care acesta a contestat-o, acțiunea sa fiind anulată ca netimbrată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2012 ." În drept, au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 194/2002.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-contestator a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat. În motivarea răspunsului, s-a arătat, în plus față de cele arătate prin recurs, că ancheta efectuată de autoritatea tutelară a relevat exercitarea atribuțiilor sale de părinte și că decizia de returnare a fost analizată de instanță înainte ca recurentul să facă dovada că este părinte al unui minor cetățean român. A fost invocată cauza C-256/11 Dereci și alții în susținerea încălcării dreptului prev. de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport. Prin încheierea din 30 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Prin decizia cu nr. x emisă la data de 30.04.2015 de Inspectoratul General pentru Imigrări, i s-a comunicat contestatorului refuzul acordării unui drept de ședere temporară pe teritoriul României, solicitat în scopul reîntregirii familiei. În motivarea deciziei, s-a arătat că din verificările efectuate s-a constatat faptul că A. nu este părintele cetățenei române B. și că potrivit prevederilor art. 2 1 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere în scopul reîntregirii familiei se acordă în scopul păstrării unității familiale. În drept, au fost invocate prev. art. 52 alin. (1) și 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002. În speță, împotriva contestatorului a fost adoptată măsura returnării prin Decizia nr. x din data de 29.05.2012, măsură pe care acesta a contestat-o, acțiunea sa fiind anulată ca netimbrată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2012. Contestatorul nu a respectat decizia de returnare, acesta fiind depistat în mai multe rânduri cu ședere ilegală pe teritoriul țării, așa cum reiese din procesul-verbal de depistare nr. x/27.02.2015. În urma întocmirii acestor acte administrative, contestatorul a depus la Inspectoratul General pentru Imigrări cererea de prelungire a dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei înregistrată sub nr. x/20.03.2015, la care a atașat certificatul de naștere, seria x nr. x, emis la data de 27.08.2014, de către Consiliul Local al sectorului 5, prin care dovedește că este tatăl cetățeanului român B. Certificatul de naștere a fost emis în baza declarațiilor de recunoaștere tardivă și a încuviințării purtării numelui, date de străin în data de 22.05.2013. Totodată, a fost atașată Sentința civilă nr. 8177 a Judecătoriei Sectorului 3 București, pronunțată la data de 12.06.2014, definitivă și irevocabilă din data de 07.10.2014, prin care cetățeanul turc A. este obligat la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 300 RON în favoarea minorei B., născută la data de 09.09.2012, începând cu data pronunțării și până la majorat sau intervenirea unei cauze legale de stingere sau modificare a obligației de întreținere. Drept dovadă a respectării hotărârii instanței, a prezentat foi depunere numerar în cont bancar pe numele C., mama minorei, începând cu luna iunie 2014, plăți efectuate lunar, în sumă totală de 4850 RON. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Deși în mod formal, cererea de recurs a fost întemeiată și pe acest motiv de casare, recurentul nu a arătat în concret care sunt argumentele ce susțin nemotivarea sentinței recurate. Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. În cauză, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, instanța de fond a analizat și a răspuns argumentelor esențiale expuse de părți în susținerea poziției lor procesuale și a prezentat raționamentul logico-juridic ce a stat la baza concluziei sale, exprimată prin soluția dată. Împrejurarea că instanța nu s-ar fi aplecat asupra tuturor subargumentelor invocate de recurentul-reclamant nu duce la concluzia nemotivării, cât timp instanța este obligată să analizeze argumentele esențiale, de natură să tranșeze soluția în cauză. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002, prelungirea dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei, se acordă străinilor membri de familie ai unui cetățean român, pentru rudele de gradul I în linie ascendentă ale cetățeanului român sau ale soțului/soției acestuia, dacă prezintă documente din care să rezulte existența legăturii de rudenie. În situația în care străinul este părinte al unui minor cetățean român, acesta trebuie să facă dovada faptului că minorul se află în întreținerea sa sau că există obligația plății pensiei de întreținere, obligație pe care străinul și-o îndeplinește cu regularitate. Recurentul a susținut ca fiind un fapt esențial acela că are o obligație de întreținere față de un copil minor cetățean român, obligație stabilită judecătorește, astfel că ar fi îndeplinită ipoteza de la art. 62 alin. (3) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002 din teza a doua a textului legal. Or, se observă că respingerea acțiunii de către prima instanță s-a bazat nu pe lipsa dovedirii existenței unei asemenea obligații, ci pe împrejurarea că declarația contestatorului de recunoaștere a minorei cetățean român B. a fost dată pro causa, în scopul preconstituirii unor elemente obiective care să-i permită acestuia solicitarea prelungirii dreptului de ședere pe teritoriul României. Deși existau acte de stare civilă de recunoaștere a filiației și o hotărâre judecătorească de obligare la plata pensiei de întreținere, împrejurarea de fapt ce cădea în verificarea instanței învestite cu soluționarea contestației privind respingerea acordării dreptului de ședere temporară și constând în existența unor relații reale de filiație nu decurgea în mod incontestabil din existența acestor acte juridice. Recurentul nu a făcut proba contrară celor reținute de prima instanță, care din coroborarea tuturor probelor administrate a reținut nerealitatea relațiilor de filiație și a relațiilor de familie. În ceea ce privește existența unui decalaj de 2 ani între data recunoașterii minorei și data cererii de acordare a dreptului de ședere, această împrejurare nu are suficientă relevanță pentru a combate concluzia corectă a primei instanțe în sensul că stabilirea filiației făcută pe bază de declarație nu are credibilitate, față de perioada în care s-a dovedit concret că recurentul și mama copilului s-au aflat împreună în România. Apoi, împrejurarea că recurentul își îndeplinește cu regularitate obligația de întreținere stabilită pe cale judecătorească nu poate înlătura toate celelalte aspecte reținute de prima instanță, care dovedesc neîndeplinirea scopului final urmărit de lege, respectiv asigurarea unității familiale și protejarea interesului superior al minorului. Astfel, cum în mod corect a statuat prima instanță, împrejurarea că începând cu luna iunie 2014 acesta îi trimite bani martorei, în baza unei sentințe prin care a fost obligat la pensie lunară de întreținere, nu poate constitui în favoarea acestuia drepturi legale în sensul prelungirii dreptului de ședere pe teritoriul României. Instanța trebuie să verifice și să constate o îndeplinire a condițiilor de fond reglementate de art. 62 alin. (3) lit. d) și 82 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, nefiind suficientă o îndeplinire strict formală a acestora. Or, faptul că acesta și-a preconstituit niște dovezi în sensul îndeplinirii formale a condițiilor legale nu conduce la concluzia că scopul legii a fost atins și anume acela de a permite legături firești cu familia, în condițiile în care s-a dovedit că cetățeanul turc nu este interesat de a întreține relații personale cu copilul. În ceea ce privește critica legată de nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a deciziei de returnare, Înalta Curte constată că omisiunea de a soluționa un capăt de cerere nu poate fi invocată pe calea recursului, ci exclusiv pe calea procedurală a cererii de completare a sentinței, față de prevederile exprese ale art. 445 din C. proc. civ. Pe de altă parte, prima instanță a avut în vedere faptul acțiunea contestatorului împotriva deciziei de returnare nr. x din data de 29.05.2012 a fost anulată ca netimbrată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2012. De asemenea, o cerere similară a fost anulată ca netimbrată și în cadrul dosarului nr. x/2012 al aceleiași instanțe. Din susținerile contestatorului din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reiese că acesta a invocat faptul că decizia de returnare a fost analizată de instanță înainte ca recurentul să facă dovada că este părinte al unui minor cetățean român; astfel, acesta recunoaște că a existat proces distinct de atacare a deciziei de returnare. În ceea ce privește susținerile legate de încălcarea dreptului la viața de familie prev. de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că protejarea dreptului la familie reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă la apărarea unor relații efective de familie, cât timp Convenția protejează drepturi concrete și efective, iar nu ipotetice și iluzorii, relații a căror existență contestatorul nu a dovedit-o, nici în ceea ce-l privește pe copil și nici pe mama acestuia. Cu privire la invocarea deciziei din Cauza C-256/11, aceasta nu își găsește relevanța pentru soluționarea prezentului recurs, deoarece se referă la situația în care copiii minori ai persoanei resortisante al unui alt stat sunt nevoiți, ca urmare a refuzului acordării de către acest stat a dreptului de ședere și permisului de muncă pentru părinți, să părăsească teritoriul statului pentru a-și însoți părinții; or, recurentul nu a dovedit că se află într-o asemenea situație, în care, ca urmare a refuzului de acordare a dreptului de ședere, minora va fi nevoită să părăsească statul român. Ca urmare, și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.