ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1684/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări prin Serviciul pentru Imigrări al Județului Cluj, a formulat contestație împotriva Actului nr. x/06.08.2015 emis de către Serviciul pentru Imigrări al Județului Cluj, prin care a fost respinsa în mod neîntemeiat cererea de acordare a permisului de ședere pentru reîntregirea familiei, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că refuzul de acordare a dreptului de ședere în România este nejustificat și că întrunește condițiile legale de ședere în România pentru reîntregirea familiei și obligarea intimatei la emiterea permisului pentru dreptul de ședere în România pentru reîntregirea familiei.

Prin Sentința nr. 419 din data de 15 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări prin Serviciul pentru Imigrări al Județului Cluj.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a contestației.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta este beneficiara dreptului de ședere pe teritoriul României în baza vizei de scurtă durată, care permite străinilor să intre pe teritoriul României în vedere unei șederi neîntrerupte sau a mai multor șederi care să nu depășească în total 90 de zile în decurs de 6 luni de la data prime intrări.

Recurenta a apreciat că prima instanță a emis o soluție greșită, deoarece ceea ce impune legea este dovedirea unei relații de familie, vrând să excludă o căsătorie fictivă și nu o relație desfășurată pe teritoriul altui stat; este evident că în acest moment, această relație de familie se desfășoară pe teritoriul altui stat, cât timp recurenta are doar un drept de ședere temporară în România, acesta fiind motivul pentru care a solicitat acordarea dreptului de ședere în vederea reîntregirii familiei. Recurenta și soțul său dețin un spațiu locativ în orașul Cluj-Napoca, imobilul fiind proprietatea cumnatului său, nefiind relevant că nu au fost găsite persoane în acea locație la data deplasării agenților, aceștia trebuind să verifice dacă spațiul era apt pentru găzduirea a două familii.

Față de prevederile art. 50 alin. (2) lit. f) din lege, se arată că instanța a adăugat sintagma "locuiește efectiv la adresa la care are declarată reședința", deși dispozițiile art. 62 alin. (4) lit. b) se referă la alte aspecte (existența unei stări de bigamie sau de poligamie).

Consideră recurenta că prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 194/2002 și pe cele ale art. 1 din Legea nr. 554/2004. Astfel, recurenta a făcut dovada unui drept protejat de lege, fiind cetățean ucrainean de origine română căsătorită cu cetățean român, căsătorie din care a rezultat un copil cetățean român, întrunind condițiile legale pentru acordarea dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei.

Se mai arată că refuzul de acordare a acestui drept de ședere reprezintă un abuz, măsura știrbind ocrotirea dreptului său la viață privată și de familie garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări prin Serviciul pentru Imigrări al Județului Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește susținerea excepției inadmisibilității, se arată că recurenta a reluat aspectele invocate la fond, fără să formuleze critici concrete la adresa soluției date de prima instanță.

Pe fond, s-a arătat că recurenta a invocat o versiune a legii anterioară momentului august 2011, ce nu era aplicabilă cererii acesteia; acesteia îi este aplicabil art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 în forma modificată prin Legea nr. 157/2011.

Astfel, prima instanță a concluzionat în mod corect că recurenta nu avea o relație de familie pe teritoriul României, nefiind avute în vedere celelalte teze din textul legal (bigamie, poligamie, relație conjugală). Concluzia că nu locuia efectiv la adresa declarată drept reședință în România are la bază mai multe elemente: verificarea efectuată de ofițerii de imigrări, coroborată cu depoziția coproprietarei; declarația martorei în fața instanței de fond; fictivitatea contractului de comodat. Practic, s-a dovedit că nici recurenta și nici soțul acesteia nu locuiesc la adresa în cauză.

În ceea ce privește analiza prin prisma art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, statele au posibilitatea de a acționa prin măsuri de autoritate pentru îndepărtarea de pe teritoriu lor a străinilor în condițiile legii naționale, iar exercitarea acestui atribut constituie o ingerință a autorităților publice în viața privată și de familie, permisă atunci când acțiunea autorităților publice este sub spectrul alin. (2) al art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția negativă a cererii de rezidență nu echivalează cu îndepărtarea recurentei de pe teritoriul României; instanța a apreciat corect mijloacele de probă care au condus la concluzia că relația de familie a recurentei se desfășoară în afara României; art. 8 vizează drepturi care nu sunt lezate prin modalitatea de soluționare a cererii reclamantei, deoarece nu s-a pus niciun moment în discuție realitatea și valabilitatea căsătoriei sale, ci neîndeplinirea condiției legale speciale a existenței relației de familie în România, ocazie cu care s-a constatat că nu este îndeplinită nici condiția legală generală prev. de art. 50 alin. (2) lit. f) (șederea efectivă la adresa unde a declarat că își are reședința).

În drept, au fost invocate prev. O.U.G. nr. 194/2002.

Recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității, iar pe fond înlăturarea apărărilor formulate de intimat.

În motivarea răspunsului, s-a arătat că textul legal prevede doar două situații în care se poate refuza acordarea dreptului solicitat, iar recurenta nu se află în niciuna dintre aceste două situații. Practic, i se refuză dreptul de a avea o relație de familie pe teritoriul României prin refuzul de a i se acorda dreptul de ședere.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări prin Serviciul pentru Imigrări al Județului Cluj a depus un punct de vedere cu privire la raport, prin care a arătat că nu insistă în invocarea excepției inadmisibilității, față de cele reținute în cuprinsul raportului comunicat.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Reclamanta A. a solicitat Serviciului pentru Imigrări al jud. Cluj prelungirea dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei, iar prin Actul nr. x/06.08.2015 emis de către Serviciul pentru Imigrări al Județului Cluj, a fost respinsa această cerere, pe considerentul că reclamanta și soțul ei nu locuiesc în fapt la adresa declarată ca reședință în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj și relația de familie a acestora nu se desfășoară pe teritoriul României.

Astfel, s-a reținut că situația nu întrunește condițiile generale de prelungire a dreptului de ședere temporară în scopul reîntregirii familiei, așa cum este prevăzută de art. 50 alin. (2) lit. f) și art. 62 alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002.

Într-o primă susținere, recurenta a arătat că în mod greșit s-a susținut atât prin decizia atacată, cât și de prima instanță, faptul că ar fi solicitat prelungirea dreptului de ședere temporară pe teritoriul României, cât timp aceasta nu a avut niciodată un drept de ședere temporară în scopul reîntregirii familiei, acest drept fiind solicitat pentru prima dată prin cererea soluționată cu refuzul contestat.

Or, Înalta Curte constată că însăși recurenta indică împrejurarea că este beneficiara dreptului de ședere pe teritoriul României în baza vizei de scurtă durată, care permite străinilor să intre pe teritoriul României în vederea unei șederi neîntrerupte sau a mai multor șederi care să nu depășească în total 90 de zile în decurs de 6 luni de la data prime intrări.

Această viză de scurtă ședere reprezintă, în esență, un drept de ședere temporară acordat în alt scop decât cel pentru reîntregirea familiei, iar solicitarea sa de acordare a unui drept de ședere mai îndelungat (cum este cel pentru reîntregirea familiei, care se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an) reprezintă în sine o cerere de prelungire. De altfel, chiar cererea formulată la intimat se referă la solicitarea de prelungire a dreptului de ședere temporară.

În ceea ce privește textul legal incident, recurenta a invocat prevederile art. 50 alin. (2) lit. f) și ale) art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 în forma în vigoare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 157/2011.

Astfel, art. 50 alin. (2) lit. f) în forma veche, prevede faptul că: "(2) Dreptul de ședere temporară în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă:

f) face dovada deținerii legale a spațiului de locuit la adresa la care declară că are reședința pe teritoriul României. În cazul străinilor care beneficiază de un drept de ședere pentru reîntregirea familiei, dovada deținerii legale a spațiului de locuit se poate face de către sponsorul sau cetățeanul român ai cărui membri de familie sunt și cu care aceștia locuiesc. "

De asemenea, prev. art. 62 alin. (4) în forma veche stabileau următoarele:

"În cazul constatării existenței unei stări de bigamie sau de poligamie, solicitantului i se refuză prelungirea dreptului de ședere."

În schimb legea aplicabilă cererii depuse de recurentă la data de 4.08.2015, stabilea următoarele:

Art. 50 alin. (2) lit. f): "(2) Dreptul de ședere temporară în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă:

f) face dovada deținerii legale a spațiului de locuit și locuiește efectiv la adresa la care declară că are reședința pe teritoriul României. În cazul străinilor care beneficiază de un drept de ședere pentru reîntregirea familiei, dovada deținerii legale a spațiului de locuit se poate face de către sponsorul sau cetățeanul român ai cărui membri de familie sunt și cu care aceștia locuiesc efectiv."

Art. 62 alin. (4): "4) Nu se acordă prelungirea dreptului de ședere atunci când se constată:

a) existența unei stări de bigamie sau de poligamie;

b) că cei 2 soți nu mai au împreună o relație conjugală sau o relație de familie efectivă, pe teritoriul României."

Astfel, nu se verifică susținerea recurentei, în sensul că legea nu impune condiția ca relația de familie să se desfășoare pe teritoriul României; recurenta a invocat în mod greșit o formă a legii neaplicabilă cererii sale, din punct de vedere al regulilor de aplicare a legilor civile în timp.

Ca urmare, era necesară dovada locuirii efective la adresa la care s-a declarat reședința, iar neîndeplinirea acestei condiții nici măcar nu este contestată de recurentă, care a avut în vedere un argument eronat legat de forma legii aplicabile cererii sale.

În ceea ce privește susținerile legate de încălcarea dreptului la viața de familie prev. de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că protejarea dreptului la familie reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă la apărarea unor relații efective de familie, cât timp Convenția protejează drepturi concrete și efective, iar nu ipotetice și iluzorii; or, recurenta nu a dovedit că exercita o veritabilă viață de familie pe teritoriul României, pentru a solicita protejarea acesteia. Ca urmare, criticile aduse de recurentă sentinței sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 419 din 15 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2018.

Procesat de GGC - GV