ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5702/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 10.10.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a -VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., cetățean sirian, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat plângere împotriva măsurii de interzicere a intrării în România care i-a fost adusă la cunoștință prin Adresa nr. x/27.09.2017, solicitând revocarea măsurii, anularea Dispoziției I.G.I. - Direcția de Migrație din data de 23.08.2017 și a Deciziei de revocare a dreptului de ședere nr. x/SpICJ/30.08.2017.

Prin sentința civilă nr. 2449 din 25 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, Inspectoratul General Pentru Imigrări, Inspectoratul General pentru Imigrări - Serviciul Imigrări al Județului Cluj, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2449 din 25 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs,

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a susținut, în esență, că i s-a refuzat accesul pe teritoriul României, fără a i se comunica care sunt motivele pentru care nu este lăsat să intre în România și că, ulterior, urmare a sesizării înaintate Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, i s-a comunicat că împotriva sa a fost dispusă măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă de 15 ani pentru motive care privesc securitatea națională a României.

A mai susținut recurentul că în perioada cât a locuit în România, a avut un comportament exemplar, singurul său scop fiind acela de a învăța și că singurul motiv pentru care dorește să stea în România este acela de a de a studia medicina

La dosar, intimații-pârâți Inspectoratul General pentru Imigrări și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră au depus întâmpinări. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a invocat excepția nulității cererii de recurs pentru lipsa semnăturii, precum și excepția inadmisibilității cererii cu privire la capătul de cerere referitor la decizia de interzicere a intrării pe teritoriul României.

II. Decizia instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 148 alin. (1) C. proc. civ., excepție invocată prin întâmpinare de intimatul - pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că importanța semnăturii olografe rezidă în necesitatea de a se asigura că actul de procedură provine de la persoana care se pretinde că l-ar fi efectuat și că exprimă manifestarea de voință a acesteia cu privire la conținutul actului.

Dat fiind că în privința recurentului - reclamant s-a instituit măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 15 ani, cererea de recurs a fost expediată de către acesta de la adresa sa de e-mail.

Având în vedere situația recurentului - reclamant și existând certitudinea că cererea emană de la acesta, instanța nu a pus în vedere părții să depună la dosar un exemplar al cererii de recurs semnat olograf.

De altfel, în ședința publică de la termenul de judecată din 19 noiembrie 2019, curatorul special B. a precizat că își însușește recursul formulat de recurentul-reclamant A., astfel cum a fost formulat.

În aceste condiții, Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Examinând condițiile de admisibilitate ale recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2449 din 25 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra contestației împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României:

"Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauza de față, Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 2449 din 25 mai 2018 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în soluționarea contestației formulate de reclamant împotriva (1) deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României și (2) a deciziei de revocare a dreptului de ședere.

Potrivit art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România,

"(5) Măsura de interzicere a intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură. Contestația nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanței este definitivă."

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva hotărârii atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra contestației împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra contestației împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României.

Analizând, cu prioritate, regularitatea învestirii sale cu recursul declarat împotriva aceleiași sentințe, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra deciziei de revocare a dreptului de ședere, Înalta Curte, în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că recurentul-reclamant nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Potrivit art. 182 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură".

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 2449 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 25 iunie 2018, la domiciliul ales indicat, conform procesului-verbal de înmânare atașat la dosarul instanței de fond - fila x. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment și se împlinea la data de 11 iulie 2018, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac.

În cauză, cererea de recurs a fost expediată prin intermediul poștei electronice (e-mail), la data de 23 septembrie 2018, la ora 19:23, fiind înregistrată de instanță a doua zi, respectiv la data de 24 septembrie 2018, așadar cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 182 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte constată astfel, față de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la data de 24 septembrie 2018, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 11 iulie 2018.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 185 C. proc. civ. coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra deciziei de revocare a dreptului de ședere, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2449 din 25 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra contestației împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României.

Respinge ca tardiv formulat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra deciziei de revocare a dreptului de ședere.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2019.