ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 27/2021

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, solicitând admiterea acțiunii, respectiv revocarea Deciziei nr. 55747/16.07.2019 privind măsura interzicerii intrării în România, pe o perioadă de 5 ani, impusă acestuia.

Prin sentința civilă nr. 221 din 24 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susținut că prima instanță în mod greșit a interpretat faptul că reclamantul nu a contestat legalitatea și temeinicia măsurii interzicerii intrării în România. Prin contestația formulată, recurentul contestă măsura dispusă de pârâtă în temeiul art. 106

3

alin. (2) coroborat cu art. 106

3

alin. (8), raportat la art. 8 alin. (2) lit. b) ind.l din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

În virtutea principiilor generale de conduită în zona administrației publice, autoritățile competente au dreptul și, în același timp, obligația pe care o presupune o bună administrare, de a aprecia în ansamblu relevanța stărilor de fapt. Pentru că împotriva recurentului s-a dispus de către organele de urmărire penală punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de migranți, infracțiune prevăzută de dispozițiile art. 263 alin. (1) din C. pen. și infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, infracțiune prevăzută de art. 262 alin. (1) C. pen., nu rezultă automat că a săvârșit respectivele infracțiuni. Instanța nu a respectat prezumția de nevinovăție a recurentului, prezumând automat faptul că acesta se face vinovat înainte de a exista o hotărâre penală definitivă.

Curtea, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, potrivit dispozițiilor art. 103

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, are de analizat actul administrativ prin prisma unui just echilibru între interesul public pe care îl are de îndeplinit autoritatea publică și drepturile subiective ori interesele legitime private cu care acesta poate veni în concurs, întrucât măsurile dispuse prin actele administrative nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea obiectivelor propuse.

Instanța de judecată trebuia să aibă în vedere faptul că reclamantului trebuie să îi fie respectat dreptul la apărare. Acesta nu este obligat să-și angajeze un avocat care să-l reprezinte în fața organelor judiciare. Curtea are de pus în balanță valorile care privesc ordinea publică și siguranță națională și interesul particular al reclamantului, cetățean străin de a avea libertatea de a participa la procedurile judiciare care se desfășoară împotriva sa și de a-și exercita dreptul la apărare, drept ocrotit de dispozițiile art. 6 din CEDO.

În fine, a mai susținut recurentul că măsura dispusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră nu este proporțională cu interesul său privind dreptul la apărare. De asemenea, nu prezintă un pericol pentru a intra în țară, așa cum subliniază pârâta prin întâmpinare.

A solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și anularea Deciziei nr. 55747/16.07.2019 a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră privind măsura interzicerii intrării în România, pe o perioadă de 5 ani, ce i-a fost impusă.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil pentru următoarele considerente:

C. proc. civ. reglementează căile de atac ordinare și extraordinare ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești, prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Astfel, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

De asemenea, art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. dispune că sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Potrivit dispozițiilor art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 "Măsura de interzicere a intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură. Contestația nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanței este definitivă."

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este definitivă și nu este supusă nici unei căi de atac, instanța de fond (Curtea de Apel București) menționând în mod eronat că hotărârea pronunțată este supusă căi de atac a recursului.

Hotărârea Curții de Apel București se circumscrie acestor dispoziții legale, astfel că împotriva acesteia nu poate fi promovată calea de atac a recursului.

Prin urmare, raportat la obiectul cauzei prezente, dispozițiile art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 reprezentând norma specială aplicabilă privind regimului străinilor în România, recursul declarat de reclamantul A. este inadmisibil, având în vedere că a fost promovat împotriva unei hotărâri definitive, împotriva căreia nu se poate promova calea de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge ca inadmisibil recursul promovat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 221 din 24 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.