ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3320/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, solicitând cenzurarea refuzului exprimat de pârât în cuprinsul adresei nr. x/04.10.2019, în sensul înlăturării pentru viitor a măsurii interzicerii intrării în România emisă de către acesta.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a învederat că prin adresa Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara - Sectorul Poliției de Frontieră Moravița a fost informat cu privire la faptul că prin decizia nr. x/05.09.2018 emisă de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră s-a dispus în privința sa măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă de 5 ani, în baza prevederilor art. 106

4

alin. (11) coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. b)

1

) din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin sentința civilă nr. 116 din 26 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâtului la încetarea pentru viitor a măsurii intrării în România, dispusă împotriva sa prin Decizia nr. x/05.09.2018.

Dezvoltând motivul de nelegalitate invocat recurentul-reclamant a susținut, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a considerentelor reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, că sentința recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, pe care le-a enunțat.

Astfel, a solicitat să se constate că ipotezele avute în vedere de aceste dispoziții legale au caracter exemplificativ, nefiind reglementate în mod strict și limitativ, cum în mod eronat a reținut prima instanță.

Concret, a susținut că legiuitorul utilizează formularea "...cum ar fi incidența uneia dintre situațiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b)-d), motive umanitare sau atunci când prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român" și că în interpretarea acestor prevederi, raportat la situația de fapt reținută în cauză, instanța de fond nu ar fi trebuit să analizeze exclusiv ipotezele conținute de textul de lege incident. Dimpotrivă, aceasta ar fi trebuit să analizeze situația dedusă judecății și să interpreteze legea prin raportare la aceasta, constatând că reprezintă o situație temeinic justificată.

A mai subliniat faptul că, în condițiile în care instanța de fond s-a limitat la analizarea unor ipoteze prezentate de legiuitor doar cu titlu exemplificativ, în loc să aprecieze asupra situației de fapt dintr-o perspectivă exhaustivă a circumstanțelor reale și personale specifice reclamantului, astfel cum legiuitorul a avut în vedere la edictarea normelor legale incidente, aceasta i-a produs o vătămare semnificativă intereselor procesuale.

În continuare, a prezentat argumente de fapt și circumstanțele concrete ale situației deduse judecății, respectiv aspecte referitoare la situația sa profesională și familială, în susținerea opiniei potrivit căreia instanța de fond nu a apreciat în mod corect incidența în cauză a prevederilor art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002, reținând în mod greșit că situația reclamantului nu reprezintă o situație temeinic justificată în accepțiunea legii.

Sub acest aspect a arătat că menținerea măsurii interzicerii intrării sale în România pentru o perioadă de 5 ani, pe lângă sancțiunea pecuniară dispusă prin procesul-verbal de contravenție, va genera consecințe grave asupra vieții sale profesionale și familiale, evidențiind faptul că are calitatea de asociat și administrator al unei societăți comerciale cu sediul în România, orașul Timișoara, desfășurarea activității acesteia impunând prezența sa constantă în țară.

Totodată, a arătat că presupusa faptă reținută în sarcina sa și care a generat aplicarea sancțiunii dispuse prin Decizia nr. x din 05.09.2018, este singurul incident în care a fost implicat pe parcursul timpului în urma intrării constante în România și că fiul său minor s-a născut în Timișoara, împreună cu acesta și cu soția sa deplasându-se frecvent în România pentru a petrece vacanțele.

Față de considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în temeiul art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 ale cărui dispoziții le-a enunțat.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulțumit și de modalitatea în care instanța de fond a analizat probatoriile administrate în cauză.

În legătură cu aspectele criticate de recurent se impune a se preciza că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Astfel, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile ce vizează greșita apreciere și stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză în aprecierea incidenței unei situații temeinic justificate care ar impune înlăturarea măsurii interzicerii intrării în țară a reclamantului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Prin urmare, instanța de control judiciar va proceda la examinarea legalității hotărârii recurate prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate de parte, Înalta Curte reține că reclamantul A., cetățean de naționalitate sârbă, a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat cenzurarea refuzului exprimat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră în cuprinsul adresei nr. x/04.10.2019, în sensul înlăturării pentru viitor a măsurii interzicerii intrării sale în România. În cuprinsul adresei menționate, emisă de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara - Sectorul Poliției de Frontieră Moravița, s-a adus la cunoștință reclamantului că prin Decizia nr. x/05.09.2018 emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră s-a dispus măsura interzicerii intrării sale în România pentru o perioadă de 5 ani, în temeiul art. 106

4

alin. (11) coroborat cu art. 8 alin. (2) lit. b)

1

) din O.U.G. nr. 194/2002.

S-a arătat că prin procesul-verbal de contravenție nr. x/05.09.2018 emis de Biroul Vamal Moravița reclamantul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 5.000 RON, în temeiul art. 653 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 707/2006, reținându-se împrejurarea că, în timp ce se deplasa din Serbia spre România cu autoturismul marca x, înmatriculat sub nr. x, la punctul de trecere a frontierei Stamora - Moravița, în urma controlului efectuat de inspectorii vamali asupra mijlocului de transport și asupra bagajelor transportate, a fost descoperită ascunsă și nedeclarată cantitatea de 300 pachete țigarete marca x, fără timbru fiscal, în valoare totală de 4.500 RON.

Urmare a celor constatate prin procesul-verbal menționat, ținând cont de faptul că reclamantul a încălcat regimul vamal prin introducerea de produse în țară care ar trebui plasate sub un regim vamal, prin sustragere de la controlul vamal, s-a întocmit nota raport nr. x/05.09.2018 prin care s-a solicitat conducerii Inspectoratului General al Poliției de Frontieră instituirea măsurii de interzicere a intrării în România în privința reclamantului A. pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 05.09.2018.

Măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani, dispusă prin Decizia nr. x/05.09.2018, a fost contestată de reclamant, contestația acestuia fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1080 din 20.03.2019, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

S-a reținut că rezultă fără dubiu încălcarea de către reclamant a regimului vamal la intrarea în România prin sustragerea de la controlul vamal a unor bunuri accizabile, astfel de fapte de sustragere de la controlul vamal a unor bunuri accizabile putând avea consecințe negative dacă nu sunt luate măsuri severe, prin nepermiterea intrării în țară a străinului pentru o anumită perioadă de timp.

Prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului de înlăturare pentru viitor a măsurii interzicerii intrării sale în România, în temeiul art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, invocând în susținere unele aspecte de natură umanitară.

Potrivit dispozițiilor art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, forma în vigoare în perioada de referință, " Instituția care a dispus o măsură de interzicere a intrării în România cu aplicarea prevederilor art. 106

4

alin. (1) - (8) și (11) poate dispune încetarea acesteia, în baza unei solicitări scrise, în situații temeinic justificate, ținând seama de circumstanțele specifice ale fiecărui caz în parte, cum ar fi incidența uneia dintre situațiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b) -d), motive umanitare sau atunci când prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român. La analizarea situației se va lua în calcul dacă străinul a părăsit teritoriul cu respectarea deplină a deciziei de returnare."

Conform art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din actul normativ antereferit, " Măsura returnării nu poate fi dispusă împotriva străinilor aflați în oricare dintre următoarele situații: b) străinul este părinte al unui minor care are cetățenia română, dacă minorul se află în întreținerea acestuia sau dacă există obligația plății pensiei de întreținere, obligație pe care străinul și-o îndeplinește cu regularitate; c) străinul este căsătorit cu un cetățean român sau cu un străin care are drept de ședere pe termen lung pe teritoriul României; d) străinul a depășit vârsta de 65 de ani".

Reclamantul a solicitat anularea măsurii dispuse împotriva sa, invocând faptul că se află într-o situație temeinic justificată (cum ar fi cazul unui motiv umanitar sau atunci când prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român).

Concret, a invocat argumente circumscrise legăturilor socio-profesionale și personale care îl leagă de România și de orașul Timișoara, în contextual împrejurării că se află la prima abatere de acest fel.

Astfel, a arătat că are calitatea de asociat și administrator al societății comerciale D-Balnojan S.R.L. cu sediul social în Timișoara și că implicarea sa în activitatea firmei este deosebit de activă, având în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate prin intermediul unor birouri notariale din Timișoara, fiind desemnat prin hotărârea AGA să îndeplinească orice activități în vederea aducerii la îndeplinire a intereselor firmei privind achiziționarea de imobile.

Totodată, a susținut că fiul său minor B. s-a născut în Timișoara și că pentru întreaga familie orașul Timișoara are o însemnătate deosebită, prezența sa și a familiei în România fiind constantă atât din considerente profesionale, fiind necesară menținerea contactului permanent cu autoritățile competente în materie economică și semnării de contracte aferente obiectului de activitate (comerț cu ridicata a altor bunuri de uz gospodăresc), cât și din considerente familiale, având în vedere vacanțele petrecute în România de fiul său alături de prietenii români.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate susținerile formulate de reclamant, reținând că împrejurările invocate de acesta nu se regăsesc în niciuna dintre ipotezele expres și limitativ reglementate de art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, iar legăturile personale și profesionale care îl leagă pe reclamant de orașul Timișoara nu se înscriu în ipotezele reglementate de art. 106

5

alin. (1) din același act normativ, soluție însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea si aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, criticile recurentului-reclamant vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România sub aspectul încadrării aspectelor invocate în situațiile temeinic justificate prevăzute de textul de lege precitat și ținând seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte.

Mai exact, recurentul-reclamant a susținut că ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 au caracter exemplificativ, astfel cum rezultă din utilizarea sintagmei "cum ar fi", acestea nefiind reglementate în mod strict și limitativ, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

A mai susținut recurentul-reclamant că instanța de fond s-a limitat să analizeze exclusiv ipotezele reglementate de art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002, pe care le consideră a fi enumerate cu titlu exemplificativ, în loc să aprecieze asupra situației de fapt din perspectiva circumstanțelor reale personale și profesionale, așa cum a avut în vedere legiuitorul la edictarea normelor incidente.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat în mod corect ipotezele expuse de textul de lege antereferit și s-a pronunțat prin raportare la situația de fapt a reclamantului în aprecierea incidenței situației temeinic justificate.

Astfel, în raport de ipotezele reglementate de art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002, instanța de fond a reținut în mod judicios că prezența reclamantului pe teritoriul României nu este necesară în interesul statului român, împrejurarea că acesta este asociat și administrator al unei societăți comerciale cu sediul în orașul Timișoara și că pentru bunul mers al activității economice a acesteia prezența sa în țară este necesară neconstituind o situație temeinic justificată, în măsură să determine înlăturarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României.

În același context, nici analizarea situației personale a reclamantului din această perspectivă nu este de natură a conduce la înlăturarea măsurii dispuse în condițiile în care rațiunile ce au determinat luarea acestei măsuri se circumscriu sferei interesului public, căruia se impune a i se da prevalență în raport cu interesul personal al recurentului și care excedează unor prezumtive circumstanțe personale ale acestuia, care, în opinia sa, ar fi trebuit reținute.

În acest sens, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant referitoare la o pretinsă afinitate față de orașul Timișoara, locul nașterii fiului său și locul în care acesta și-a petrecut și dorește să-și petreacă vacanțele alături de prietenii români, aceste circumstanțe fiind de ordin personal și sentimental ce nu reprezintă aspecte umanitare circumscrise situațiilor temeinic justificate în accepțiunea legii, care să conducă la încetarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României pe o perioadă determinată.

Prin urmare, din interpretarea prevederilor legale incidente cadrului factual stabilit în cauză rezultă că actul normativ ce reglementează regimul străinilor în România permite instituției care a instituit măsura interzicerii intrării în România să dispună încetarea acesteia doar în situații temeinic justificate, astfel cum acestea au fost enunțate în cuprinsul art. 82 alin. (1) lit. b)-d).

Așa fiind, nu pot fi primite alegațiile recurentului-reclamant în sensul că ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 au caracter exemplificativ, astfel cum rezultă din utilizarea sintagmei "cum ar fi" și că acestea nu ar fi reglementate în mod strict și limitativ.

Sub aspectul reliefat Înalta Curte împărtășește raționamentul judecătorului fondului, potrivit căruia textul de lege menționat enumeră în mod limitativ aceste circumstanțe care trebuie avute în vedere la aprecierea caracterului temeinic justificat al situației care ar putea fundamenta admiterea unei cereri de încetare a măsurii restrictive, dovadă în acest sens fiind indicarea ipotezelor în mod expres.

Această concluzie se impune și din perspectiva interpretării literale și gramaticale a dispozițiilor art. 106

5

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în referire la sintagma "cum ar fi" incidența uneia dintre situațiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b)-d), motive umanitare sau atunci când prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român" cu privire la care recurentul-reclamant susține că ar demonstra caracterul exemplificativ al ipotezelor expuse.

În acest sens, este de observat faptul că interpretarea literală este creată de situația în care există concordanță între formularea textului legal interpretat și speța care se încadrează în ipoteza respectivului text de lege și, prin urmare, nu există motive nici de a extinde și nici de a restrânge aplicarea dispoziției legale în cauză.

De asemenea, interpretarea gramaticală se obține din aplicarea regulilor gramaticii, ținând seama de sintaxa și morfologia propoziției sau frazei, de semantica termenilor sau expresiilor utilizate în textul interpretat, de semnele de punctuație și ortografie.

Conform definiției dexonline.ro, expresia "cum ar fi" reprezintă o "formulă prin care este anunțată o enumerare, o completare, o lămurire a unei expuneri, explicații, relatări".

Interpretând normele legale incidente situației deduse judecății în prezenta cauză, prin raportare la considerentele de ordin teoretic expuse, rezultă cu evidență că prin utilizarea expresiei menționate supra legiuitorul a urmărit să lămurească în ce constau acele situații temeinic justificate, prevăzându-le în mod expres și limitativ în cuprinsul textului legal, aspectele invocate de reclamant pretins a constitui situații temeinic justificate, precum și circumstanțele personale și profesionale ale acestuia neregăsindu-se în cuprinsul normelor legale respective.

Cât privește susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia ar fi singurul incident cu care s-a confruntat pe parcursul timpului în numeroasele sale intrări în România, Înalta Curte reține că nici aceasta nu poate fi primită în justificarea solicitării de înlăturare a măsurii interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani începând din data de 05.09.2018.

Potrivit Deciziei nr. x/05.09.2018 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, temeiul dispunerii măsurii interzicerii intrării în România în privința reclamantului l-au constituit dispozițiile art. 106

4

alin. (11) coroborate cu dispozițiile art. 8 alin. (2), lit. b)

1

) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

În art. 106

3

alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, legiuitorul a statuat că "Interzicerea intrării în România se dispune, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, de Inspectoratul General pentru Imigrări sau de organele poliției de frontieră și în situația în care străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare, precum și împotriva străinilor prevăzuți la art. 8 alin. (1) lit. b)- d) și art. 8 alin. (2) lit. a)-b

1

) sau care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. h)."

Art. 8 alin. (2) lit. b)

1

) din același act normativ, prevede:

"Organele poliției de frontieră pot să nu permită intrarea străinilor pe teritoriul statului român și în următoarele situații: . . . . . . . . . .b

1

) au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României, au încălcat regimul vamal ori au trecut sau au încercat să treacă ilegal frontiera de stat a României."

Totodată, art. 106

4

alin. (11) din actul normativ antereferit prevede:

"În cazul străinilor prevăzuți la art. 8 alin. (2) lit. a) - b

1

) sau care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. h), durata interdicției de intrare este de 5 ani."

În contextul normativ evidențiat, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant referitoare la nivelul redus al gravității faptei sale, respectiv că este singurul incident în care a fost implicat, întrucât din lecturarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că legiuitorul nu a condiționat dispunerea măsurii nepermiterii intrării în România de gradul de vinovăție al faptei prin care a fost încălcat regimul vamal al României.

Prin urmare, câtă vreme s-a reținut cu caracter definitiv că pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a luat măsura restrictivă împotriva reclamantului cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 (sentința civilă nr. 1080 din data de 20.03.2019), nefiind constatată nelegalitatea Deciziei nr. x/05.09.2018 prin care s-a dispus față de acesta măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani prin raportare la fapta reținută în sarcina sa, nu se poate susține cu suficient temei că împrejurarea existenței unui singur incident de această natură ar putea conduce la obținerea unei soluții favorabile în prezentul demers judiciar.

De altfel, obiectul prezentului litigiu nu vizează verificarea legalității actului administrativ prin care s-a dispus măsura restrictivă, chestiunea legalității acesteia fiind deja tranșată în cadrul litigiului anterior, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1080/20.03.2019 în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate în ceea ce privește actul administrativ contestat, și anume refuzul exprimat de autoritatea pârâtă prin adresa nr. x din 04.10.2019, argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să conducă la casarea hotărârii instanței de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant și va menține sentința de fond atacată în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 116 din 26 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.