ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3567/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., cetățean israelian, a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române, solicitând în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ, prin care s-a dispus refuzul de permitere intrare în România, până la pronunțarea instanței de fond.

Pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 1515 din data de 6 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, ca lipsită de interes.

Împotriva Sentinței civile nr. 1515 din data de 6 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond primei instanțe.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant apreciind că justifică interes în cauză, câtă vreme dacă se va prezenta din nou la frontieră există posibilitatea de a i se refuza din nou intrarea în țară, eliberându-i-se un nou act administrativ.

Consideră că această interpretare a instanței de fond aduce atingere noțiunii de act administrativ și efect juridic, precum și de recunoaștere a dreptului persoanei vătămate de a se îndrepta împotriva actului administrativ. Arată că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 califică actul administrativ ca fiind acel act cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Mai arată că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, se poate adresa instanței de contencios administrativ, interesul putând fi atât privat cât și public.

Consideră că față de dispozițiile legale anterior enunțate, interesul legitim este prezumat chiar de legea contenciosului administrativ și este distinct de condiția legalității pretenției formulate, care implică examinarea fondului.

Recurentul-reclamant susține că instanța de fond a aplicat greșit normele legale privind interesul său în susținerea cererii de chemare în judecată, interes ce este relevat tocmai de nepermiterea intrării pe teritoriul României, deși a fost autorizat să rămână în România de către instanța de judecată.

Susține că până la data de 10 februarie 2016, dreptul său la liberă circulație a fost restrâns de către organele statului și, deși șederea sa în țară a fost autorizată de către instituțiile statului, respectiva perioadă nu a fost luată în considerare la calcularea perioadei de ședere pe teritoriul statelor membre, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) raportat la art. 2 pct. 15 lit. b) din Regulamentul nr. 562/2006, modificat prin Regulamentul PE nr. 610/2013.

Astfel, în eventualitatea admiterii acțiunii, arată că i se va calcula perioada de ședere pe teritoriul unui stat membru începând cu data de 10 februarie 2016, motiv pentru care apreciază că interesul său în soluționarea prezentei acțiuni îndeplinește condițiile prevăzute de art. 32 și art. 33 C. proc. civ., precizând că în alte state membre i s-a permis intrarea, iar termenul de 90 de zile a fost calculat cu începere de la data de 10 februarie 2016, când i s-a ridicat controlul judiciar.

Consideră că prin respingerea acțiunii ca lipsită de interes i se aduce atingere dreptului la liberă circulație și imposibilității de a-și formula apărările în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 22 iulie 2016, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât consideră că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca lipsită de interes, iar pe fond arată că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost întocmit în conformitate cu prevederile legale în vigoare și nu în mod abuziv.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ din 9 martie 2016, prin care i s-a refuzat intrarea pe teritoriul în România, până la pronunțarea instanței de fond.

Ca urmare a respingerii de către instanța de fond a acțiunii ca lipsită de interes, reclamantul A. a formulat recurs împotriva hotărârii de primă instanță, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanța că actul atacat în prezenta cauză a fost emis în baza art. 8 raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, cu referire la art. 11 alin. (2) din același act normativ, care dispun următoarele:

Art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002: (1) Intrarea pe teritoriul României poate fi permisă străinilor care îndeplinesc următoarele condiții: (...) b) posedă viză sau permis de ședere acordate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență sau, după caz, posedă orice autorizație care conferă titularului drept de tranzit ori de ședere pe teritoriul României în baza actelor normative ale Uniunii Europene, obligatorii și aplicabile pentru România, dacă prin înțelegeri internaționale nu s-a stabilit altfel."

Art. 8 alin. (1) lit. a) "(1) Străinilor nu li se permite intrarea pe teritoriul statului român dacă: a) nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (1)".

Art. 11 alin. (2):

"În cazul în care prin convențiile internaționale sau actele normative prin care se desființează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada de ședere, străinilor care nu au obligația obținerii vizei pentru a intra în România li se permite accesul pe teritoriul statului român și pot să rămână maximum 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de ședere pe teritoriul României."

În esență, recurentul-reclamant critică refuzul Poliției de Frontieră Otopeni de a-i permite intrarea pe teritoriul României, apreciind că în mod greșit prima instanță a reținut lipsa de interes în promovarea prezentei acțiuni, câtă vreme există posibilitatea să i se refuze din nou intrarea pe teritoriul țării la o dată ulterioară.

Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanță a reținut lipsa de interes a reclamantului în soluționarea prezentei cauze, în considerarea caracterului și efectelor actului a cărui suspendare se solicită, act care se execută, respectiv se consumă, instantaneu, prin chiar nepermiterea intrării în țară, de esența instituției suspendării unui act administrativ fiind perpetuarea în timp a efectelor respectivului act.

Într-o atare situație, o eventuală suspendare nu este aptă să mai producă vreun efect în privința reclamantului, căruia nu i-a fost permis accesul în țară la data de 9 martie 2016, actul administrativ în discuție vizând doar acel moment, astfel că, dat fiind lipsa vreunui potențial efect, recurentul-reclamant nu poate justifica un interes în suspendarea respectivului act, demersul său judiciar fiind lipsit de interes.

Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate susține că justifică un interes în cauză prin aceea că există posibilitatea de a i se refuza din nou intrarea în țară, eliberându-i-se un nou act administrativ atunci când se va prezenta din nou la frontieră, câtă vreme interesul în atacarea unui act administrativ este indisolubil legat de respectivul act și nu poate fi apreciat in abstracto.

Or, în privința actului administrativ 9 martie 2016, prin care i s-a refuzat intrarea pe teritoriul în România, recurentul nu justifică niciun interes, acesta fiind consumat prin chiar actul de a i se refuza intrarea pe teritoriul României.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes, care reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că refuzul de a i se permite intrarea în țară este distinct de interdicția de intrare, ale cărei efecte se prelungesc în timp, act ce este susceptibil a face obiectul unei cereri de suspendare, acesta fiind reglementat la art. 106

3

și următoarele din Ordonanța de Urgență nr. 194/2002.

Pe de altă parte, se constată că prezenta cerere de suspendare a fost formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căruia:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Rezultă, din prevederile legale mai sus citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond.

În speță, prin Sentința civilă nr. 7018 din 22 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016*, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române pentru anularea actului administrativ din 9 martie 2016, prin care i s-a refuzat intrarea pe teritoriul în România.

Astfel fiind, întrucât suspendarea actului administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu putea opera decât până la pronunțarea pe fondul acțiunii în anulare, orice discuție asupra acestei suspendări după acest moment, nu mai este de actualitate, căci o asemenea măsură nu poate dăinui dincolo de analiza în primă instanță a cererii în anularea respectivului act administrativ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1515 din data de 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1515 din data de 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL