ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5154/2019

Ședința publică din data de 30 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06 iunie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la data de 06 august 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a solicitat:

- anularea măsurii interzicerii intrării în România, aplicată la o dată necunoscută și comunicată reclamantului la data de 09.05.2018, de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră;

- anularea refuzului intrării la frontieră nr. x din 06.03.2018, emis de Punctul de Trecere al Frontierei Aeroport Timișoara, precum și a tuturor actelor administrative în baza cărora a fost emis refuzul, inclusiv a semnalării în Sistemul informatic național de semnalări în scopul refuzului intrării pe teritoriul statului român.

Prin sentința civilă nr. 671 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Frontieră Timișoara, ca tardiv formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 671 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea sentinței atacate.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât sentința recurată privește un alt pârât decât cel împotriva căruia s-a îndreptat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, fără a se fi pus în discuție, în prealabil, o excepție vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. Prin urmare, instanța de fond a admis excepția tardivității cererii, deși aceasă excepție a fost invocată de o persoană care nu a fost chemată în judecată de reclamant.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a susținut că instanța de fond nu a efectuat demersurile necesare pentru a asigura reclamantului asistența judiciară prin avocat, deși a admis cererea de ajutor public judiciar formulată în acest sens.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că sentința recurată nu cuprinde considerente referitoare la cel de-al doilea capăt de cerere, vizând nelegalitatea refuzului de intrare la frontieră.

De asemenea, apreciază recurentul-reclamant, nici considerentele sentinței recurate, referitoare la primul capăt al cererii, nu sunt corespunzătoare, având un caracter succint și nefăcând o analiză efectivă a prevederilor art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a apreciat că instanța de fond a confundat cele două măsuri distincte prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002, respectiv interzicerea intrării în România și refuzul intrării la frontieră.

Astfel, arată reclamantul, măsura interzicerii intrării în România și motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri nu i-au fost comunicate de către autoritățile române, pentru a putea exercita calea de atac prevăzută de lege, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a susținut că a aflat de existența măsurii cu ocazia răspunsului primit la plângerea prealabilă formulată împotriva refuzului intrării la frontieră, formulând cererea în anulare în termenul legal de 10 zile, aspect pe care instanța de fond nu l-a luat în considerare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 mai 2019, intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara a invocat excepția inadmisibilității recursului și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât a apreciat că recursul este inadmisibil, în raport de prevederile art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia hotărârea instanței învestită cu examinarea legalității măsurii interzicerii intrării în România, este definitivă.

În ceea ce privește soluția de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în judecată, intimatul-pârât a apreciat-o a fi legal dispusă, întrucât măsura interzicerii intrării în România nu a fost contestată de reclamant în termenul de 10 zile prevăzut de art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, în raport de data comunicării acestei măsuri.

În măsura în care instanța de control judiciar va trece peste aspectele invocate anterior, intimatul-pârât a solicitat a fi avute în vedere aspectele referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, invocate în fața primei instanțe. Astfel, a arătat că măsura interzicerii intrării în România, contestată prin primul petit al cererii de chemare în judecată, nu a fost dispusă de inspectoratul pârât, iar măsura refuzului intrării la frontieră, contestată prin cel de-al doilea petit, este dusă la îndeplinire de organele Punctului de Trecere a Frontierei Aeroport Timișoara, instituție subordonată Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Române.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată, în raport de petitele acțiunii, astfel cum a fost precizată de reclamant, precum și de cadrul procesual pasiv stabilit prin cererea de chemare în judecată, că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, care atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește cadrul procesual al cauzei, Înalta Curte reține că reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, opțiune menținută și prin cererea precizatoare depusă la data de 06.08.2018 și confirmată prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 19.11.2018 .

Nesocotind dreptul de dispoziție al reclamantului prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., instanța de fond a dispus conceptarea în cauză, în calitate de pârât, a Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, persoană juridică distinctă de pârâtul chemat în judecată prin cererea introductivă de instanță. Toate actele de procedură au fost realizate în raport de această parte, deși reclamantul a sesizat eroarea de conceptare și a solicitat instanței, prin răspunsul la întâmpinare, să dispună rectificarea cadrului procesual.

Pe de altă parte, în raport de petitele distincte ale cererii de chemare în judecată, instanța de fond era datoare să procedeze la lămurirea cadrului procesual pasiv, având în vedere că reclamantul contestă două măsuri de natură administrativă care, deși prevăzute de același act normativ (O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor), beneficiază de reglementare diferită, atât în privința autorității abilitate să dispună măsurile, cât și în privința căilor de atac și a termenelor în care pot fi exercitate, după cum urmează:

(i) măsura interzicerii intrării în România este reglementată de dispozițiile art. 106

3

- 106

6

din O.U.G. nr. 194/2002 și se dispune, conform art. 106

3

alin. (1) și (2) din acest act normativ, de către Inspectoratul General pentru Imigrări sau de către organele poliției de frontieră. Măsura dispusă, motivată în fapt și în drept, se comunică în scris persoanei căreia i se adresează și poate fi atacată în termen de 10 zile de la comunicare, la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură, conform art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

(ii) măsura refuzului intrării la frontieră a fost dispusă în speță de către Punctul de Trecere a Frontierei Aeroport Timișoara, din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, iar ulterior formulării plângerii prealabile și primirii răspunsului emis sub nr. x/27.04.2018, măsura a fost atacată de reclamant în condițiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Omisiunea clarificării cadrul procesual pasiv, în conexiune cu ignorarea, deopotrivă, a voinței reclamantului și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, au avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri prin care a fost soluționată o excepție invocată de o persoană care nu a fost chemată în judecată de reclamant și nici nu a fost introdusă în cauză în condițiile prevăzute de C. proc. civ., aspect de natură a invalida legalitatea sentinței atacate.

Fondate sunt și criticile reclamantului referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra tuturor aspectelor deduse judecății, critici pe care, deși reclamantul le-a subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar le apreciază a fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat anterior, cererea de chemare în judecată cuprinde două petite distincte, prin care se contestă două măsuri administrative diferite, dispuse în privința reclamantului, iar instanța de fond a analizat doar capătul de cerere referitor la măsura interzicerii intrării în România, din perspectiva nerespectării termenului de 10 zile, prevăzut de art. 106

3

alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru formularea contestației judiciare.

Considerentele sentinței recurate nu analizează motivele de nelegalitate formulate de reclamant cu privire la actul administrativ ce constată refuzul intrării la frontieră, fiind nesocotite dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

În ceea ce privește criticile referitoare la asistența judiciară gratuită solicitată de reclamant în fața instanței de fond, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, întemeiate, reținând că, prin încheierea din 07 septembrie 2018, instanța de fond a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru și a onorariului de avocat, însă nu a întreprins demersurile necesare asigurării efective a asistenței judiciare, în condițiile art. 23 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu prevederile Legii nr. 51/1995.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, sentința de fond nu respectă exigențele procedurale stabilite sub sancțiunea nulității, fiind încălcate norme de procedură care reglementează principii și drepturi procesuale fundamentale, precum și obligația judecătorului cauzei de a manifesta rol activ în lămurirea obiectului pricinii. Hotărârea atacată nu conferă certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, soluționarea unei excepții procesuale, fără stabilirea prealabilă a cadrului procesual, reprezentând un demers sancționat cu desființarea actului de procedură.

Pornind de la această constatare, Înalta Curte reține că, deși intimatul-pârât a invocat excepția inadmisibilității recursului, pentru a putea aprecia asupra caracterului definitiv al sentinței recurate și a aplica reclamantului sancțiunea respingerii căii de atac, ca inadmisibilă, este necesar ca pretențiile acestuia să fi fost efectiv analizate de prima instanță, cu respectarea dispozițiilor de procedură civilă.

Deși legiuitorul a intenționat ca măsura interzicerii intrării în România, dispusă în condițiile O.U.G. nr. 194/2002, să fie supusă unui singur grad de jurisdicție, condițiile concrete în care a fost soluționată pricina conduc la concluzia încălcării rigorilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva nesocotirii dreptului reclamantului la un proces echitabil.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. (...) Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Totodată, în cauza Dumitru c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

Prin urmare, excepția inadmisibilității recursului nu poate fi dezlegată de instanța de control judiciar, în condițiile în care reclamantul nu a beneficiat de o judecată efectivă în primă instanță, din motive ce exced conduitei sale, sancțiunea respingerii căii de atac, ca inadmisibilă, fiind, în mod vădit, disproporționată și profund vătămătoare față de drepturile fundamentale ale reclamantului. Legiferarea unui singur grad de jurisdicție nu poate avea drept consecință ignorarea drepturilor și principiilor fundamentale ale procedurii civile, ci, dimpotrivă, Înalta Curte apreciază că instanțelor învestite cu soluționarea acestor pricini li se impun standarde de procedură mai stricte, având în vedere caracterul definitiv al celor statuate prin hotărârile pronunțate.

De altfel, instanța de control judiciar reține că inadmisibilitatea căii de atac poate fi susținută doar față de capătul de cerere vizând contestarea măsurii interzicerii intrării în România, întrucât în privința refuzului intrării la frontieră, sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora hotărârea se atacă cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că se impune casarea integrală a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca instanța de fond să procedeze la stabilirea cadrului procesual pasiv, în raport de petitele cererii de chemare în judecată și a temeiurilor juridice pe care se sprijină, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare al părților, inclusiv din perspectiva asigurării efective a asistenței judiciare gratuite, încuviințate în beneficiul reclamantului.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în raport de viciile de ordin procedural înfățișate, de natură a conduce la casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la rejudecare, nu se mai impune examinarea motivelor de nelegalitate subsumate acestor cazuri de casare, urmând a fi avute în vedere de instanța de fond, cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința civilă nr. 671 din 22 februarie 2019 și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 671 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2019.