ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4165/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București, reclamantul N.A.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, anularea deciziei nr. 2879210/SE/S2/D3 din data de 05 august 2009 emisă de pârât și admiterea cererii sale de stabilire a domiciliului în România. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că decizia prin care s-a respins cererea sa pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România nu este motivată decât prin menționarea art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, care precizează că cel care solicită stabilirea domiciliului în România nu trebuie să prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Reclamantul a susținut că, atâta timp cât persoana în cauză nu este în evidența Ministerului de Interne, sau a altor instituții abilitate, cu fapte care cad sub incidența art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată, motivul respingerii cererii este nereal, că din cazierul său judiciar lipsesc orice înregistrări privitoare la infracțiuni de natură a pune în pericol ordinea publică sau siguranța națională și a altor infracțiuni prevăzute și pedepsite de C. pen. și că organele de urmărire penală nu au fost sesizate niciodată, în nici un fel, cu privire la săvârșirea de către reclamant a vreunei fapte prevăzute de legea penală. 2. Hotărârea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 1949 din 24 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului N.A.A., și, în consecință, a obligat pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări la aprobarea cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanenta în România. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 04 martie 2009, cetățeanul libanez N.A.A. s-a adresat Serviciului pentru Cetățeni UE și SEE București, din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de ședere permanentă în România, iar prin adresa din 05 august 2009 pârâtul a adus la cunoștința reclamantului refuzul de soluționare a cererii sale, invocând incidența art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor. Refuzul pârâtului de a da curs cererii reclamantului a fost fundamentat pe adresa Direcției Generale de Informații și Protecție Internă din 13 iulie 2009, document clasificat cu caracter secret de serviciu, conform Legii 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Analizând această adresă, Curtea a constatat că nu se poate stabili în mod rezonabil faptul că reclamantul reprezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, nefiind justificate în mod concret temeiurile care au fundamentat aserțiunea antemenționată, context în care refuzul pârâtului de a aproba cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România apare ca nejustificat.

Prima instanță a respins capătul de cerere privind anularea adresei de răspuns din 05 august 2009 cu motivarea că obiectul dedus judecății îl reprezintă, în realitate, cenzurarea refuzului de soluționare a cererii reclamantului, iar nu anularea unui act administrativ tipic, context în care cererea reclamantului de anulare a actului prin care pârâtul și-a exprimat voința de a nu rezolva cererea reclamantului nu poate fi primită. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că, în soluționarea cauzei, instanța a nesocotit principiul rolului activ, reglementat în art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., atunci când a reținut că adresa emisă de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, instituție specializată a Ministerului Administrației și Internelor care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, nu face decât să redea ipoteza art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, fără a justifica în mod concret temeiurile care au fundamentat acea aserțiune. În virtutea rolului activ, instanța trebuia să solicite lămuriri suplimentare de la instituția emitentă a actului clasificat cu privire la împrejurările obiective avute în vedere la fundamentarea susținerii că intimatul-reclamant reprezintă un pericol pentru ordinea și siguranța națională.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că solicitarea unor lămuriri suplimentare ar fi asigurat și îndeplinirea contribuției generice la realizarea siguranței naționale, în accepțiunea art. 2 Legea nr. 51/1991, în temeiul căruia cetățenii români, ca expresie a fidelității lor față de țară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranței naționale. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi indicate în continuare. 1.Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat, de rezolvare a cererii ale de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

Refuzul a fost exprimat prin adresa din data de 05 august 2009 și a fost motivat prin invocarea prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic în România, care instituie, pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, condiția ca străinul să nu prezinte un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Refuzul nu a fost motivat în fapt, dar prin apărările formulate în fața instanței, autoritatea emitentă a făcut trimitere la un document clasificat cu caracter secret de serviciu, emis de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din 13 iulie 2009. Judecătorul fondului a consultat însă documentul respectiv în conformitate cu legislația privind informațiile clasificate, constatând că nu face decât să redea ipoteza descrisă în art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G.

nr. 194/2002, fără a indica temeiuri concrete. Nici în recurs, Oficiul Român pentru Imigrări nu a prezentat probe sau detalii suplimentare, deși a reproșat instanței de fond o lipsă de rol activ, în sensul că nu a solicitat lămuriri în plus cu privire la împrejurările obiective pe baza cărora s-a reținut că intimatul-reclamant reprezintă un pericol pentru ordinea și siguranța națională. În temeiul art. 13 alin. (1) și (3) Legea nr. 554/2004 și potrivit măsurilor dispuse de curtea de apel prin încheierea din data de 2 martie 2010, autoritatea emitentă avea obligația de a depune la dosar întreaga documentație avută în vedere la soluționarea cererii reclamantului, astfel încât să ofere suficiente argumente în sensul că refuzul nu a avut caracter nejustificat, conform definiției cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. i) Legea nr. 554/2004.

În plus față de cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de fond, intimatul-reclamant este căsătorit din anul 2001 cu o persoană de cetățenie română (certificat de căsătorie) și are doi copii minori născuți în București la data de 23 martie 2005(certificat de naștere) și 29 februarie 2008(certificat de naștere), realitatea unei vieți private și de familie în România fiind, deci, de necontestat.

Or, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva art. 8 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, chiar și atunci când este vorba despre siguranța națională conceptul de legalitate și principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică impun ca persoana în cauză să aibă posibilitatea de a ataca afirmația executivului conform căruia este amenințată siguranța națională, în vederea stabilirii legalității măsurii și a sancționării unui eventual abuz din partea autorităților.

Deși aprecierea autorității administrative, cu privire la ceea ce este de natură să amenințe siguranța națională, va avea, natural, o importanță semnificativă, instanța trebuie să fie în măsură să reacționeze „în cazuri în care invocarea acestui concept nu are nici o bază rezonabilă în situația de fapt sau se bazează pe o interpretare a securității naționale care este nelegală sau contrară bunului simț ori arbitrară” (Al - Nashif c. Bulgariei, hotărârea din 20 iunie 2002). 2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de către Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 1949 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2011.