ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4165/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

deduse judecății

Prin cererea

înregistrata pe rolul Curții de Apel București, reclamantul N.A.A. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, anularea deciziei

nr. 2879210/SE/S2/D3 din data de 05 august 2009 emisă de pârât și admiterea

cererii sale de stabilire a domiciliului în România.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că decizia prin care s-a respins cererea sa pentru aprobarea

stabilirii domiciliului în România nu este motivată decât prin menționarea art.

71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată prin Legea

nr. 482/2004, care precizează că cel care solicită stabilirea domiciliului în România

nu trebuie să prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Reclamantul a susținut

că, atâta timp cât persoana în cauză nu este în evidența Ministerului de Interne,

sau a altor instituții abilitate, cu fapte care cad sub incidența art. 71 alin.

(1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată, motivul respingerii cererii

este nereal, că din cazierul său judiciar lipsesc orice înregistrări privitoare

la infracțiuni de natură a pune în pericol ordinea publică sau siguranța națională

și a altor infracțiuni prevăzute și pedepsite de C. pen. și că organele de urmărire

penală nu au fost sesizate niciodată, în nici un fel, cu privire la săvârșirea de

către reclamant a vreunei fapte prevăzute de legea penală.

de fond.

Prin sentința civilă

nr. 1949 din 24 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului N.A.A., și, în consecință,

a obligat pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări la aprobarea cererii reclamantului

de acordare a dreptului de ședere permanenta în România.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că la data de 04 martie 2009, cetățeanul libanez N.A.A.

s-a adresat Serviciului pentru Cetățeni UE și SEE București, din cadrul Oficiului

Român pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de ședere permanentă în România,

iar prin adresa din 05 august 2009 pârâtul a adus la cunoștința reclamantului refuzul

de soluționare a cererii sale, invocând incidența art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor.

Refuzul pârâtului de a

da curs cererii reclamantului a fost fundamentat pe adresa Direcției Generale de

Informații și Protecție Internă din 13 iulie 2009, document clasificat cu caracter

secret de serviciu, conform Legii 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Analizând această adresă,

Curtea a constatat că nu se poate stabili în mod rezonabil faptul că reclamantul

reprezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, nefiind justificate

în mod concret temeiurile care au fundamentat aserțiunea antemenționată, context

în care refuzul pârâtului de a aproba cererea reclamantului de acordare a dreptului

de ședere permanentă în România apare ca nejustificat.

Prima instanță a respins

capătul de cerere privind anularea adresei de răspuns din 05 august 2009 cu motivarea

că obiectul dedus judecății îl reprezintă, în realitate, cenzurarea refuzului de

soluționare a cererii reclamantului, iar nu anularea unui act administrativ tipic,

context în care cererea reclamantului de anulare a actului prin care pârâtul și-a

exprimat voința de a nu rezolva cererea reclamantului nu poate fi primită.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a arătat că, în soluționarea cauzei, instanța a nesocotit principiul

rolului activ, reglementat în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., atunci când a reținut

că adresa emisă de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, instituție

specializată a Ministerului Administrației și Internelor care desfășoară activități

de informații, contrainformații și securitate, nu face decât să redea ipoteza

art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, fără a justifica în mod concret temeiurile

care au fundamentat acea aserțiune.

În virtutea rolului activ,

instanța trebuia să solicite lămuriri suplimentare de la instituția emitentă a actului

clasificat cu privire la împrejurările obiective avute în vedere la fundamentarea

susținerii că intimatul-reclamant reprezintă un pericol pentru ordinea și siguranța

națională.

De asemenea, recurentul-pârât

a arătat că solicitarea unor lămuriri suplimentare ar fi asigurat și îndeplinirea

contribuției generice la realizarea siguranței naționale, în accepțiunea art. 2

Legea nr. 51/1991, în temeiul căruia cetățenii români, ca expresie a fidelității

lor față de țară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranței

naționale.

II.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele

ce vor fi indicate în continuare.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Intimatul-reclamant a

supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat,

de rezolvare a cererii ale de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

Refuzul a fost exprimat

prin adresa din data de 05 august 2009 și a fost motivat prin invocarea prevederilor

art. 71 alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic în România,

care instituie, pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, condiția ca străinul

să nu prezinte un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Refuzul nu a fost motivat

în fapt, dar prin apărările formulate în fața instanței, autoritatea emitentă a

făcut trimitere la un document clasificat cu caracter secret de serviciu, emis de

Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din 13 iulie 2009.

Judecătorul fondului a

consultat însă documentul respectiv în conformitate cu legislația privind informațiile

clasificate, constatând că nu face decât să redea ipoteza descrisă în art. 71

alin. (1) lit. f) O.U.G. nr. 194/2002, fără a indica temeiuri concrete.

Nici în recurs, Oficiul

Român pentru Imigrări nu a prezentat probe sau detalii suplimentare, deși a reproșat

instanței de fond o lipsă de rol activ, în sensul că nu a solicitat lămuriri în

plus cu privire la împrejurările obiective pe baza cărora s-a reținut că intimatul-reclamant

reprezintă un pericol pentru ordinea și siguranța națională.

În temeiul art. 13

alin. (1) și (3) Legea nr. 554/2004 și potrivit măsurilor dispuse de curtea de apel

prin încheierea din data de 2 martie 2010, autoritatea emitentă avea obligația de

a depune la dosar întreaga documentație avută în vedere la soluționarea cererii

reclamantului, astfel încât să ofere suficiente argumente în sensul că refuzul nu

a avut caracter nejustificat, conform definiției cuprinse în art. 2 alin. (1)

lit. i) Legea nr. 554/2004.

În plus față de cele reținute

de prima instanță, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul

de fond, intimatul-reclamant este căsătorit din anul 2001 cu o persoană de cetățenie

română (certificat de căsătorie) și are doi copii minori născuți în București la

data de 23 martie 2005(certificat de naștere) și 29 februarie 2008(certificat de

naștere), realitatea unei vieți private și de familie în România fiind, deci, de

necontestat.

Or, așa cum s-a reținut

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva art. 8 Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, chiar și atunci

când este vorba despre siguranța națională conceptul de legalitate și principiul

preeminenței dreptului într-o societate democratică impun ca persoana în cauză să

aibă posibilitatea de a ataca afirmația executivului conform căruia este amenințată

siguranța națională, în vederea stabilirii legalității măsurii și a sancționării

unui eventual abuz din partea autorităților. Deși aprecierea autorității administrative,

cu privire la ceea ce este de natură să amenințe siguranța națională, va avea, natural,

o importanță semnificativă, instanța trebuie să fie în măsură să reacționeze „în

cazuri în care invocarea acestui concept nu are nici o bază rezonabilă în situația

de fapt sau se bazează pe o interpretare a securității naționale care este nelegală

sau contrară bunului simț ori arbitrară” (Al - Nashif c. Bulgariei, hotărârea din

20 iunie 2002).

2.Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive care să atragă reformarea

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de către Oficiul Român

pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 1949 din 27 aprilie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie

2011.