ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3949/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

12494/2/2010 din data de 20 decembrie 2010 reclamantul G.M., a chemat în

judecată pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - O.R.I. solicitând

anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă

prin adresa din 22 noiembrie 2010 și obligarea pârâtului la aprobarea cererii

de stabilire a domiciliului său în România.

În motivarea cererii de

chemare în judecată, reclamantul a arătat că a depus cererea însoțită de documentele

prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 cu privire la care a primit prin poșta

adresa din 22 noiembrie 2010 prin care i s-a comunicat că cererea sa a fost respinsă

în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru că prezintă

pericol pentru ordinea publică și siguranță națională.

Reclamantul a mai arătat

că se află în România de 15 ani și a obținut drept de ședere și calitate de comerciant,

iar în tot acest timp a avut o conduită ireproșabilă, nu a fost cercetat de nici

un organ de cercetare, astfel că nu înțelege decizia autorității publice pârâte.

Prin întâmpinarea formulată

pârâtul O.R.I. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că la baza

măsurii au stat informațiile transmise de S.R.I. și de Direcția Generală de Informații

și Protecție Internă prin adresele din 13 octombrie 2010 din care rezultă că cetățeanul

străin prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranță națională, documentele

menționate având caracter clasificat, nivel de secretizare „secret".

Prin sentința civilă

nr. 3170 din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - O.R.I., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut următoarele:

Reclamantul, cetățean

turc, a adresat la data de 23 iunie 2010 o cerere prin care solicită acordarea dreptului

de ședere permanentă în România. Urmare a studierii documentației depusă și în susținerea

cererii, precum și din verificările efectuate la data de 16 noiembrie 2010 cererea

sa a fost respinsă, decizie ce i-a fost comunicată reclamantului cu adresa din

22 noiembrie 2010.

Măsura dispusă a fost

întemeiată pe informațiile transmise de S.R.I. și Direcția Generală de Informații

și Protecție Internă prin adresele din 12 august 2010 și din 13 octombrie 2010 documente

clasificate nivel „secret" din care rezultă că reclamantul cetățean străin

prezintă pericol pentru ordinea și siguranța națională.

Documentele cu caracter

„secret" comunicate Curții de Apel au fost consultate de completul învestit

cu soluționarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind

protecția informațiilor clasificate, apreciindu-se că se justifică măsura adoptată

de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de ședere

permanentă în România.

Curtea Constituțională

a statuat, prin Decizia nr. 763/2006, că judecătorul are acces la documentele situate

pe diferite niveluri de secretizare, potrivit Legii nr. 182/2002, în condițiile

și cu respectarea procedurilor specifice stabilite prin acest act normativ, normele

restrictive în această pricină vizând exclusiv persoana în cauză, astfel că prin

aplicarea corectă a legislației în materie exercitarea efectivă și concretă a dreptului

de acces la instanță și a dreptului la apărare este asigurată potrivit exigențelor

și normelor constituționale și convenționale, iar riscul de arbitrariu din partea

autorităților administrative este înlăturat.

Dreptul la domiciliu nu

este un drept absolut al străinilor și deci nu poate fi pretins a fi recunoscut

peste voința statului căruia i-a fost adresată o atare cerere, atunci când sunt

invocate motive de siguranță națională, însă orice persoană care face obiectul unei

măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie să fie lipsită de garanție

împotriva arbitrariului, în sensul că trebuie să aibă posibilitatea de a supune

măsura litigioasă controlului unui organ independent și imparțial care să analizeze

legalitatea acesteia și să sancționeze orice eventual abuz al autorităților.

Așadar măsura a fost supusă

cenzurii instanței de contencios administrativ în fața căreia au fost administrate

probe, în condiții de contradictorialitate, instanța având acces la documentația

cu caracter „secret" ce a fundamentat măsura atacată, fiind astfel respectate

exigențele accesului la un proces echitabil în conformitate și cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul G.M.

Cererea de recurs a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și pe cele ale art. 304

1

C. proc. civ., principala critică adusă soluției curții de apel vizând lipsa explicării

împrejurărilor obiective, concrete care ar fi de natură a conduce la concluzia existenței

unui pericol pentru siguranța națională și care ar fi fundamentat respingerea cererii

recurentului-reclamant de stabilire a domiciliului în România.

A arătat recurentul că

nu i se pot imputa cu certitudine fapte care să contravină ordinii publice și siguranței

naționale câtă vreme în ultimii 15 ani i s-a aprobat prelungirea dreptului de ședere

temporară pe teritoriul României de către aceeași autoritate a statului, ținându-se

cont de calitatea de membru al familiei copilului cetățean român, ceea ce înseamnă

că nu există motive temeinice de a fi considerat un pericol la adresa securității

Statului român.

Dacă ar fi intervenit

elemente care să conducă la ideea că străinul constituie un pericol la adresa ordinii

publice, autoritatea intimată ar fi avut posibilitatea de a revoca dreptul de ședere

temporară, prin decizie motivată, în conformitate cu dispozițiile art. 77 din O.U.G.

nr. 194/2002, ceea ce nu s-a întâmplat. Implicit, cu ocazia verificărilor făcute

în vederea prelungirii dreptului de ședere temporară nu s-a constatat de către autoritatea

competentă că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională,

astfel că respingerea cererii de stabilire a domiciliului în România nu se justifică.

În sprijinul anulării

adresei prin care s-a comunicat refuzul aprobării cererii de stabilire a domiciliului

recurentului în România s-a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție care prin decizia nr. 3426/2009 a secției contencios administrativ și

fiscal a sancționat autoritatea publică pentru nefurnizarea niciunei motivări legate

de modul concret în care s-a ajuns la concluzia că cetățeanul străin prezintă pericol

pentru siguranța națională.

Examinând cauza din perspectiva

normelor legale incidente și a probatoriului administrat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, Înalta Curte reține

că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință pentru cele ce vor fi

punctate:

Acțiunea în contencios

administrativ a avut ca obiect anularea adresei din 22 noiembrie 2010 prin care

O.R.I. a comunicat reclamantului G.M. că cererea acestuia din data de 23 iunie 2010

pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România a fost respinsă în temeiul

art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, republicată, și obligarea pârâtului să aprobe cererea reclamantului de

stabilire a domiciliului în România.

Potrivit dispozițiilor

legale prin care autoritatea pârâtă și-a motivat refuzul acordării dreptului de

ședere permanentă (drept de ședere pe termen lung) pentru acordarea unui asemenea

drept este obligatorie îndeplinirea cumulativă a mai multor exigențe, între acestea

și aceea că străinul „nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”

(lit. f).

O.R.I. a precizat că la

baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații

și de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă prin adresele din 12

august 2010 și respectiv din 13 octombrie 2010 din care rezultă că cetățeanul străin

prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, documente cu caracter

clasificat aflate sub protecția Legii nr. 182/2002.

În aceste condiții și

ținând seama de jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Lupșa vs. România și Cauza Kaya vs.

România), care a statuat că orice persoană care face obiectul unei măsuri bazate

pe motive de siguranță națională trebuie să fie apărată împotriva arbitrariului

prin controlul unui organ independent și imparțial, Curtea de apel nu s-a rezumat

la un control pur formal al actului dedus judecății ci a procedat la verificarea

în mod nemijlocit a documentelor care au stat la baza măsurii concretizate în actul

din 22 noiembrie 2010 emis de O.R.I. Concluzia acestei verificări a fost aceea că

refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă reclamantului este justificat

de neîndeplinirea cerinței prevăzute la lit. f) din art. 71 alin. (1) al O.U.G.

nr. 194/2002 republicată.

La rândul ei instanța

de control judiciar a luat act de conținutul actelor care au stat la baza măsurii

contestate, remarcând că refuzul O.R.I. este justificat legal.

În privința aparenței

inconsecvente a autorității publice, reclamate prin cererea de recurs, dat fiind

că deși în ultimii 15 ani a acordat recurentului-reclamant dreptul de ședere temporară

a respins ulterior cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă, se observă

că așa cum rezultă cu claritate din prevederile art. 69 și cele ale art. 71 al actului

normativ incident, condițiile cerute pentru acordarea celor două categorii de drepturi

nu se suprapun, legiuitorul manifestând o exigență sporită în cazul cererilor cetățenilor

străini pentru acordarea dreptului de ședere permanentă.

Gradul de pericol pentru

ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu,

prin măsuri dispuse în baza legii, în exercitarea atributului fiecărui stat suveran

de a decide cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său, atribut ce decurge

din principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din Constituția României.

Nu este consistentă nici

critica recurentului referitoare la jurisprudența Înaltei Curți în materie și de

la care instanța fondului s-ar fi abătut prin soluția atacată, câtă vreme în deciziile

secției de contencios administrativ și fiscal invocate sau depuse cu titlu de practică

judiciară abordarea Înaltei Curți este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. amintită

și fiecare caz în parte prezintă particularitățile sale cu atât mai mult când este

în discuție siguranța națională a statului.

Văzând și dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată

și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de G.M., împotrivă

sentinței civile nr. 3170 din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 octombrie

2012.