ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3949/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12494/2/2010 din data de 20 decembrie 2010 reclamantul G.M., a chemat în judecată pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - O.R.I. solicitând anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă prin adresa din 22 noiembrie 2010 și obligarea pârâtului la aprobarea cererii de stabilire a domiciliului său în România. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a depus cererea însoțită de documentele prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 cu privire la care a primit prin poșta adresa din 22 noiembrie 2010 prin care i s-a comunicat că cererea sa a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 pentru că prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranță națională. Reclamantul a mai arătat că se află în România de 15 ani și a obținut drept de ședere și calitate de comerciant, iar în tot acest timp a avut o conduită ireproșabilă, nu a fost cercetat de nici un organ de cercetare, astfel că nu înțelege decizia autorității publice pârâte. Prin întâmpinarea formulată pârâtul O.R.I. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că la baza măsurii au stat informațiile transmise de S.R.I.

și de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă prin adresele din 13 octombrie 2010 din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranță națională, documentele menționate având caracter clasificat, nivel de secretizare „secret". Prin sentința civilă nr. 3170 din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - O.R.I., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamantul, cetățean turc, a adresat la data de 23 iunie 2010 o cerere prin care solicită acordarea dreptului de ședere permanentă în România.

Urmare a studierii documentației depusă și în susținerea cererii, precum și din verificările efectuate la data de 16 noiembrie 2010 cererea sa a fost respinsă, decizie ce i-a fost comunicată reclamantului cu adresa din 22 noiembrie 2010. Măsura dispusă a fost întemeiată pe informațiile transmise de S.R.I. și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă prin adresele din 12 august 2010 și din 13 octombrie 2010 documente clasificate nivel „secret" din care rezultă că reclamantul cetățean străin prezintă pericol pentru ordinea și siguranța națională. Documentele cu caracter „secret" comunicate Curții de Apel au fost consultate de completul învestit cu soluționarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, apreciindu-se că se justifică măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 763/2006, că judecătorul are acces la documentele situate pe diferite niveluri de secretizare, potrivit Legii nr. 182/2002, în condițiile și cu respectarea procedurilor specifice stabilite prin acest act normativ, normele restrictive în această pricină vizând exclusiv persoana în cauză, astfel că prin aplicarea corectă a legislației în materie exercitarea efectivă și concretă a dreptului de acces la instanță și a dreptului la apărare este asigurată potrivit exigențelor și normelor constituționale și convenționale, iar riscul de arbitrariu din partea autorităților administrative este înlăturat.

Dreptul la domiciliu nu este un drept absolut al străinilor și deci nu poate fi pretins a fi recunoscut peste voința statului căruia i-a fost adresată o atare cerere, atunci când sunt invocate motive de siguranță națională, însă orice persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie să fie lipsită de garanție împotriva arbitrariului, în sensul că trebuie să aibă posibilitatea de a supune măsura litigioasă controlului unui organ independent și imparțial care să analizeze legalitatea acesteia și să sancționeze orice eventual abuz al autorităților.

Așadar măsura a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața căreia au fost administrate probe, în condiții de contradictorialitate, instanța având acces la documentația cu caracter „secret" ce a fundamentat măsura atacată, fiind astfel respectate exigențele accesului la un proces echitabil în conformitate și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul G.M. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și pe cele ale art. 304 1 C. proc. civ., principala critică adusă soluției curții de apel vizând lipsa explicării împrejurărilor obiective, concrete care ar fi de natură a conduce la concluzia existenței unui pericol pentru siguranța națională și care ar fi fundamentat respingerea cererii recurentului-reclamant de stabilire a domiciliului în România.

A arătat recurentul că nu i se pot imputa cu certitudine fapte care să contravină ordinii publice și siguranței naționale câtă vreme în ultimii 15 ani i s-a aprobat prelungirea dreptului de ședere temporară pe teritoriul României de către aceeași autoritate a statului, ținându-se cont de calitatea de membru al familiei copilului cetățean român, ceea ce înseamnă că nu există motive temeinice de a fi considerat un pericol la adresa securității Statului român. Dacă ar fi intervenit elemente care să conducă la ideea că străinul constituie un pericol la adresa ordinii publice, autoritatea intimată ar fi avut posibilitatea de a revoca dreptul de ședere temporară, prin decizie motivată, în conformitate cu dispozițiile art. 77 din O.U.G.

nr. 194/2002, ceea ce nu s-a întâmplat. Implicit, cu ocazia verificărilor făcute în vederea prelungirii dreptului de ședere temporară nu s-a constatat de către autoritatea competentă că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, astfel că respingerea cererii de stabilire a domiciliului în România nu se justifică. În sprijinul anulării adresei prin care s-a comunicat refuzul aprobării cererii de stabilire a domiciliului recurentului în România s-a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin decizia nr. 3426/2009 a secției contencios administrativ și fiscal a sancționat autoritatea publică pentru nefurnizarea niciunei motivări legate de modul concret în care s-a ajuns la concluzia că cetățeanul străin prezintă pericol pentru siguranța națională.

Examinând cauza din perspectiva normelor legale incidente și a probatoriului administrat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință pentru cele ce vor fi punctate: Acțiunea în contencios administrativ a avut ca obiect anularea adresei din 22 noiembrie 2010 prin care O.R.I. a comunicat reclamantului G.M. că cererea acestuia din data de 23 iunie 2010 pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, și obligarea pârâtului să aprobe cererea reclamantului de stabilire a domiciliului în România.

Potrivit dispozițiilor legale prin care autoritatea pârâtă și-a motivat refuzul acordării dreptului de ședere permanentă (drept de ședere pe termen lung) pentru acordarea unui asemenea drept este obligatorie îndeplinirea cumulativă a mai multor exigențe, între acestea și aceea că străinul „nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională” (lit. f). O.R.I. a precizat că la baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații și de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă prin adresele din 12 august 2010 și respectiv din 13 octombrie 2010 din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, documente cu caracter clasificat aflate sub protecția Legii nr. 182/2002.

În aceste condiții și ținând seama de jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Lupșa vs. România și Cauza Kaya vs. România), care a statuat că orice persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională trebuie să fie apărată împotriva arbitrariului prin controlul unui organ independent și imparțial, Curtea de apel nu s-a rezumat la un control pur formal al actului dedus judecății ci a procedat la verificarea în mod nemijlocit a documentelor care au stat la baza măsurii concretizate în actul din 22 noiembrie 2010 emis de O.R.I. Concluzia acestei verificări a fost aceea că refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă reclamantului este justificat de neîndeplinirea cerinței prevăzute la lit. f) din art. 71 alin. (1) al O.U.G.

nr. 194/2002 republicată. La rândul ei instanța de control judiciar a luat act de conținutul actelor care au stat la baza măsurii contestate, remarcând că refuzul O.R.I. este justificat legal. În privința aparenței inconsecvente a autorității publice, reclamate prin cererea de recurs, dat fiind că deși în ultimii 15 ani a acordat recurentului-reclamant dreptul de ședere temporară a respins ulterior cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă, se observă că așa cum rezultă cu claritate din prevederile art. 69 și cele ale art. 71 al actului normativ incident, condițiile cerute pentru acordarea celor două categorii de drepturi nu se suprapun, legiuitorul manifestând o exigență sporită în cazul cererilor cetățenilor străini pentru acordarea dreptului de ședere permanentă.

Gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu, prin măsuri dispuse în baza legii, în exercitarea atributului fiecărui stat suveran de a decide cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său, atribut ce decurge din principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din Constituția României. Nu este consistentă nici critica recurentului referitoare la jurisprudența Înaltei Curți în materie și de la care instanța fondului s-ar fi abătut prin soluția atacată, câtă vreme în deciziile secției de contencios administrativ și fiscal invocate sau depuse cu titlu de practică judiciară abordarea Înaltei Curți este în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

amintită și fiecare caz în parte prezintă particularitățile sale cu atât mai mult când este în discuție siguranța națională a statului. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.M., împotrivă sentinței civile nr. 3170 din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2012.