ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5976/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.N.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România și obligarea pârâtului să-i acorde dreptul de ședere pe termen lung în România, întrucât sunt îndeplinite condițiile impuse de lege. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 iunie 2012 a depus la autoritatea pârâtă o cerere de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, însoțită de documentele prevăzute la art. 71 din O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, care dovedeau îndeplinirea tuturor cerințelor impuse de lege.

Reclamantul a mai arătat că prin adresa din 19 noiembrie 2012 pârâtul i-a comunicat refuzul privind acordarea dreptului de ședere solicitat, pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la șederea continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii, întrucât perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011, în care reclamantul a fost titularul unei vize diplomatice, nu poate fi luată în calcul la stabilirea perioadei de ședere continuă, refuz, în opinia sa, netemeinic și nelegal, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor legale aplicabile. Reclamantul a susținut astfel că deținerea unei vize diplomatice nu are nicio înrâurire asupra șederii legale și continue pe teritoriul României și nu echivalează cu o absență de pe teritoriul României, aceasta fiind o altă condiție prevăzută distinct în lege.

În concluzie, reclamantul a apreciat că îndeplinește toate condițiile prevăzute la art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România, inclusiv prin prisma următoarelor aspecte: perioada îndelungată petrecută în mod legal pe teritoriul României (18 ani), scopul șederii (studii, doctorat, iar ulterior profesarea în calitate de medic cardiolog), lipsa oricăror antecedente de natură contravențională sau penală. 1.2. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. 1.3. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 514 din 4 februarie 2013, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul, cetățean iordanian, s-a adresat Serviciului Cetățeni State Terțe București, la data de 1 iunie 2012, solicitând acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România. Reclamantul figurează în evidențele pârâtei ca având prelungit dreptul de ședere temporară în scop de „angajare în muncă” până la data de 1 mai 2013. Prima instanță a reținut, din înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul nu a avut o ședere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 71 alin. (1), lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, dispoziții avute în vedere în mod corect de autoritatea pârâtă la respingerea cererii reclamantului de acordare a șederii pe termen lung.

Astfel, la calculul celor 5 ani nu se ia în calcul șederea în baza vizei diplomatice, situație în care se afla și reclamantul care în perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011 s-a aflat pe teritoriul României în baza cardului de identitate diplomatică eliberat de Ministerul Afacerilor Externe, potrivit prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Chiar și în situația în care s-ar admite interpretarea reclamantului în sensul că perioada de ședere pe teritoriul național în temeiul vizei diplomatice nu reprezintă perioadă de absență de pe teritoriul României și că prin analogie cu modul de calcul prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. III din O.U.G.

nr. 194/2002, perioada de analiza ar trebui extinsă cu perioada pentru care reclamantul a fost titularului unei vize diplomatice, acesta nu s-ar fi calificat pentru acordarea dreptului de ședere permanentă întrucât, în perioada astfel extinsă, nu a avut un drept de ședere continuă, concluzie ce se desprinde din analizarea situației șederii reclamantului pe teritoriul României. În concluzie, analizând situația perioadei de 5 ani de zile calculată conform interpretării reclamantului, judecătorul fondului a reținut că acesta nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a), respectiv că nu a avut un drept de ședere continuă în toată această perioadă, întrucât în perioada 30 august 2002-24 februarie 2003 reclamantul nu a avut un drept de ședere pe teritoriul României, iar conform art. 74 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii ce este reglementat până la data de 1 mai 2013. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul, cetățean iordanian, care a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., 1865, susținând, în esență, următoarele critici: - în mod greșit a considerat instanța de fond că nu ar îndeplini condițiile prevăzute la art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, reținând că în perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011 a fost titularul unei vize diplomatice; - deținerea unei vize diplomatice nu are nici un efect în ceea ce privește caracterul continuu al șederii legale pe teritoriul României și nu echivalează cu absența de pe teritoriul României; - este greșit și raționamentul subsecvent al instanței de fond, potrivit căruia chiar dacă ar fi luată în calcul și perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru că în perioada 30 august 2002-24 februarie 2003 nu a mai avut drept de ședere pe teritoriul României, deoarece durata este mai mică decât cea avută în vedere de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1. În concluzie, a solicitat admiterea recursului și desființarea soluției instanței de fond și, rejudecând cauza, să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată, fiind îndeplinite condițiile art. 71 din O.U.G.

nr. 194/2002. 2.2. Autoritatea publică pârâtă nu a depus întâmpinarea la care se referă dispozițiile art. 118 C. proc. civ., 1865. 3. Soluția instanței de recurs Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. În cauză este necontestat că recurentul-reclamant, cetățean iordanian, a formulat cerere pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România, adresându-se Serviciului cetățeni state terțe din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări la data de 1 iunie 2012. Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au avut un drept de ședere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel: (i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și nu depășesc 10 luni de absență în total; (ii) în această perioadă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național; (iii) la stabilirea acestei perioade se iau în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii; (iv) la stabilirea acestei perioade nu se iau în calcul dreptul de ședere conferit de viza de scurtă ședere, viza diplomatică sau de serviciu și nici dreptul de ședere obținut pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier; (v) această perioadă se poate reduce la 4 ani, în cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut statutul de refugiat sau li s-a acordat protecție subsidiară în România, în funcție de gradul de integrare în societate, în condițiile prevăzute de O.G.

nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările și completările ulterioare; (vi) această perioadă se reduce la jumătate, în cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut statutul de refugiat sau li s-a acordat protecție subsidiară în România, căsătorite de cel puțin 5 ani cu un cetățean român.

b) fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români ; c) fac dovada asigurării sociale de sănătate ; d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii ; e) cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător ; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională” . Deci, potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV, la stabilirea perioadei de 5 ani, anteriori depunerii cererii, nu se ia în calcul, între altele, dreptul la ședere conferit de viza diplomatică.

Or, în cauză, este necontestat faptul că, în perioada 5 noiembrie 2009-30 iunie 2011, recurentul-reclamant s-a aflat pe teritoriul României în baza unei vize diplomatice/card de identitate diplomatică eliberată/elibebat de Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de persoană aflată în serviciul ambasadorului extraordinar și plenipotențiar al Palestinei la București. În criticile din recurs, recurentul-reclamant a susținut că deținerea unei vize diplomatice nu echivalează cu absența de pe teritoriul României, din moment ce s-a aflat în perioada respectivă în România, susținere lipsită de temei legal, în opinia instanței de recurs, dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV având în vedere absența legală, iar nu absența fizică de pe teritoriul României.

De altfel, interpretarea dată dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV din O.U.G. nr. 194/2002, este în concordanță cu faptul că în perioada respectivă recurentul-reclamant nu s-a aflat pe teritoriul României în condițiile acestei ordonanțe de urgență, ci în condițiile Convenției cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 și ratificată de România prin decretul Consiliului de Stat nr. 566/1968, bucurându-se de imunitățile și privilegiile decurgând din statutul avut. Deci, având în vedere că perioada în care recurentul-reclamant a fost beneficiarul unei vize diplomatice/regim juridic special, care echivalează din punct de vedere legal cu absența sa de pe teritoriul României, iar această perioadă este mai mare de 6 luni/10 luni, potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1 din O.U.G.

nr. 194/2002, în mod judicios instanța de fond a reținut legalitatea refuzului autorității competente de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung în România. În ceea ce privește critica referitoare la modul în care instanța de fond a înlăturat cererea formulată în subsidiar de recurentul-reclamant (calcularea duratei de 5 ani cu excluderea perioadei când a deținut viză diplomatică), instanța de recurs constată că aceasta nu are efecte juridice în ceea ce privește legalitatea și temeinicia refuzului autorității competente, recurentul-reclamant neputând obține, legal, o soluție favorabilă. Cu alte cuvinte, neîndeplinirea cerințelor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1 și pct. IV din O.U.G. nr. 194/2002 constituie un temei legal suficient, care justifică pe deplin refuzul autorității intimatei-pârâte de a-i acorda recurentului-reclamant dreptul de ședere pe termen lung.

Astfel fiind, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.N.M.A. împotriva sentinței nr. 514 din 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.