ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5976/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul M.N.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea refuzului de acordare a

dreptului de ședere pe termen lung în România și obligarea pârâtului să-i

acorde dreptul de ședere pe termen lung în România, întrucât sunt îndeplinite

condițiile impuse de lege.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 iunie 2012 a depus la

autoritatea pârâtă o cerere de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în

România, însoțită de documentele prevăzute la art. 71 din O.U.G nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, care dovedeau îndeplinirea tuturor

cerințelor impuse de lege.

Reclamantul a mai arătat

că prin adresa din 19 noiembrie 2012 pârâtul i-a comunicat refuzul privind acordarea

dreptului de ședere solicitat, pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de art.

71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la șederea continuă și

legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii, întrucât

perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011, în care reclamantul a fost titularul unei

vize diplomatice, nu poate fi luată în calcul la stabilirea perioadei de ședere

continuă, refuz, în opinia sa, netemeinic și nelegal, fiind rezultatul unei interpretări

și aplicări eronate a dispozițiilor legale aplicabile.

Reclamantul a susținut

astfel că deținerea unei vize diplomatice nu are nicio înrâurire asupra șederii

legale și continue pe teritoriul României și nu echivalează cu o absență de pe teritoriul

României, aceasta fiind o altă condiție prevăzută distinct în lege.

În concluzie, reclamantul

a apreciat că îndeplinește toate condițiile prevăzute la art. 71 din O.U.G. nr.

194/2002 pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România, inclusiv

prin prisma următoarelor aspecte: perioada îndelungată petrecută în mod legal pe

teritoriul României (18 ani), scopul șederii (studii, doctorat, iar ulterior profesarea

în calitate de medic cardiolog), lipsa oricăror antecedente de natură contravențională

sau penală.

1.2. Prin întâmpinare,

pârâtul a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

1.3. Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 514 din 4

februarie 2013, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul, cetățean

iordanian, s-a adresat Serviciului Cetățeni State Terțe București, la data de 1

iunie 2012, solicitând acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România.

Reclamantul figurează

în evidențele pârâtei ca având prelungit dreptul de ședere temporară în scop de

„angajare în muncă” până la data de 1 mai 2013.

Prima instanță a reținut,

din înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul nu a avut o ședere continuă pe

teritoriul României în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 71 alin. (1), lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, dispoziții avute în vedere în mod corect de autoritatea pârâtă

la respingerea cererii reclamantului de acordare a șederii pe termen lung.

Astfel, la calculul celor

5 ani nu se ia în calcul șederea în baza vizei diplomatice, situație în care se

afla și reclamantul care în perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011 s-a aflat pe teritoriul

României în baza cardului de identitate diplomatică eliberat de Ministerul Afacerilor

Externe, potrivit prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile

diplomatice.

Chiar și în situația în

care s-ar admite interpretarea reclamantului în sensul că perioada de ședere pe

teritoriul național în temeiul vizei diplomatice nu reprezintă perioadă de absență

de pe teritoriul României și că prin analogie cu modul de calcul prevăzut de

art. 71 alin. (1) lit. a) pct. III din O.U.G. nr. 194/2002, perioada de analiza

ar trebui extinsă cu perioada pentru care reclamantul a fost titularului unei vize

diplomatice, acesta nu s-ar fi calificat pentru acordarea dreptului de ședere permanentă

întrucât, în perioada astfel extinsă, nu a avut un drept de ședere continuă, concluzie

ce se desprinde din analizarea situației șederii reclamantului pe teritoriul României.

În concluzie, analizând

situația perioadei de 5 ani de zile calculată conform interpretării reclamantului,

judecătorul fondului a reținut că acesta nu îndeplinește condiția prevăzută de

art. 71 alin. (1) lit. a), respectiv că nu a avut un drept de ședere continuă în

toată această perioadă, întrucât în perioada 30 august 2002-24 februarie 2003 reclamantul

nu a avut un drept de ședere pe teritoriul României, iar conform art. 74 alin. (4)

din O.U.G. nr. 194/2002, refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu

produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii ce este

reglementat până la data de 1 mai 2013.

2.1. Împotriva acestei

soluții a formulat recurs reclamantul, cetățean iordanian, care a invocat ca temei

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., 1865, susținând, în esență, următoarele

critici:

- în mod greșit a considerat

instanța de fond că nu ar îndeplini condițiile prevăzute la art. 71 alin. (1)

lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, reținând

că în perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011 a fost titularul unei vize diplomatice;

- deținerea unei vize

diplomatice nu are nici un efect în ceea ce privește caracterul continuu al șederii

legale pe teritoriul României și nu echivalează cu absența de pe teritoriul României;

- este greșit și raționamentul

subsecvent al instanței de fond, potrivit căruia chiar dacă ar fi luată în calcul

și perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011, nu sunt îndeplinite condițiile legale

pentru că în perioada 30 august 2002-24 februarie 2003 nu a mai avut drept de ședere

pe teritoriul României, deoarece durata este mai mică decât cea avută în vedere

de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1.

În concluzie, a solicitat

admiterea recursului și desființarea soluției instanței de fond și, rejudecând cauza,

să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată, fiind îndeplinite condițiile

art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002.

2.2. Autoritatea publică

pârâtă nu a depus întâmpinarea la care se referă dispozițiile art. 118 C. proc.

civ., 1865.

recurs

Recursul este nefondat

pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză este necontestat

că recurentul-reclamant, cetățean iordanian, a formulat cerere pentru acordarea

dreptului de ședere pe termen lung în România, adresându-se Serviciului cetățeni

state terțe din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări la data de 1

iunie 2012.

Potrivit art. 71

alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,

republicată, cu modificările și completările ulterioare: „(1)

Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70

alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a)

au avut un drept de ședere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori

depunerii cererii, astfel:

(i) în această perioadă

nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și nu depășesc

10 luni de absență în total;

(ii) în această perioadă

împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul

național;

(iii) la stabilirea acestei perioade se iau în

calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii;

(iv)

la stabilirea acestei perioade nu se iau în calcul dreptul de ședere conferit de

viza de scurtă ședere, viza diplomatică sau de serviciu și nici dreptul de ședere

obținut pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier;

(v)

această perioadă se poate reduce la 4 ani, în cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut

statutul de refugiat sau li s-a acordat protecție subsidiară în România, în funcție

de gradul de integrare în societate, în condițiile prevăzute de O.G.

nr. 44/2004 privind integrarea

socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere

în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului

Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările

și completările ulterioare; (vi) această perioadă se reduce

la jumătate, în cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut statutul de refugiat

sau li s-a acordat protecție subsidiară în România, căsătorite de cel puțin 5 ani

cu un cetățean român.

b)

fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net

pe economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români

;

c)

fac dovada asigurării sociale de sănătate

;

d)

fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii

;

e)

cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător

;

f)

nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”

.

Deci, potrivit art. 71

alin. (1) lit. a) pct. IV, la stabilirea perioadei de 5 ani, anteriori depunerii

cererii, nu se ia în calcul, între altele, dreptul la ședere conferit de viza diplomatică.

Or, în cauză, este necontestat

faptul că, în perioada 5 noiembrie 2009-30 iunie 2011, recurentul-reclamant s-a

aflat pe teritoriul României în baza unei vize diplomatice/card de identitate diplomatică

eliberată/elibebat de Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de persoană aflată

în serviciul ambasadorului extraordinar și plenipotențiar al Palestinei la București.

În criticile din recurs,

recurentul-reclamant a susținut că deținerea unei vize diplomatice nu echivalează

cu absența de pe teritoriul României, din moment ce s-a aflat în perioada respectivă

în România, susținere lipsită de temei legal, în opinia instanței de recurs, dispozițiile

art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV având în vedere absența legală, iar nu absența

fizică de pe teritoriul României.

De altfel, interpretarea

dată dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV din O.U.G. nr. 194/2002, este

în concordanță cu faptul că în perioada respectivă recurentul-reclamant nu s-a aflat

pe teritoriul României în condițiile acestei ordonanțe de urgență, ci în condițiile

Convenției cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie

1961 și ratificată de România prin decretul Consiliului de Stat nr. 566/1968, bucurându-se

de imunitățile și privilegiile decurgând din statutul avut.

Deci, având în vedere

că perioada în care recurentul-reclamant a fost beneficiarul unei vize diplomatice/regim

juridic special, care echivalează din punct de vedere legal cu absența sa de pe

teritoriul României, iar această perioadă este mai mare de 6 luni/10 luni, potrivit

art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1 din O.U.G. nr. 194/2002, în mod judicios instanța

de fond a reținut legalitatea refuzului autorității competente de a-i acorda dreptul

de ședere pe termen lung în România.

În ceea ce privește critica

referitoare la modul în care instanța de fond a înlăturat cererea formulată în subsidiar

de recurentul-reclamant (calcularea duratei de 5 ani cu excluderea perioadei când

a deținut viză diplomatică), instanța de recurs constată că aceasta nu are efecte

juridice în ceea ce privește legalitatea și temeinicia refuzului autorității competente,

recurentul-reclamant neputând obține, legal, o soluție favorabilă.

Cu alte cuvinte, neîndeplinirea

cerințelor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1 și pct. IV din O.U.G. nr. 194/2002 constituie

un temei legal suficient, care justifică pe deplin refuzul autorității intimatei-pârâte

de a-i acorda recurentului-reclamant dreptul de ședere pe termen lung.

Astfel fiind, recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.N.M.A. împotriva

sentinței nr. 514 din 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie

2013.