ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3048/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 3441 din 22 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului B.E.

în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. și a obligat pârâtul să procedeze la

acordarea dreptului de ședere permanentă reclamantului pe teritoriul României.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamantul s-a adresat

autorității pârâte la data de 2 noiembrie 2010 cu o cerere prin care solicita

aprobarea stabilirii domiciliului în România, iar prin adresa din 19 aprilie 2011

emisă de către O.R.I., pârâta a răspuns cererii depuse de reclamant, arătând că

la data de 14 aprilie 2011 cererea a fost respinsă în temeiul prevederilor art.

71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât prezintă pericol pentru

ordinea publică și siguranța României.

Așa cum se menționează expres în textul de lege,

condițiile cerute trebuiesc îndeplinite cumulativ, în cazul reclamantului, autoritatea

pârâtă nereținând ca nefiind îndeplinite vreuna dintre condițiile de la lit.

a)-lit. e), ci doar neîndeplinirea condiției de la lit. f).

Prin urmare, instanța de contencios administrativ

a cercetat dacă, din punct de vedere al motivului invocat în adresa din data de

19 aprilie 2011, există un refuz nejustificat de acordare a dreptului de ședere

permanentă.

Curtea a constatat că, din punct de vedere formal,

adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din

O.U.G. nr. 194/2002, fără să arate motivul de fapt, din acest punct de vedere adresa

fiind nemotivată, astfel că reclamantul nu a putut cunoaște care a fost motivul

real al respingerii cererii sale.

Analizând actele depuse la Compartimentul Documente

Clasificate cu caracter „secret”, Curtea a reținut că decizia emisă de către pârât

este nelegală și netemeinică, din documentele depuse și informațiile existente nerezultând

că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României.

Din analiza actelor depuse la Compartimentul Documente

Clasificate cu caracter „secret de serviciu” și „secret”, instanța a reținut că

pârâtul nu face nicio dovadă și nu precizează care sunt motivele pentru care s-a

considerat că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României,

simpla afirmație că pârâtul prezintă astfel de pericol, fără a se indica fapte și

împrejurări concrete din care să rezulte activitățile în care ar fi implicat reclamantul,

nefiind suficientă pentru a se justifica neacordarea dreptului de ședere permanentă

pentru acest motiv.

Întrucât din înscrisul depus la data de 31

octombrie 2011 de O.R.I. la Compartimentul Documente Clasificate al instanței clasificat

„secret de serviciu” nu rezultă motivul concret pentru care s-a apreciat că reclamantul

prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României, prin încheierea în

data de 14 februarie 2012, Curtea a dispus efectuarea unei adrese către D.G.I.P.I.

pentru a completa relațiile transmise către M.A.I. prin adresa din 12 ianuarie 2011,

cu privire la persoana reclamantului.

La data de 27 martie 2012, M.A.I., D.G.I.P.I.

a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanței un înscris clasificat

„secret”.

Prin întâmpinare, se face trimitere la adresa

emisă de M.A.I., D.G.I.P.I. din 12 ianuarie 2011 ce a fost administrată ca probă

cu păstrarea secretului, în virtutea autorizației O.R.N.I.S., potrivit H.G. nr.

585/2002, însă, a constatat prima instanță, că nici din această adresă și nici din

adresa din 27 martie 2012 nu rezultă motivul concret pentru care s-a apreciat în

acest mod.

Refuzul acordării dreptului de ședere trebuie

să fie motivat, această regulă fiind în concordanță cu art. 12 din Directiva nr.

2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 16

decembrie 2008, unde la condițiile de formă se arată că deciziile de returnare se

emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații

privind căile de atac posibile, informațiile referitoare la motivele de fapt putând

fi limitate în cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului

de informare, în special pentru protejarea securității naționale, apărării, siguranței

publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

Aceste principii vizează și dreptul de ședere

permanentă ca un drept specific migrației, ce intră sub incidența acestei directive

și este prevăzut de O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor.

Prin urmare, în contextul în care, la data de

30 august 2010, când s-a prelungit dreptul de ședere temporară până la data de 28

septembrie 2011, s-a apreciat că străinul îndeplinește în continuare condițiile

cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), lit. e),

lit. f), lit. g) și lit. h), inclusiv deci condiția că nu prezintă un pericol pentru

apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică, Curtea a

apreciat că nu există niciun motiv în a considera că, la data de 14 aprilie 2011,

reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs

pârâtul Inspectorul General pentru Imigrări și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, formulând următoarele critici pe care le-au subsumat motivului de recurs

de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- instanța de fond a considerat în mod greșit

că, din moment ce reclamantului i s-a acordat prelungirea temporară a dreptului

de ședere pentru perioade de până la un an, nu există nici un motiv în a considera

că la data de 14 aprilie 2011 reclamantul prezenta pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională. Obținerea termenului de ședere pe termen lung este condiționată

de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea

dreptului de ședere temporară, iar gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai

multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin;

- instanța de fond a apreciat în mod greșit că

autoritatea pârâtă avea obligația de a motiva decizia sa de neacordare a dreptului

de ședere permanentă, ignorând prevederile art. 85 alin. (5) O.U.G. nr. 194/2002

care prevăd că atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe

noțiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele

și informațiile care au stat la baza motivării acesteia, precum și dispozițiile

H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor

clasificate în România;

- instanța de fond a încălcat principiul rolului

activ prevăzut de art. 129 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că nu

a solicitat documentele cu caracter clasificat de la instituția indicată în adresa

din 27 martie 2012;

- instanța de fond a dat o interpretare greșită,

restrictivă, noțiunii de siguranță națională, având ca reper doar prevederile

art. 3 din Legea nr. 51/1991, text de lege care enumeră exhaustiv activitățile ce

constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României, iar nu și Constituția

României, sau Legea nr. 554/2004, care operează cu o noțiune mai largă, aceea de

„securitate națională”. Actele care au stat la baza măsurii luate descriu pericolul

concret pe care străinul îl reprezintă pentru securitatea națională.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond,

precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru

următoarele considerente.

Critica referitoare la încălcarea principiului

rolului activ al judecătorului cu ocazia administrării probelor la instanța de fond

este neîntemeiată, deoarece din încheierea din 14 februarie 2012 Curtea a dispus

efectuarea unei adrese către D.G.I.P.I. pentru a completa relațiile transmise către

M.A.I. prin adresa din 12 ianuarie 2011, iar la data de 27 martie 2012 M.A.I., D.G.I.P.I.

a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanței un înscris clasificat

„secret”, înscris ce a fost consultat de judecător.

Dacă pârâtul ar fi considerat necesară completarea

probatoriului ar fi trebuit să solicite acest lucru , sarcina probei incumbându-i

potrivit principiului conform căruia cel ce face propunere în fața instanței este

dator să o dovedească.

De asemenea, este nefondată critica potrivit căreia

instanța de fond ar fi anulat decizia atacată pentru nemotivare, în cuprinsul hotărârii

arătându-se că „informațiile referitoare la motivele de fapt pot fi limitate în

cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului de informare,

în special prin protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și

pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor,

însă, în condițiile în care legislația națională permite administrarea unui probatoriu

în fața instanței, cu păstrarea secretului, iar, în contextul în care pârâta nu

a motivat decizia de refuz, și nu a dovedit în aceste condiții, motivul neacordării

dreptului de ședere permanentă, suntem în prezența unui refuz nejustificat”.

În ceea ce privește critica referitoare la folosirea

greșită sintagmei „siguranță națională” în loc de sintagma „securitate națională”

în cuprinsul hotărârii judecătorești, aceasta este lipsită de temei legal. Potrivit

art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, străinilor li se

permite intrarea pe teritoriul României dacă „(…) h) nu prezintă un pericol pentru

apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică”.

De asemenea, este lipsită de temei legal critica

potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să atribuie un înțeles diferit noțiunii

de siguranță națională folosită în cazul acordată dreptului de ședere permanentă,

față de situația prelungirii anuale a dreptului de ședere temporară, O.U.G. nr.

194/2002 nefăcând o astfel de distincție.

Pentru considerentele menționate, constând că

hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, instanța de control judiciar,

în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate;

de asemenea va respinge ca neîntemeiată excepția tardivității recursului declarat

de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de

intimatul-reclamant B.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului declarat

de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de

intimatul-reclamant B.E., ca neîntemeiată.

Respinge recursurile declarate de Inspectoratul

General pentru Imigrări (succesor al fostului Oficiu Român pentru Imigrări) și de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței

civile nr. 3441 din 22 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie2014.