ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3048/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3441 din 22 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului B.E. în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. și a obligat pârâtul să procedeze la acordarea dreptului de ședere permanentă reclamantului pe teritoriul României. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamantul s-a adresat autorității pârâte la data de 2 noiembrie 2010 cu o cerere prin care solicita aprobarea stabilirii domiciliului în România, iar prin adresa din 19 aprilie 2011 emisă de către O.R.I., pârâta a răspuns cererii depuse de reclamant, arătând că la data de 14 aprilie 2011 cererea a fost respinsă în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României. Așa cum se menționează expres în textul de lege, condițiile cerute trebuiesc îndeplinite cumulativ, în cazul reclamantului, autoritatea pârâtă nereținând ca nefiind îndeplinite vreuna dintre condițiile de la lit. a)-lit. e), ci doar neîndeplinirea condiției de la lit. f). Prin urmare, instanța de contencios administrativ a cercetat dacă, din punct de vedere al motivului invocat în adresa din data de 19 aprilie 2011, există un refuz nejustificat de acordare a dreptului de ședere permanentă. Curtea a constatat că, din punct de vedere formal, adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, fără să arate motivul de fapt, din acest punct de vedere adresa fiind nemotivată, astfel că reclamantul nu a putut cunoaște care a fost motivul real al respingerii cererii sale. Analizând actele depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret”, Curtea a reținut că decizia emisă de către pârât este nelegală și netemeinică, din documentele depuse și informațiile existente nerezultând că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României.

Din analiza actelor depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret de serviciu” și „secret”, instanța a reținut că pârâtul nu face nicio dovadă și nu precizează care sunt motivele pentru care s-a considerat că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României, simpla afirmație că pârâtul prezintă astfel de pericol, fără a se indica fapte și împrejurări concrete din care să rezulte activitățile în care ar fi implicat reclamantul, nefiind suficientă pentru a se justifica neacordarea dreptului de ședere permanentă pentru acest motiv. Întrucât din înscrisul depus la data de 31 octombrie 2011 de O.R.I. la Compartimentul Documente Clasificate al instanței clasificat „secret de serviciu” nu rezultă motivul concret pentru care s-a apreciat că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României, prin încheierea în data de 14 februarie 2012, Curtea a dispus efectuarea unei adrese către D.G.I.P.I.

pentru a completa relațiile transmise către M.A.I. prin adresa din 12 ianuarie 2011, cu privire la persoana reclamantului. La data de 27 martie 2012, M.A.I., D.G.I.P.I. a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanței un înscris clasificat „secret”. Prin întâmpinare, se face trimitere la adresa emisă de M.A.I., D.G.I.P.I. din 12 ianuarie 2011 ce a fost administrată ca probă cu păstrarea secretului, în virtutea autorizației O.R.N.I.S., potrivit H.G. nr. 585/2002, însă, a constatat prima instanță, că nici din această adresă și nici din adresa din 27 martie 2012 nu rezultă motivul concret pentru care s-a apreciat în acest mod.

Refuzul acordării dreptului de ședere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanță cu art. 12 din Directiva nr. 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008, unde la condițiile de formă se arată că deciziile de returnare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile, informațiile referitoare la motivele de fapt putând fi limitate în cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului de informare, în special pentru protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

Aceste principii vizează și dreptul de ședere permanentă ca un drept specific migrației, ce intră sub incidența acestei directive și este prevăzut de O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor. Prin urmare, în contextul în care, la data de 30 august 2010, când s-a prelungit dreptul de ședere temporară până la data de 28 septembrie 2011, s-a apreciat că străinul îndeplinește în continuare condițiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), lit. e), lit. f), lit. g) și lit. h), inclusiv deci condiția că nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică, Curtea a apreciat că nu există niciun motiv în a considera că, la data de 14 aprilie 2011, reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Inspectorul General pentru Imigrări și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, formulând următoarele critici pe care le-au subsumat motivului de recurs de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - instanța de fond a considerat în mod greșit că, din moment ce reclamantului i s-a acordat prelungirea temporară a dreptului de ședere pentru perioade de până la un an, nu există nici un motiv în a considera că la data de 14 aprilie 2011 reclamantul prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Obținerea termenului de ședere pe termen lung este condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară, iar gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin; - instanța de fond a apreciat în mod greșit că autoritatea pârâtă avea obligația de a motiva decizia sa de neacordare a dreptului de ședere permanentă, ignorând prevederile art. 85 alin. (5) O.U.G. nr. 194/2002 care prevăd că atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe noțiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia, precum și dispozițiile H.G.

nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România; - instanța de fond a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că nu a solicitat documentele cu caracter clasificat de la instituția indicată în adresa din 27 martie 2012; - instanța de fond a dat o interpretare greșită, restrictivă, noțiunii de siguranță națională, având ca reper doar prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991, text de lege care enumeră exhaustiv activitățile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României, iar nu și Constituția României, sau Legea nr. 554/2004, care operează cu o noțiune mai largă, aceea de „securitate națională”.

Actele care au stat la baza măsurii luate descriu pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru securitatea națională. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente. Critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului cu ocazia administrării probelor la instanța de fond este neîntemeiată, deoarece din încheierea din 14 februarie 2012 Curtea a dispus efectuarea unei adrese către D.G.I.P.I. pentru a completa relațiile transmise către M.A.I. prin adresa din 12 ianuarie 2011, iar la data de 27 martie 2012 M.A.I., D.G.I.P.I.

a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanței un înscris clasificat „secret”, înscris ce a fost consultat de judecător. Dacă pârâtul ar fi considerat necesară completarea probatoriului ar fi trebuit să solicite acest lucru , sarcina probei incumbându-i potrivit principiului conform căruia cel ce face propunere în fața instanței este dator să o dovedească.

De asemenea, este nefondată critica potrivit căreia instanța de fond ar fi anulat decizia atacată pentru nemotivare, în cuprinsul hotărârii arătându-se că „informațiile referitoare la motivele de fapt pot fi limitate în cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului de informare, în special prin protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor, însă, în condițiile în care legislația națională permite administrarea unui probatoriu în fața instanței, cu păstrarea secretului, iar, în contextul în care pârâta nu a motivat decizia de refuz, și nu a dovedit în aceste condiții, motivul neacordării dreptului de ședere permanentă, suntem în prezența unui refuz nejustificat”.

În ceea ce privește critica referitoare la folosirea greșită sintagmei „siguranță națională” în loc de sintagma „securitate națională” în cuprinsul hotărârii judecătorești, aceasta este lipsită de temei legal. Potrivit art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, străinilor li se permite intrarea pe teritoriul României dacă „(…) h) nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică”. De asemenea, este lipsită de temei legal critica potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să atribuie un înțeles diferit noțiunii de siguranță națională folosită în cazul acordată dreptului de ședere permanentă, față de situația prelungirii anuale a dreptului de ședere temporară, O.U.G.

nr. 194/2002 nefăcând o astfel de distincție. Pentru considerentele menționate, constând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, instanța de control judiciar, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate; de asemenea va respinge ca neîntemeiată excepția tardivității recursului declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de intimatul-reclamant B.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de intimatul-reclamant B.E., ca neîntemeiată. Respinge recursurile declarate de Inspectoratul General pentru Imigrări (succesor al fostului Oficiu Român pentru Imigrări) și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 3441 din 22 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie2014.