ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 409/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul U.M.S. a

solicitat în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări, obligarea

autorității pârâte de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România, drept

care i-a fost refuzat prin comunicarea nr. 2172192/TD/S3 din 19 martie 2009.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că este cetățean turc și se află de mai mulți ani în

România unde desfășoară activități comerciale și, deși îndeplinește condițiile

prevăzute de lege, dreptul de ședere permanentă i-a fost refuzat pentru un

motiv generic în sensul că din informațiile transmise de Serviciul Român de

Informații rezultă că șederea reclamantului în România prezintă pericol pentru

siguranța națională.

Prin Sentința nr. 137

din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul U.M.S. pentru acordarea

dreptului de ședere permanentă în România și a obligat autoritatea pârâtă

Oficiul Român pentru Imigrări să încuviințeze cererea de ședere în România

formulată de reclamant.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, criticând-o pentru

nelegalitate prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3

C. proc. civ.

Ambii recurenți au

susținut necompetența teritorială a Curții de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, în soluționarea cauzei în primă instanță, având în

vedere că potrivit prevederilor art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, refuzul acordării dreptului de ședere permanentă poate fi atacat

în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București.

Prin Decizia nr.

5799/2009 Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Galați și O.R.I., a casat Sentința nr. 137/2009 a Curții

de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza la

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal spre

competentă soluționare.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția Contencios administrativ

și fiscal, la data de 23 septembrie 2010.

Prin Sentința civilă

nr. 912 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul

U.M.S., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

- La data de 25

septembrie 2008 reclamantul a solicitat autorității pârâte acordarea dreptului

de ședere permanentă în România.

- Prin adresa nr.

2172192/TD/S2/D3 din data de 19 martie 2009 pârâtul a comunicat reclamantului

decizia de respingere a cererii, decizie întemeiată pe dispozițiile art. 71

alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, republicată, motivată prin faptul că potrivit informațiilor transmise

de S.R.I. prin adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008, precum și a raportului

întocmit de Comisia constituită la nivelul instituției, lucrări cu caracter

„secret", s-a apreciat că reclamantul se găsește în situația de a prezenta

pericol la adresa siguranței naționale.

- Documentele cu

caracter „secret" comunicate Curții de Apel și consultate de completul

învestit cu soluționarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

182/2002 privind protecția informațiilor clasificate justifică măsura adoptată

de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de

ședere permanentă în România.

- Analizând

probatoriul administrat în cauză, inclusiv documentația cu caracter secret

depusă de autoritatea pârâtă, instanța de fond a concluzionat în sensul că

decizia adoptată de O.R.I. și comunicată reclamantului cu adresa nr.

2172192/TD/S2/D3 din 19 martie 2009 prin care s-a respins cererea de acordare a

dreptului de ședere permanentă, motivat de faptul că acesta prezintă pericol

pentru ordinea și siguranța națională este legală și temeinică.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul U.M.S. criticând-o pentru nelegalitate,

susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au fost invocate și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., solicitându-se examinarea

cauzei sub toate aspectele.

Recurentul susține că

este nemotivat și totodată nefondat refuzul autorității pârâte de a-i acorda

dreptul de ședere permanentă în România.

Arată că refuzul

pârâtului trebuia prezentat pe baza unor norme clare, transparente și

echitabile, situație în care solicită instanței de control judiciar să procedeze

la o verificare a motivelor care au determinat respingerea cererii privind

stabilirea domiciliului.

Apreciază că există o

contradicție prin faptul că străinului i-a fost respinsă cererea de acordare a

dreptului de ședere permanentă în condițiile în care i-a fost prelungit dreptul

de ședere temporară pe teritoriul României și emis permis de ședere în acest

sens.

Prin întâmpinare,

intimatul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, motivând în esență că în mod corect instanța de fond,

analizând probatoriul administrat, a constatat că decizia de respingere a

cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României

este legală și temeinică, motivată de faptul că străinul prezintă pericol

pentru ordinea publică și siguranța națională, soluție ce are la bază

informațiile clasificate secret de stat, transmise de Serviciul Român de

Informații.

Înalta Curte a

respins recursul, pentru considerentele ce se va arăta în continuare.

La data de 25

septembrie 2008, cetățeanul turc U.M.S. recurent-reclamant în cauza de față s-a

adresat Serviciului pentru Imigrări al Județului Galați cu o cerere pentru

acordarea dreptului de ședere permanentă în România, acesta având prelungit

dreptul de ședere temporară în scopul angajării în muncă, valabil până la 11

octombrie 2009.

Pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări a comunicat reclamantului decizia de respingere a cererii

măsură întemeiată pe prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr.

194/2002 privind regimul străinilor în România republicată, apreciindu-se

astfel că reclamantul se găsește în situația de a prezenta un pericol la adresa

siguranței naționale.

Analizând documentele

cu caracter „secret” comunicate Curții de apel și consultate cu respectarea

Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, prima instanță

a reținut că este justificată măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul

respingerii cererii de acordare a dreptului ședere permanentă în România.

Astfel măsura luată

de intimatul-pârât a fost menținută de instanța de fond, care a respins

acțiunea formulată de recurentul-reclamant, reținându-se că acesta nu

întrunește condițiile prevăzute de textul de lege menționat, motiv pentru care

în mod corect se reține în întâmpinare că străinul nu este lipsit de garanțiile

împotriva arbitrariului ori, abuzurilor, câtă vreme decizia Oficiului Român

pentru Imigrări este supusă controlului instanței de judecată, iar autoritatea

a pus la dispoziția magistratului documentele clasificate avute în vedere la

respingerea cererii de ședere permanentă.

Într-adevăr, acest

text de lege instituie o condiție esențială aceea ca solicitantul să nu

prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Este adevărat că

recurentului-reclamant i-a fost prelungit dreptul de ședere temporară pe

teritoriul României însă „existența unui pericol" pentru ordinea publică

și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de

ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere

temporară, în condițiile în care între cele două instituții există diferențe

semnificative.

Faptul că cetățeanul

străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție

necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă.

Trebuie avută în

vedere și reglementarea în această materie a tratatelor și convențiilor

internaționale la care România a aderat privind libertatea de circulație și

ședere, dar nu trebuie ignorată nici legislația țării care impune respectarea anumitor

condiții care trebuie îndeplinite, pentru ca un străin să i se poată acorda

dreptul de ședere permanentă, condiții pe care acesta nu le îndeplinește, așa

încât nu se poate spune că recurentul-reclamant este vătămat în drepturile sale

recunoscute de lege.

Prima instanță a avut

în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că

nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță

națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului.

Astfel, în cauză

măsura a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața

căreia au fost administrate în condiții de contradictorialitate probe, pentru

respectarea exigențelor unui proces echitabil.

Recursul a fost

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de U.M.S., împotriva Sentinței civile nr. 912 din 8 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2012