ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 409/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul U.M.S. a solicitat în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări, obligarea autorității pârâte de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România, drept care i-a fost refuzat prin comunicarea nr. 2172192/TD/S3 din 19 martie 2009. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este cetățean turc și se află de mai mulți ani în România unde desfășoară activități comerciale și, deși îndeplinește condițiile prevăzute de lege, dreptul de ședere permanentă i-a fost refuzat pentru un motiv generic în sensul că din informațiile transmise de Serviciul Român de Informații rezultă că șederea reclamantului în România prezintă pericol pentru siguranța națională.

Prin Sentința nr. 137 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul U.M.S. pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România și a obligat autoritatea pârâtă Oficiul Român pentru Imigrări să încuviințeze cererea de ședere în România formulată de reclamant. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ. Ambii recurenți au susținut necompetența teritorială a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea cauzei în primă instanță, având în vedere că potrivit prevederilor art. 74 alin. (3) din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, refuzul acordării dreptului de ședere permanentă poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București. Prin Decizia nr. 5799/2009 Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și O.R.I., a casat Sentința nr. 137/2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția Contencios administrativ și fiscal, la data de 23 septembrie 2010. Prin Sentința civilă nr. 912 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul U.M.S., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - La data de 25 septembrie 2008 reclamantul a solicitat autorității pârâte acordarea dreptului de ședere permanentă în România. - Prin adresa nr. 2172192/TD/S2/D3 din data de 19 martie 2009 pârâtul a comunicat reclamantului decizia de respingere a cererii, decizie întemeiată pe dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, motivată prin faptul că potrivit informațiilor transmise de S.R.I. prin adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008, precum și a raportului întocmit de Comisia constituită la nivelul instituției, lucrări cu caracter „secret", s-a apreciat că reclamantul se găsește în situația de a prezenta pericol la adresa siguranței naționale. - Documentele cu caracter „secret" comunicate Curții de Apel și consultate de completul învestit cu soluționarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate justifică măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

- Analizând probatoriul administrat în cauză, inclusiv documentația cu caracter secret depusă de autoritatea pârâtă, instanța de fond a concluzionat în sensul că decizia adoptată de O.R.I. și comunicată reclamantului cu adresa nr. 2172192/TD/S2/D3 din 19 martie 2009 prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă, motivat de faptul că acesta prezintă pericol pentru ordinea și siguranța națională este legală și temeinică. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul U.M.S. criticând-o pentru nelegalitate, susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au fost invocate și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele. Recurentul susține că este nemotivat și totodată nefondat refuzul autorității pârâte de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România. Arată că refuzul pârâtului trebuia prezentat pe baza unor norme clare, transparente și echitabile, situație în care solicită instanței de control judiciar să procedeze la o verificare a motivelor care au determinat respingerea cererii privind stabilirea domiciliului. Apreciază că există o contradicție prin faptul că străinului i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în condițiile în care i-a fost prelungit dreptul de ședere temporară pe teritoriul României și emis permis de ședere în acest sens.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivând în esență că în mod corect instanța de fond, analizând probatoriul administrat, a constatat că decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României este legală și temeinică, motivată de faptul că străinul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, soluție ce are la bază informațiile clasificate secret de stat, transmise de Serviciul Român de Informații. Înalta Curte a respins recursul, pentru considerentele ce se va arăta în continuare. La data de 25 septembrie 2008, cetățeanul turc U.M.S.

recurent-reclamant în cauza de față s-a adresat Serviciului pentru Imigrări al Județului Galați cu o cerere pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România, acesta având prelungit dreptul de ședere temporară în scopul angajării în muncă, valabil până la 11 octombrie 2009. Pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a comunicat reclamantului decizia de respingere a cererii măsură întemeiată pe prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România republicată, apreciindu-se astfel că reclamantul se găsește în situația de a prezenta un pericol la adresa siguranței naționale. Analizând documentele cu caracter „secret” comunicate Curții de apel și consultate cu respectarea Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, prima instanță a reținut că este justificată măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului ședere permanentă în România.

Astfel măsura luată de intimatul-pârât a fost menținută de instanța de fond, care a respins acțiunea formulată de recurentul-reclamant, reținându-se că acesta nu întrunește condițiile prevăzute de textul de lege menționat, motiv pentru care în mod corect se reține în întâmpinare că străinul nu este lipsit de garanțiile împotriva arbitrariului ori, abuzurilor, câtă vreme decizia Oficiului Român pentru Imigrări este supusă controlului instanței de judecată, iar autoritatea a pus la dispoziția magistratului documentele clasificate avute în vedere la respingerea cererii de ședere permanentă. Într-adevăr, acest text de lege instituie o condiție esențială aceea ca solicitantul să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Este adevărat că recurentului-reclamant i-a fost prelungit dreptul de ședere temporară pe teritoriul României însă „existența unui pericol" pentru ordinea publică și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară, în condițiile în care între cele două instituții există diferențe semnificative. Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă.

Trebuie avută în vedere și reglementarea în această materie a tratatelor și convențiilor internaționale la care România a aderat privind libertatea de circulație și ședere, dar nu trebuie ignorată nici legislația țării care impune respectarea anumitor condiții care trebuie îndeplinite, pentru ca un străin să i se poată acorda dreptul de ședere permanentă, condiții pe care acesta nu le îndeplinește, așa încât nu se poate spune că recurentul-reclamant este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege. Prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului.

Astfel, în cauză măsura a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața căreia au fost administrate în condiții de contradictorialitate probe, pentru respectarea exigențelor unui proces echitabil. Recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de U.M.S., împotriva Sentinței civile nr. 912 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012