ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5621/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul K.N. a

solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea autorității

pârâte O.R.I. de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România, drept care

i-a fost refuzat prin comunicarea nr. 2172100/ TD/S3 din 19 martie 2009.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut

că este cetățean turc și se află de mulți ani în România, unde desfășoară

activități comerciale.

Deși îndeplinește toate condițiile pentru o

ședere de lungă durată în România, acest drept i-a fost refuzat pentru un motiv

generic, neconcludent și necenzurabil, în decizia criticată făcându-se

trimitere la dispozițiile art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

autoritatea pârâtă a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, deoarece

măsura dispusă se întemeiază pe dispozițiile art. 71 alin. (l) lit. f) din

O.U.G nr. 194/2002, întrucât din informațiile transmise de S.R.I. a rezultat că

șederea reclamantului în România prezintă pericol social pentru siguranța

națională.

Instanța de judecată a solicitat lămuriri cu

privire la aceste informații, însă, autoritatea pârâtă a invocat caracterul

secret al acestora, motiv pentru care nu au putut fi furnizate.

Prin sentința nr. 136 din 26 mai 2009, Curtea

de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantului

și a obligat autoritatea pârâtă O.R.I. să încuviințeze cererea de ședere în

România formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 71 cu art. 6 și

8 lit. (b) - (d) din O.U.G nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România,

că existența motivelor de neprimire a străinilor pe teritoriul României, la

care fac referire textele indicate mai sus, ar justifica în speță, măsura

expulzării reclamantului, în măsura în care s-ar face dovada existentei lor.

Cum însă reclamantul a făcut dovada

îndeplinirii tuturor condițiilor, motivarea obscură și secretă a autorității

pârâte face necenzurabilă măsura dispusă.

Ca atare, judecătorul fondului a apreciat ca

nedovedită măsura dispusă de autoritatea pârâtă și a obligat-o să încuviințeze

cererea de acordare a dreptului de ședere.

Împotriva acestei sentințe au promovat

recurs, în termen legal, O.R.I. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Galați, solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinței

atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept

pe dispozițiile art. 304 pct. (3) și pct. (9) din C. proc. civ., recurenții au

arătat că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu încălcarea

competenței altei instanțe și au criticat sentința pentru aplicarea greșită a

legii.

În concret, recurentul-pârât O.R.I. a

formulat următoarele critici:

competența în soluționarea, în primă instanță,

a prezentei cauze, aparține Curții de Apel București, în baza dispozițiilor art.

74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România,

republicată, text care stabilește o competență teritorială exclusivă;

instanța de fond a motivat sentința atacată,

în temeiul formei abrogate a O.U.G. nr. 194/2002, din 2004, actul normativ

suferind o serie de modificări;

în speță, era aplicabilă Legea nr. 51/1991,

privind siguranța națională a României și singura instituție abilitată pentru a

verifica incidența dispozițiilor art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002,

republicată, este S.R.I.;

- prevederile art. 53 din Constituție permit

restrângerea unor drepturi sau libertăți atunci când această restrângere este prevăzută

de lege și este necesară pentru apărarea unui interes public prioritar, cum

este securitatea națională, motiv pentru care nu se poate aprecia că a existat

un abuz din partea instituțiilor statului, referitor la respingerea solicitării

reclamantului.

Criticile recurentului Ministerului Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați au vizat următoarele aspecte:

- sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței teritoriale exclusive a Curții de Apel București - secția

contencios administrativ și fiscal, impusă de art. 74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002,

privind regimul străinilor în România, republicată;

- cauza s-a judecat la prim termen, iar

instanța de fond nu a depus diligentele necesare, în baza rolului activ

conferit de prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., în vederea

transmiterii la dosarul cauzei a datelor și actelor necesare pronunțării unei hotărâri

legale.

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare

în cauză.

În baza art. 137 C. proc. civ., instanța

trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și a celor de

fond, ce fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea pe fond a pricinii.

Analizând actele și lucrările dosarului, în

raport cu excepția de ordine publică a necompetenței teritoriale exclusive a Curții

de Apel Galați, invocată de către recurenți, Înalta Curte va admite prezentul

recurs și în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va casa

hotărârea instanței de fond pentru următoarele considerente:

într-adevăr, hotărârea recurată este casabilă

în condițiile art. 304 pct. (3) C. proc. civ., fiind dată de o instanță

necompetentă teritorial să judece acțiunea formulată de reclamant.

Normele de competență teritorială exclusivă

sunt cuprinse în C. proc. civ., dar și în alte acte normative.

Din analiza prevederilor art. 159 pct. (3)

din C. proc. civ,

rezultă că „atunci când

pricina este de competența unei alte instanțe de

același grad și părțile

nu o pot înlătura” necompetența teritorială a instanței este de ordine publică,

iar caracterul imperativ al normei determină caracterul absolut al excepției.

În materia contenciosului administrativ,

competența teritorială este, din perspectiva clasificării competenței, o

competență alternativă, reclamantul având drept de opțiune între instanța de la

domiciliul (sediul) său, ori cea de la sediul pârâtului, conform prevederilor art.

10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată.

În situația în care un străin contestă un act

administrativ în contencios administrativ, aplicarea art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, modificată, impune judecarea cauzei de instanța de la

sediul autorității pârâte, reclamantul neavând drept de opțiune, deoarece nu

există o instanță judecătorească românească la domiciliul său. Cu alte cuvinte,

în acest, caz competența este una exclusivă, iar părțile nu o pot înlătura.

În speță, actul administrativ atacat,

respectiv, refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă în România a

fost emis de pârâtul O.R.I., în conformitate cu prevederile art. 74 din O.U.G nr.

194/2002, republicată la data de 05 iunie 2008.

Conform prevederilor art. 74 alin. (3) din

O.U.G nr. 194/2002,

republicată, „refuzul

acordării dreptului de ședere permanentă poate fi atacat în termen de 30 de

zile de la data comunicării, la Curtea de Apel

București”.

Așadar, în cazul contestării refuzului de

acordare a dreptului de ședere permanentă, în condițiile O.U.G nr. 194/2002,

republicată, legiuitorul a instituit o normă imperativă, stabilind competența

teritorială exclusivă de soluționarea cauzelor în favoarea Curții de Apel

București.

Este foarte adevărat că O.U.G nr. 194/2002 a

suferit o serie de modificări în ultimii ani, însă, se poate observa că

reclamantul a înregistrat acțiunea pe rolul Curții de Apel Galați la data de 14

aprilie 2009, fiind incidență forma republicată a ordonanței la data de 05

iunie 2008.

În raport cu reglementările legale aplicabile

domeniului, sub aspectul competenței teritoriale exclusive, Înalta Curte

constată că prima instanță a soluționat cauza cu nesocotirea normelor de

competență teritorială exclusivă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (2) și

(6) C. proc. civ., va casa sentința primei instanțe, cu trimitere spre competentă

soluționare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de O.R.I. și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva

sentinței civile nr. 136 din 26 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 decembrie

2009.