ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3786/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. 24163/245/2006, reclamanta SC T.H. SRL a chemat în judecată pârâta SC I.G. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 105,837,5 lei cu titlu de debit și penalități. În motivare, reclamanta arată că prin contractul de prestări servicii din 10 octombrie 2003, părțile contractante au convenit ca antreprenorul reclamant să presteze servicii de asistență tehnică, consultanță și întocmire detalii de execuție pentru lucrări de instalații și construcții. S-au emis facturi în valoare de 20.541,07 lei. Pentru acoperirea sumei, s-au primit de la beneficiar opt bilete la ordin, o altă parte din sumă a fost recuperată prin executorul judecătoresc, rămânând de încasat 5.531,9 lei.

În baza contractului au fost calculate penalități de întârziere, în valoare de 85.922,66 lei. În drept, se invocă art. 1073 C. civ., art. 43 C. com., 7201 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 843/2007 Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, cauza fiind înregistrată pe rolul tribunalului sub nr. 1351/99/2007. Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii deoarece contractul a fost încheiat pe o perioadă de 360 de zile și în momentul introducerii acțiunii nu-și mai produce efectele în privința clauzei penale, fiind desființat de drept ca urmare a ajungerii la termen. Mai mult reclamanta nu a facturat pretinsele penalități, acestea nefiind evidențiate în contabilitate.

Tribunalul Iași, prin sentința nr. 3561 din 14 noiembrie 2007, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei 96.986,46 lei din care 5.531,9 lei debit și 91.454,56 lei penalități datorate în baza contractului de prestări servicii din 10 octombrie 2003. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii din 10 octombrie 2003, părțile contractante convenind ca antreprenorul reclamant să presteze servicii de asistență tehnică, consultanță și întocmire detalii de execuție pentru lucrări de instalații și construcții. S-au emis facturi în valoare de 20.541,07 lei. Pentru acoperirea sumei, s-au primit de la beneficiar opt bilete la ordin, o altă parte din sumă a fost recuperată prin executorul judecătoresc, rămânând de încasat 5.531,9 lei.

În baza contractului au fost calculate penalități de întârziere, în valoare de 85.922,66 lei pentru suma de 127.292,8433 lei achitată cu întârziere și de 19.914,8407 lei pentru diferența de plată de 5.531,9 lei. Pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de plata serviciilor prestate de reclamantă acumulându-se un debit de 20.541,07 lei din care nu a fost încasată suma de 5.531,9 lei. Prin urmare, această sumă este certă, lichidă și exigibilă și reclamanta este îndreptățită la plata acesteia. Instanța nu poate primi apărarea pârâtei în sensul că dacă contractul a fost încheiat pe o perioadă de 360 de zile, în momentul introducerii acțiunii nu-și mai produce efectele în privința clauzei penale, fiind desființat de drept ca urmare a ajungerii la termen pentru următorul considerent: sumele pretinse de reclamantă își au izvorul în contractul încheiat, fiind sume datorate ca urmare a prestărilor efectuate pe durata desfășurării contractului.

Mai mult aceste sume ar fi trebuit plătite de către pârâtă la timp, iar aceasta nu poate invoca propria culpă și faptul că ea nu și-a executat pe parcursul derulării contractului obligațiile care îi incumbau. Faptul că reclamanta nu a facturat pretinsele penalități, acestea nefiind evidențiate în contabilitate nu o pot exonera pe pârâtă de plata obligațiilor care îi incumbă, putând atrage eventual sancțiuni contravenționale în sarcina reclamantei pentru nerespectarea disciplinei financiar contabilă. La debitul datorat conform art. 4 alin. (2) din contract care reprezintă legea părților potrivit art. 969 C. civ., s-au calculat și penalități de întârziere de 19.914,84 ron. În contractul încheiat nu se stipulează că penalitățile pot depăși debitul, prin urmare față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 469/2002 instanța a redus cuantumul penalităților, care nu pot depăși debitul la suma maximă de 5.531,9 lei.

La debitul achitat cu întârziere de 127.292,84 lei s-au calculat penalități potrivit contractului încheiat de părți în valoare de 85.922,66 lei. Această sumă fiind inferioară debitului, instanța a admis pretențiile reclamantei privind această sumă. Pârâta a formulat apel împotriva hotărârii instanței de fond iar Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 21 din 7 aprilie 2008 a respins apelul acesteia ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC I.G. SRL solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii reclamantei. În susținerea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenta invocă, în rezumat, următoarele motive: 1. A invocat atât în fața instanței de fond cât și în fața celei de apel excepția de neexecutare a contractului dar niciuna dintre instanțe nu s-a pronunțat asupra acestui mijloc de apărare, „nicăieri în cuprinsul sentinței apelate nu se face vorbire despre invocarea acestei excepții și cu atât mai puțin despre respingerea sau netemeinicia acesteia”. Excepția vizează neîndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor stipulate în dispozițiile art. 7 alin. (1) din contractul din 2003 care constau în prestarea serviciilor de asistență tehnică, consultanță și întocmire detalii de execuție pentru lucrări de instalații și construcții. Or, reclamanta nu poate face și nu a făcut dovada executării acestor obligații ce îi reveneau.

2. Procesul - verbal la terminarea lucrărilor din data de 28 septembrie 2004 prin care s-a încercat atestarea faptului că s-au încheiat lucrările aferente contractului din 2003 și că lucrările au fost recepționate și sunt de bună calitate nu este semnat și însușit de către reprezentantul legal al recurentei - pârâte ci este semnat de o altă persoană care, fără a avea o împuternicire specială din partea administratorului societății, a semnat și ștampilat acest act. Ca atare acest act nu angajează recurenta - pârâtă. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, pe care recurenta nu le-a încadrat în drept, deși a indicat generic pct. 7 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Prin întâmpinarea depusă de pârâtă la 11 aprilie 2004 aceasta a invocat alte apărări decât neexecutarea obligațiilor de către reclamantă și semnarea procesului - verbal de terminare a lucrărilor de către o persoană neîmputernicită de societate în acest sens opunându-se doar la obligarea sa la penalități și exprimându-și îndoiala cu privire la calcularea corectă a sumelor pe care le datorează ca debit restant. De abia prin precizările depuse la termenul din 26 septembrie 2007 pârâta a invocat pentru prima dată neexecutarea contractului de către reclamantă și prin adresa din 17 octombrie 2007 semnarea necorespunzătoare a procesului verbal.

Ambele motive invocate de recurenta - pârâtă vizează mai multe aspecte ce țin de administrarea probelor – reclamanta nu ar fi făcut dovada executării obligațiilor sale – și de aprecierea acestora – valoarea probatorie a procesului - verbal de terminare a lucrărilor – aspecte care nu pot face obiectul examinării în calea de atac extraordinară a recursului. Contrar celor susținute de recurentă instanța de fond a reținut – prin încheierile din 26 septembrie, 17 octombrie și 7 noiembrie 2007 – invocarea de către pârâtă a excepției neexecutării contractului de către pârâtă, lucru pe care și instanța de apel îl reține, în mai multe rânduri, în decizia atacată.

Ambele instanțe au răspuns acestei apărări a pârâtei prin aceea că, analizând clauzele contractuale și probele de la dosar au conchis că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, că pârâta a și achitat o parte din debitul izvorând din lucrările facturate de reclamantă și pentru care pârâta a emis bilete la ordin, fără însă a avea suficient disponibil în cont și că întârzierea culpabilă a pârâtei în plata debitului justifică obligarea ei și la penalități. Faptul că instanțele nu au dispus în mod expres că resping excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă nu înseamnă o nepronunțare a acestora pe o excepție procesuală sau neanalizarea unui motiv de apel întrucât invocarea de pârât a neexecutării contractului de către reclamant într-un litigiu privind obligații sinalagmatice nu constituie o excepție procesuală în adevăratul sens al cuvântului și al legii – art. 136 și art. 137 C. proc.

civ. – ci doar un mijloc de apărare care privește și pune în discuție fondul dreptului dedus judecății. Ca atare neexecutarea contractului, întemeiată pe principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor contractuale, nu este nicio excepție de procedură propriu-zisă și nicio excepție de fond, în sensul legii ci doar un mijloc de apărare pe care o parte, de regulă, pârâtul, îl poate invoca și asupra căruia instanța se pronunță pe baza probelor administrate în cauză. Acest lucru s-a întâmplat și în prezenta cauză în care instanțele au examinat și s-au pronunțat, pe baza probelor, asupra executării de către părți a obligațiilor contractuale.

În ceea ce privește critica privind procesul - verbal la terminarea lucrărilor, pe lângă faptul, deja menționat, că ea privește mai mult modul de apreciere a unei probe administrate, ea nu este nici întemeiată întrucât înscrisul respectiv nu a fost declarat fals, el a fost semnat de directorul tehnic al societății pârâte iar societatea se poate, eventual, îndrepta împotriva acestuia pentru angajarea nelegală a societății prin semnarea respectivului act. Față de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ. să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC I.G. SRL Rediu, împotriva deciziei Curții de Apel Iași nr. 21 din 7 aprilie 2008, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2008.