ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 153/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea

de Apel București, la 28 septembrie 2005, Ministerul Administrației și

Internelor a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1193 din 20 iunie

2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, solicitând casarea hotărârii atacate și, reținând cauza, pentru

rejudecare, să se pronunțe respingerea acțiunii petentului G.J.

În motivarea recursului s-a susținut

că în mod greșit, instanța de fond a reținut că reclamantul îndeplinea

cumulativ condițiile impuse de lege, pentru aprobarea stabilirii domiciliului

în România, aplicând greșit O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor.

Sub acest aspect, recurenta

precizează că, deși reclamantul susține că din 5 decembrie 1995 și până la 5

decembrie 2001, sunt 6 ani de ședere legală și continuă, pentru a-și putea

stabili domiciliul în România (conform O.U.G. nr. 194/2002), între 5 decembrie

1996 (data expirării dreptului de ședere) și 16 decembrie 1996 (data depunerii

cererii de prelungire), reclamantul nu a avut drept de ședere, locuind ilegal

pe teritoriul României. De asemenea, la fel și pentru perioada 5 iulie 2002 -

17 iulie 2002.

Din actele cauzei, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul este neîntemeiat și va fi respins,

conform art. 312 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1193 din 20 iunie

2005, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de G.J., în contradictoriu cu Ministerul Administrației

și Internelor - Autoritatea pentru Străini și s-a anulat actul administrativ

nr. 610836/VG/S IV din 8 decembrie 2004, emis de pârâtă. S-a obligat pârâta, să

aprobe reclamantului, stabilirea domiciliului în România.

Instanța de fond a reținut că în perioada

14 mai 1995 - 14 mai 2001, reclamantului i s-a prelungit succesiv dreptul de

ședere, întârzierea la prelungirea acestui drept, de la 5 decembrie 1996, la 16

decembrie 1996, invocată de recurenta-pârâtă, fiind de fapt 4 zile (de la 5

decembrie, la 9 decembrie 1996), așa cum rezultă din copia cererii de

prelungire.

Instanța a apreciat că întârzierea

de numai 4 zile la depunerea cererii de prelungire a dreptului de ședere este

nesemnificativă în raport cu scopul legii, care se referă la constituirea și legalitatea

șederii pe o perioadă mai îndelungată, de 6 ani, iar pe de altă parte, nu se

poate considera nelegală, șederea pe durata întârzierii la depunerea cererii,

din moment ce respectiva cerere de prelungire a dreptului de ședere a fost

aprobată, iar întârzierea nu a fost de natură să atragă nici măcar sancțiunea

contravențională.

Verificându-se actele cauzei, în

raport cu hotărârea pronunțată în cauză și motivele de recurs invocate, se

constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel încât recursul

declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

A raționa altfel decât instanța de

fond, ar însemna să nu se țină seama de realitatea obiectivă, de faptul că și

dacă pentru o perioadă foarte mică de timp, respectiv câteva zile, petentul nu

avea viză de ședere legală, cererea sa depusă în acest sens a fost aprobată,

astfel încât recursul declarat este nefondat și va fi respins, conform art. 312

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini împotriva sentinței

civile nr. 1193 din 20 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 ianuarie 2006.