ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3121/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 343

din 15 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului B.M., în contradictoriu

cu Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor, a dispus anularea dispoziției nr. 176.570 din 8 septembrie 2005,

emisă de pârâtă, prin care a fost anulat dreptul de ședere al reclamantului și

a obligat-o pe pârâtă să soluționeze, în condițiile art. 75, coroborat cu art.

80 din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată,

cererea reclamantului pentru prelungirea dreptului de ședere.

În motivarea sentinței

civile pronunțate, curtea de apel a reținut, în esență, aspectele ce vor fi

arătate în continuare.

Prin cererea de chemare în

judecată, reclamantul B.M. a formulat contestație împotriva măsurii de anulare

a dreptului de ședere în România, ce i-a fost comunicată prin adresa nr.

176.570 din 8 septembrie 2005, emisă de Autoritatea pentru Străini. În

susținerea cererii, reclamantul a arătat că adresa contestată i-a fost

comunicată la o dată când nu se afla în țară, că nu i s-a adus la cunoștință

decizia prin care s-a dispus măsura respectivă și că actele pe care le-a depus

în vederea obținerii prelungirii dreptului de ședere, nu sunt false. În

dovedirea celor susținute, reclamantul a depus copii ale actului de proprietate

și contractului de închiriere a locuinței declarată drept reședință în România.

Prin adresa nr. 176.570 din

8 septembrie 2005, pârâta Autoritatea pentru Străini a comunicat reclamantului

B.M., ca răspuns la petiția acestuia din data de 29 august 2005, faptul că

măsura de anulare a dreptului de ședere a fost dispusă în temeiul art. 75 alin.

(1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată. Prin aceeași adresă,

Autoritatea pentru Străini, în motivarea măsurii de anulare a dreptului de

ședere, a arătat că imobilul declarat drept reședință de către reclamant, cu

ocazia solicitării prelungirii dreptului de ședere, a fost vândut la data de 12

ianuarie 2005, de către B.H., numiților B.N. și B.S., astfel că, la data de 13

ianuarie 2005, când a fost încheiat contractul de închiriere între reclamant și

tatăl său, H.B., acesta nu mai era proprietar.

Curtea de apel a reținut că

Autoritatea pentru Străini nu a comunicat cetățeanului turc B.M., nici o

decizie motivată privind măsura dispusă și că, deși s-a solicitat pârâtei să

depună la dosarul cauzei decizia motivată emisă în conformitate cu art. 75

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, aceasta nu s-a conformat, depunând doar

adresa nr. 176.570 din 8 septembrie 2005, care reprezintă în fapt răspunsul la

memoriul înaintat de reclamant, întrucât nu cunoștea motivele pentru care a

fost dispusă măsura de anulare a dreptului de ședere.

În consecință, curtea de

apel a constatat că măsura de anulare a dreptului de ședere a fost dispusă de

Autoritatea pentru Străini, fără respectarea prevederilor art. 75 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002.

Împotriva

sentinței civile nr. 343 din

15 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs, Autoritatea pentru Străini,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, dar fără a-și încadra

criticile în vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta Autoritatea pentru

Străini a arătat că Biroul pentru Străini Brăila i-a prelungit cetățeanului

turc B.M., dreptul de ședere temporară în România, până la data de 11 februarie

dreptului de ședere temporară, străinul nu mai îndeplinea condițiile prevăzute

de O.U.G. nr. 194/2002, întrucât contractul de închiriere prezentat pentru a

face dovada reședinței pe teritoriul României, a fost încheiat între B.M. și

tatăl său B.H., la data de 13 ianuarie 2005, în condițiile în care la data de

12 ianuarie 2005, B.H. încheiase contractul de vânzare-cumpărare a imobilului

respectiv, astfel că nu mai era proprietar.

Totodată, recurenta-pârâtă a

arătat că nu putea fi emisă o decizie pentru anularea dreptului de ședere

temporară în România al intimatului-reclamant, întrucât acesta nu se afla în

țară la momentul respectiv, iar o astfel de decizie se emite numai pentru a

obliga un străin să părăsească teritoriul țării. În consecință, având în vedere

prevederile art. 75, coroborate cu prevederile art. 80 din O.U.G. nr. 194/2002,

recurenta-pârâtă susține că măsura anulării dreptului de ședere temporară al

reclamantului nu a putut fi însoțită de emiterea unei dispoziții de părăsire a

teritoriului țării.

Analizând cauza,

în raport cu art. 304 și 304

1

C. proc. civ., precum și în raport cu

prevederile O.U.G. nr. 194/2002, republicată, Curtea constată că recursul este

nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Anularea și

revocarea dreptului de ședere al străinilor pe teritoriul României sunt

reglementate de O.U.G. nr. 194/2002, în cadrul Cap. IV - „Prelungirea dreptului

de ședere temporară. Acordarea dreptului de ședere permanentă”, Secțiunea a 3-a

- art. 75-76.

Astfel, art. 75

la alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, dispune în sensul că „Autoritatea

pentru Străini sau formațiunile sale teritoriale anulează, prin decizie

motivată, dreptul de ședere în România, care a fost prelungit în condițiile

prezentei ordonanțe de urgență, în următoarele situații:

a)

se constată,

ulterior, că la data prelungirii dreptului de ședere temporară, străinul nu

îndeplinea condițiile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență în acest sens;

b)

se constată că unele

acte care au stat la baza acordării dreptului de ședere, sunt falsificate.”

În acest sens,

curtea de apel, întemeiat, a reținut că Autoritatea pentru Străini nu a făcut

dovada faptului că a emis dispoziția motivată prevăzută de art. 75 alin. (1)

din O.U.G. nr. 194/2002, pentru anularea dreptului de ședere temporară pe

teritoriul României a cetățeanului turc B.M.

Nu poate fi

primită critica din recurs referitoare la faptul că, în considerarea

art. 75, coroborat cu art.

80 din O.U.G. nr. 194/2002, nu a fost posibilă emiterea unei decizii de anulare

a dreptului de ședere temporară, întrucât cetățeanul turc B.M. nu se afla pe

teritoriul României și, deci, nu putea fi emisă dispoziția de părăsire a

teritoriului țării.

În această privință,

dispozițiile art. 75 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, sunt

lipsite de echivoc și dispun expres în sensul că

Autoritatea

pentru Străini sau formațiunile sale teritoriale anulează, prin decizie

motivată, dreptul de ședere în România. Pe de altă parte, dispozițiile art. 80

din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, invocate de recurenta-pârâtă fac parte

din Cap. V - „Regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României”,

reglementând ipoteze juridice diferite față de cele care cad sub incidența Cap.

IV din aceeași ordonanță de urgență.

Chiar în ipoteza

admiterii faptului că străinul căruia i se anulează dreptul de ședere

temporară, nu se află în România și, astfel, nu s-ar putea îndeplini procedura

de comunicare, nu poate fi primită opinia recurentei, în sensul că dispozițiile,

de altfel exprese și imperative, ale O.U.G. nr. 194/2002, republicată, permit

adoptarea unei măsuri fără întocmirea și emiterea actului administrativ

unilateral care să transpună în forma juridică prevăzută de lege măsura

adoptată de autoritatea publică competentă. O astfel de interpretare, străină,

de altfel, de prevederile exprese ale art. 75 alin. (1) din O.U.G. nr.

194/2002, republicată, este contrară și uneia dintre constantele dreptului

administrativ potrivit căreia

organele administrației publice au obligația, iar nu

posibilitatea, de a-și realiza competența ce le revine potrivit legii (în speță

obligația de a emite o decizie motivată pentru anularea dreptului de ședere

temporară pe teritoriul României), astfel că ele nu au facultatea de a aprecia

cu privire la necesitatea întocmirii și emiterii actelor administrative ce cad

în competența sa.

În ceea ce privește

contractele de vânzare-cumpărare, respectiv de închiriere depuse în probațiune

și invocate de recurenta-pârâtă, drept motive care au justificat adoptarea

măsurii de anulare a dreptului de ședere temporară a cetățeanului turc B.M.,

Curtea constată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestora, ci a

soluționat cauza exclusiv în raport cu împrejurarea că măsura de anulare a dreptului

de ședere a fost luată de Autoritatea pentru Străini, fără respectarea

dispozițiilor art. 75 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu

modificările și completările aduse prin Legea nr. 482/2004.

Față de cele

arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică,

urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie

respins

recursul

declarat de Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației

și Internelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva sentinței civile nr. 343 din 15 februarie 2006 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2006.