ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6646/2007

Asupra recursului civil de față: Prin sentința civilă nr. 328 din 5 aprilie20006, Tribunalul Prahova a respins contestația formulată de reclamanții D.D. și D.A.G. în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploiești prin primar. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin Dispoziția nr. 8547/2005, emisă de Primarul municipiului Ploiești au fost respinse notificările formulate de contestatori în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorului lor D.T., situat în Ploiești, jud. Prahova, deoarece nu a fost făcuta dovada împrejurării, că neplata debitelor datorate statului s-a făcut în urma unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

S-a mai reținut că, s-a făcut dovada preluării imobilului de către stat pentru neplata unor debite, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, ce califică drept imobile preluate abuziv „imobilele preluate de stat ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fii exercitate". Prin art. 2.4. din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se explică sensul sintagmei „motive independente de voința proprietarului", fiind enumerate astfel de situații. În final, instanța de fond reține că nu a fost făcută o astfel de dovadă, și anume că, autorul reclamanților a fost deposedat pentru motive independente de voința sa.

Faptul că proprietarul inițial al imobilului a făcut parte din Partidul Național Liberal nu a putut fi reținut ca impediment în achitarea datoriilor către stat. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 376 din 8 noiembrie 2006 a respins ca nefondat apelul declarat de contestatori, menținând ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond. Instanța de apel a reținut în esență că prin contestația cu care a fost investită s-a solicitat anularea Dispoziției nr. 8547/2005, emisă de Primarul municipiului Ploiești și obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a imobilului, situat la adresa precizată anterior, contestație ce a fost respinsă ca neîntemeiată.

Astfel, prin notificările nr. 119/2002, 118/2002 și 7290/2002 s-a solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorului contestatorilor și prin Dispoziția nr. 8547/2005 au fost respinse, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Față de această soluție, instanța reține că restituirea imobilelor preluate de stat pentru neplata impozitelor se poate face numai dacă persoanele îndreptățite fac dovada neplății impozitelor datorită unor măsuri abuzive impuse de stat și când proprietarul nu-și putea exercita drepturile sale, condiții care în speța de față nu au fost îndeplinite, așa cum arată chiar apelanții prin motivele de apel că „chiar dacă au greșit atunci când au indicat temeiul de drept, instanța de fond ar fi trebuit să cerceteze situația de fapt reală ". Susținerea apelanților s-a apreciat ca fiind greșită, deoarece dovada acestor împrejurări este o problemă de fapt, ce poate fi invocată și dovedită prin orice mijloace de probă, ceea ce în speță nu s-a realizat, împrejurarea neplății impozitelor în condițiile indicate de ei, respectiv art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, vizează situația excepțională în care o persoană a fost împiedicată să plătească impozitul.

Potrivit cuprinsului deciziei nr. 466/1961 și procesului-verbal încheiat la 1 iunie 1961, imobilul în litigiu, compus din teren și construcție a fost proprietatea tatălui reclamanților D.T., care era debitor față de Trustul de Construcții și Montaj Energetic al cărui salariat era, în baza titlului executor, reprezentat de sentința civilă nr. 1353/1955, mama și fratele acestuia declarând că sunt de acord ca executarea să fie făcută și asupra părților ce li se cuvin din imobil. Prin urmare, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului pentru neplata debitelor datorate statului, iar restituirea unor astfel de imobile este condiționată de dovedirea de către persoana îndreptățită a împrejurării că neplata impozitelor s-a datorat unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 lămuresc prin art. 2.4. sensul sintagmei „motive independente de voința proprietarilor ", enumerând chiar aceste motive (arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pentru aceleași motive, internarea forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unor pedepse, etc...), care duceau la imposibilitatea exercitării drepturilor de către proprietari. Cu privire la susținerea apelanților că, imobilul ce a aparținut autorului lor ar fi fost expropriat și că, în aceste condiții, era obligatorie plata despăgubirilor, s-a reținut a fi nefondată, deoarece imobilul nu a fost expropriat, ci a fost preluat de stat în contul debitului datorat de proprietar, în baza unui titlu executoriu, pus în executare la acea dată și necontestat niciodată de vreo parte interesată.

Împotriva ultimei decizii au declarat recurs, în termen legal, D.D. și D.A.G., care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susțin în esență următoarele: Într-o primă critică se arată că, instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia. Actul juridic la care se referă recurenții, respectiv Decizia nr. 466/1961, emisă de Comitetul Executiv al fostului Stat Popular al orașului Ploiești s-a interpretat greșit ca fiind act de preluare a imobilului în litigiu pentru neplata impozitelor datorate statului, în condițiile în care este un act de expropriere în adevăratul sens al cuvântului. Deoarece procedura de preluare de către stat era aceeași în ambele cazuri, se susține că instanța a apreciat la fel și natura juridică a debitului, ce se pretinde că trebuia analizată separat.

În acest sens, se arată că art. 2.4. din H.G. nr. 498/2003, care se referă la acte normative, precum Decretul nr. 111/1951, ar fi aplicabil în speță, dacă debitele datorate statului ar rezulta din impozite neplătite, ceea ce nu se regăsește în speță. Prin sentința nr. 1353/1955, autorul reclamanților a fost obligat la plata sumei de 15.347,69 lei către Trustul de Construcții și Montaj Energetic al cărui angajat era și s-a procedat la executarea silită imobiliară pentru imobilul din Ploiești, iar din cuprinsul procesului-verbal, încheiat la 1 iunie 1961, după scoaterea la licitație a rezultat că nu s-a prezentat nici un licitator, urmând a se preda imobilul fără plată fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului Ploiești și ulterior același imobil s-a transmis în administrarea I.T.P.

Rezultă, așadar, potrivit susținerilor contestatorilor, că indiferent dacă debitul ar fi fost sau nu achitat, imobilul ar fi fost expropriat; pe de altă parte, procedura de executare silită a fost greșit efectuată, în sensul că executorul judecătoresc nu putea lua act de declarațiile părților la cel moment, competența lui nefiind cea a unui notar, iar trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în baza unei hotărâri, care stabilea un debit către o întreprindere și nu un debit către stat. Arată recurenții că, imobilul în litigiu a fost preluat fără plată, deși procedura de expropriere prevedea acordarea de despăgubiri, iar cea de executare silită, în cazul existenței unei diferențe de preț al imobilului și debitul existent, aceasta se acorda proprietarilor.

O a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la faptul că, instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, aplicând greșit actul normativ și a apreciat în mod eronat că recurenții nu au făcut dovada potrivit căreia „neplata impozitelor s-a datorat unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate". Astfel, în situația în care s-ar considera că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu, în baza Deciziei nr. 466/1961, recurenții ar fi îndreptățiți să solicite restituirea în natură a imobilului, chiar dacă situația de fapt prezentată nu se încadrează exact în dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, text ce reprezintă temeiul de drept.

De fapt, criticile formulate în recurs vizează aceleași aspecte învederate și în fața instanței de apel. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prin hotărârea recurată, instanța de apel a procedat corect prin menținerea soluției instanței de fond, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în sensul că restituirea imobilelor preluate de către stat pentru neplata impozitelor se poate face numai dacă persoanele îndreptățite fac dovada existenței unei măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Aceste împrejurări sunt chestiuni de fapt ce se pot dovedi prin orice mijloc de probă, spre deosebire de împrejurările neplății impozitelor, care, în condițiile textului enunțat vizează situații excepționale, în care o persoană a fost împiedicată să efectueze plata impozitului, ca de exemplu arestarea pentru motive politice, deportarea pentru aceleași motive, internarea forțată în unități sanitare, ș.a., situații evidențiate în art. 2.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Recurenților nu le revenea decât sarcina să dovedească faptul că, autorul lor s-a aflat în una dintre respectivele situații excepționale. Simpla invocare a art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu poate duce la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, chiar dacă s-a invocat faptul că legile acelei perioade erau abuzive în privința plății impozitelor și a sancțiunilor aferente.

Întrucât recurenții nu au făcut dovada că neplata impozitelor ce a condus la preluarea de către stat a imobilului nu s-a putut face datorită măsurilor abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, critica este nefondată. La fel se reține și cea de a doua critică, potrivit căreia decizia nr. 466/1961, emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului Ploiești, ar reprezenta un act de expropriere a imobilului. Dimpotrivă, s-a dovedit că imobilul a fost preluat de către stat în contul debitului datorat de către proprietarul acestuia, după care a urmat procedura prevăzută de art. 1 lit. e) din Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, potrivit căreia transmiterea bunurilor între unitățile tutelate de același Sfat Popular se făcea prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular.

În aceste condiții, prin decizia menționată nu se realizează o expropriere, terenul aflându-se deja în proprietatea statului la acel moment, ci imobilul se transmite în administrarea întreprinderii de Transporturi Ploiești. Mențiunea din cuprinsul acestei decizii cu privire la faptul că imobilul urma să fie expropriat „pentru amplasarea garajelor", nu are relevanță, deoarece nu aceasta a fost modalitatea de preluare în proprietatea statului. Nefondată este și critica prin care se invocă nevalabilitatea actelor ce au stat la baza preluării de către stat a imobilului. Se arată de către recurenți că, executarea silită era prescrisă la momentul întocmirii actului de executare și că mențiunile din procesul-verbal, încheiat la 1 iunie 1961 privind preluarea cotelor aparținând mamei și fratelui debitorului, cu care aceștia au fost de acord, nu s-a făcut în baza unei declarații autentice.

Aceste acte au rămas valabile și și-au produs efectele juridice, în condițiile în care nu au fost contestate de persoanele interesate sau anulate. Așadar, corect s-a reținut că imobilul în litigiu ce a aparținut autorului reclamanților a fost preluat pentru neplata impozitelor, nu s-a dovedit existența măsurilor abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate conform cerințelor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, hotărârea recurată fiind în afara criticilor invocate. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți va fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.D. și D.A.G. împotriva deciziei nr. 376 din 8 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2007.