ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3648/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 548 pronunțată la data de 5 martie 2009, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația, reținând că prin dispoziția din 10 iunie 2002 emisă de Primarul Municipiului Ploiești, s-a respins notificarea petiționarilor T.C.E., T.E.V. și T.C.A., prin care s-a solicitat restituirea în natură a unei cote părți din imobilul situat în Ploiești, strada V.L., care a aparținut în cota de ½ autorului T.A., reținându-se că acesta a trecut în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscare a bunurilor cu titlu de pedeapsa pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege „imobilele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist”. Întrucât partea din imobil ce a aparținut autorului contestatorilor, T.A., a intrat în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscarea bunurilor cu titlu de pedeapsă pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare care nu poate reprezenta o condamnare pentru infracțiuni de natură politică și nu se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța a respins contestația ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 197 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamanții T.C.E., T.E.V., T.C.A., toți domiciliați în Ploiești, strada V.L., județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 548 din 5 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Ploiești – prin Primar și Primarul Municipiului Ploiești, ca nefondat. Curtea, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, față de actele și lucrările dosarului și de normele legale incidente în soluționarea cauzei, a constatat că apelul este nefondat și a dispus respingerea acestuia.

În speță, prin dispoziția contestată de reclamanți, Primarul Municipiului Ploiești a respins notificarea petiționarilor privind restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în Ploiești, strada V.L., județul Prahova, cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscarea bunurilor cu titlu de pedeapsă pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare. S-a reținut că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001. Instanța fondului analizând materialul probator al cauzei a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, întrucât partea de imobil ce a aparținut autorului contestatorilor a intrat în proprietatea statului ca efect al pedepsei complementare de confiscare a averii în urma comiterii infracțiunii de delapidare.

Hotărârea pronunțată este legală. Practica este constantă în sensul că sunt exceptate și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 astfel cum s-a statuat și prin dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Referitor la reglementarea legală menționată, instanța civilă este abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală și săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea altor infracțiuni - de drept comun cererea formulată de persoanele pretins îndreptățite, la măsuri reparatorii nu poate fi primită, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparație fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanța penală. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7387 din 9 iulie 2009). În cauza dată prin sentința penală nr. 2547/1957 a Tribunalului Popular al Orașului Ploiești autorul reclamanților a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, dispunându-se totodată ca măsură complementară și măsura confiscării averii.

În acest context, reținând că hotărârea penală de condamnarea autorului reclamanților nu a fost desființată (infracțiunea de delapidare nefiind dezincriminată după anul 1983) producând efecte și în prezent, iar instanța civilă, inclusiv prin raportare la Jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului nu este abilitată să analizeze legalitatea unor astfel de hotărâri, Curtea constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge apelul declarat de contestatori ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții T.C.E., T.E.V. și T.C.A., considerând-o nelegală și netemeinică. Motivele de recurs sunt fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și în esență vizează următoarele: Notificarea formulată de reclamanți ar fi trebuit să fie soluționată prin prisma Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care în art. 1 pct. 1.3 lit. a) stabilește că preluarea abuzivă nu este prezumată, ci în funcție de fiecare situație, entitatea obligată de lege a soluționa notificarea trebuind a aprecia incidența cazurilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Lege. H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilea în art. 1 pct. 11 lit. c) subpct. 1, că nu constituie preluare abuzivă și prin urmare nu face obiectul legii confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispusă de instanță ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice grave.

Acest text nu este incident în cauză, deoarece autorul lor T.A. nu săvârșise o infracțiune economică gravă, iar măsura confiscării era vădit disproporționată față de așa zisul prejudiciu cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Curtea de Apel a respins apelul cu motivația potrivit cu care practica în materie a fost constantă în privința art. 1 pct. 3 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a unitară a Legii nr. 10/2001, instanța civilă neputându-se pronunța asupra temeiniciei unei hotărâri penale pronunțată pentru o infracțiune – delapidare – incriminată și de prevederile legale actuale. Această reținere este nelegală deoarece reclamanții nu au solicitat ca instanța să se pronunțe asupra sentinței penale și asupra aplicării Legii speciale nr. 10/2001 preluarea având caracter abuziv conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 așa cum este explicat prin art. 1 pct. 1.3 lit. a) din O.G.

nr. 498/2003. În speță, instanța trebuia să se pronunțe asupra aspectelor care vizau definirea caracterului abuziv al preluării imobilelor, ci asupra legalității restituirilor. Măsura confiscării a ½ din imobilul care a aparținut autorului lor a fost netemeinică, deoarece după ispășirea pedepsei autorul lor a fost reîncadrat și în consecință confiscarea a avut drept scop deposedarea de bun, pentru a putea fi atribuită ca locuință celor care exercitau funcții politice. Greșit instanța de apel a motivat hotărârea invocând sentința civilă nr. 7387/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și tot astfel a fost aplicată legea specială deoarece imobilul a fost confiscat abuziv. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Recurenții și-au fundamentat recursul pe două argumentații juridice: prima vizează interpretarea art. 1 pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498/2003 potrivit cu care caracterul preluării abuzive nu este prezumat, ci, se stabilește de entitatea obligată să soluționeze notificarea care apreciază incidența cazurilor enunțate la art. 2 alin. (1) din Lege; a doua vizează faptul că potrivit acelorași norme de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu constituie preluare abuzivă, confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a confiscării dispuse de instanță ca pedeapsă complimentară pentru săvârșirea unor infracțiuni grave, caracter pe care nu îl are infracțiunea săvârșită de autorul lor. În realitate, cadrul juridic reglementator incident în cauză se circumscrie dispozițiilor art. 2 lit. b) al Legii nr. 10/2001 care conferă caracter abuziv, pentru ipoteza confiscării averii ca urmare condamnării pentru săvârșirea unor infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist.

Prin urmare, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, instanța trebuia să deceleze dacă infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea, face parte sau nu din categoria infracțiunilor de natură politică, conform reglementărilor în vigoare la data respectivă. În cauză, infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamanților, este o infracțiune de drept comun – delapidare – exclus a fi catalogată ca infracțiune de natură politică, potrivit reglementărilor în vigoare la data pronunțării ei. În consecință, nefăcând parte din categoria infracțiunilor politice, măsura confiscării averii dispusă în baza ei, nu are caracter abuziv și deci nu este realizată condiția impusă de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 pentru a putea avea dreptul la măsuri reparatorii.

Invocarea Normelor metodologice nr. 498/2003 de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și a Normelor metodologice nr. 250/2007 de aplicare a aceleiași legi, este fără substanță juridică, deoarece Normele metodologice nr. 498/2003 au fost abrogate și înlocuite de Normele metodologice nr. 250/2007 care exclud de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării confiscării dispuse de instanța judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice.

Față de cele reținute în mod corect instanța de apel a reținut că măsura confiscării nefiind dispusă pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celei prevăzute la art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, ci pentru o infracțiune de drept comun, situația alegată de recurenți nu poate primi semnificația juridică, sub aspectul beneficiului măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 și în consecință recursul formulat de recurenți în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat și urmează a fi respins în sensul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.C.E., T.C.A. și T.E.V. împotriva deciziei nr. 197 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.