ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3648/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 548 pronunțată la data

de 5 martie 2009, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația, reținând

că prin dispoziția din 10 iunie 2002 emisă de Primarul Municipiului Ploiești, s-a

respins notificarea petiționarilor T.C.E., T.E.V. și T.C.A., prin care s-a solicitat

restituirea în natură a unei cote părți din imobilul situat în Ploiești, strada

V.L., care a aparținut în cota de ½ autorului T.A., reținându-se că acesta

a trecut în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare

silită prin confiscare a bunurilor cu titlu de pedeapsa pentru săvârșirea infracțiunii

de delapidare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr.

10/2001.

În conformitate cu dispozițiile

art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile preluate în mod abuziv

se înțelege „imobilele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri

judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica prevăzute de legislația

penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist”.

Întrucât partea din imobil

ce a aparținut autorului contestatorilor, T.A., a intrat în proprietatea statului

ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscarea bunurilor

cu titlu de pedeapsă pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare care nu poate

reprezenta o condamnare pentru infracțiuni de natură politică și nu se încadrează

în dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța a respins contestația

ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 197 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a dispus respingerea

apelului declarat de reclamanții T.C.E., T.E.V., T.C.A., toți domiciliați în Ploiești,

strada V.L., județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 548 din 5 martie 2009

pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului

Ploiești – prin Primar și Primarul Municipiului Ploiești, ca nefondat.

Curtea, analizând sentința

atacată în raport cu criticile formulate, față de actele și lucrările dosarului

și de normele legale incidente în soluționarea cauzei, a constatat că apelul este

nefondat și a dispus respingerea acestuia.

În speță, prin dispoziția

contestată de reclamanți, Primarul Municipiului Ploiești a respins notificarea petiționarilor

privind restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în Ploiești, strada

V.L., județul Prahova, cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului

ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscarea bunurilor

cu titlu de pedeapsă pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.

S-a reținut că, în speță

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Instanța fondului analizând

materialul probator al cauzei a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 2 lit. b) din Legea nr.

10/2001, întrucât partea de imobil ce a aparținut autorului

contestatorilor a intrat

în proprietatea statului ca efect al pedepsei complementare de confiscare a averii

în urma comiterii infracțiunii de delapidare.

Hotărârea pronunțată este

legală.

Practica este constantă

în sensul că sunt exceptate și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 astfel cum s-a

statuat și prin dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 imobilele

care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară,

prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele

menționate la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la reglementarea

legală menționată, instanța civilă este abilitată să verifice și să constate dacă

imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea

averii în baza unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură

politică, prevăzute de legislația penală și săvârșite ca manifestare a opoziției

față de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura

confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea altor infracțiuni - de drept comun

cererea formulată de persoanele pretins îndreptățite, la măsuri reparatorii nu poate

fi primită, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei

legi de reparație fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens legalitatea măsurii

confiscării dispusă de instanța penală. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7387 din 9 iulie 2009).

În cauza dată prin sentința

penală nr. 2547/1957 a Tribunalului Popular al Orașului Ploiești autorul reclamanților

a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii

de

delapidare,

dispunându-se totodată ca măsură complementară și

măsura confiscării averii.

În acest context, reținând

că hotărârea penală de condamnarea autorului reclamanților nu a fost desființată

(infracțiunea de delapidare nefiind dezincriminată după anul 1983) producând efecte

și în prezent, iar instanța civilă, inclusiv prin raportare la Jurisprudența Curții

Europene pentru Drepturile Omului nu este abilitată să analizeze legalitatea unor

astfel de hotărâri, Curtea constată că hotărârea atacată este legală și temeinică,

motiv pentru care va respinge apelul declarat de contestatori ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții T.C.E., T.E.V. și

T.C.A., considerând-o nelegală și netemeinică.

Motivele de recurs sunt

fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în esență vizează

următoarele:

Notificarea formulată

de reclamanți ar fi trebuit să fie soluționată prin prisma Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 care în art. 1 pct. 1.3 lit. a) stabilește că preluarea

abuzivă nu este prezumată, ci în funcție de fiecare situație, entitatea obligată

de lege a soluționa notificarea trebuind a aprecia incidența cazurilor prevăzute

de art. 2 alin. (1) din Lege.

H.G. nr. 498/2003 de aprobare

a Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilea în art. 1 pct. 11 lit. c) subpct.

1, că nu constituie preluare abuzivă și prin urmare nu face obiectul legii confiscarea

unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispusă de instanță

ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice grave.

Acest text nu este incident

în cauză, deoarece autorul lor T.A. nu săvârșise o infracțiune economică gravă,

iar măsura confiscării era vădit disproporționată față de așa zisul prejudiciu cauzat

prin săvârșirea infracțiunii.

Curtea de Apel a respins

apelul cu motivația potrivit cu care practica în materie a fost constantă în privința

art. 1 pct. 3 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a unitară a Legii nr. 10/2001, instanța civilă neputându-se pronunța

asupra temeiniciei unei hotărâri penale pronunțată pentru o infracțiune – delapidare

– incriminată și de prevederile legale actuale.

Această reținere este

nelegală deoarece reclamanții nu au solicitat ca instanța să se pronunțe asupra

sentinței penale și asupra aplicării Legii speciale nr. 10/2001 preluarea având

caracter abuziv conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 așa cum este explicat prin

art. 1 pct. 1.3 lit. a) din O.G. nr. 498/2003.

În speță, instanța trebuia

să se pronunțe asupra aspectelor care vizau definirea caracterului abuziv al preluării

imobilelor, ci asupra legalității restituirilor. Măsura confiscării a ½ din

imobilul care a aparținut autorului lor a fost netemeinică, deoarece după ispășirea

pedepsei autorul lor a fost reîncadrat și în consecință confiscarea a avut drept

scop deposedarea de bun, pentru a putea fi atribuită ca locuință celor care exercitau

funcții politice.

Greșit instanța de apel

a motivat hotărârea invocând sentința civilă nr. 7387/2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și tot astfel a fost aplicată legea specială deoarece imobilul a fost

confiscat abuziv.

Examinând cererea de recurs

instanța reține următoarele:

Recurenții și-au fundamentat

recursul pe două argumentații juridice: prima vizează interpretarea art. 1 pct.

1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate

prin H.G. nr. 498/2003 potrivit cu care caracterul preluării abuzive nu este prezumat,

ci, se stabilește de entitatea obligată să soluționeze notificarea care apreciază

incidența cazurilor enunțate la art. 2 alin. (1) din Lege; a doua vizează faptul

că potrivit acelorași norme de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu constituie

preluare abuzivă, confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a confiscării

dispuse de instanță ca pedeapsă complimentară pentru săvârșirea unor infracțiuni

grave, caracter pe care nu îl are infracțiunea săvârșită de autorul lor.

În realitate, cadrul juridic

reglementator incident în cauză se circumscrie dispozițiilor art. 2 lit. b) al Legii

nr. 10/2001 care conferă caracter abuziv, pentru ipoteza confiscării averii ca urmare

condamnării pentru săvârșirea unor infracțiuni de natură politică, prevăzute de

legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar

comunist.

Prin urmare, în raport

de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, instanța trebuia să deceleze dacă infracțiunea

pentru care s-a dispus condamnarea, face parte sau nu din categoria infracțiunilor

de natură politică, conform reglementărilor în vigoare la data respectivă.

În cauză, infracțiunea

pentru care a fost condamnat autorul reclamanților, este o infracțiune de drept

comun – delapidare – exclus a fi catalogată ca infracțiune de natură politică, potrivit

reglementărilor în vigoare la data pronunțării ei.

În consecință, nefăcând

parte din categoria infracțiunilor politice, măsura confiscării averii dispusă în

baza ei, nu are caracter abuziv și deci nu este realizată condiția impusă de

art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 pentru a putea avea dreptul la măsuri reparatorii.

Invocarea Normelor metodologice

nr. 498/2003 de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și a Normelor metodologice

nr. 250/2007 de aplicare a aceleiași legi, este fără substanță juridică, deoarece

Normele metodologice nr. 498/2003 au fost abrogate și înlocuite de Normele metodologice

nr. 250/2007 care exclud de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, confiscarea

unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării confiscării dispuse de instanța

judecătorească ca

pedeapsă

complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni

economice.

Față de cele reținute

în mod corect instanța de apel a reținut că măsura confiscării nefiind dispusă pentru

săvârșirea unei infracțiuni de natura celei prevăzute la art. 2 lit. b) din Legea

nr. 10/2001, ci pentru o infracțiune de drept comun, situația alegată de recurenți

nu poate primi semnificația juridică, sub aspectul beneficiului măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001 și în consecință recursul formulat de recurenți

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat și urmează a fi respins

în sensul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții T.C.E., T.C.A. și T.E.V. împotriva deciziei nr. 197 din

13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.