ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 701/2010

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr.151 din 29 ianuarie 2007 Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.C. și I.G. împotriva pârâtului Municipiul Ploiești prin primar, a anulat dispoziția nr. 2574/2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești și a constatat dreptul reclamanților la despăgubiri pentru imobilul situat în Ploiești, identificat prin raportul de expertiză topometrică întocmit de M.C.D. și, respectiv, construcții întocmit de P.O. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 2574 din 13 mai 2006 Primăria municipiului Ploiești a respins notificarea reclamanților, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul revendicat a trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitelor.

Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 presupune ca temeiul legal al preluării să fie reprezentat de cele două acte normative adoptate succesiv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza cărora se putea declanșa împotriva unui proprietar de imobil urmărire silită pentru neplata impozitelor, respectiv Decretul nr. 224/1951 și Decretul nr. 221/1960. În ceea ce privește al doilea decret, acesta reitera în materia urmăririi silite imobiliare excepția consacrată în Decretul nr. 224/1951, menționându-se că pentru debite din impozite și taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită de debitor și familia sa împreună cu anexele și terenul din jur în suprafața stabilită pentru curți prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional sau a Comitetului orășenesc.

Referitor la preluarea bunurilor imobile, art. 31 pct. 2 lit. a) din acest act normativ prevedea că valorificarea bunurilor imobile se va putea face prin preluare directă de către organizația creditoare, vânzare la licitație fără plată comitetelor executive ale sfaturilor populare, dispărând restricția de ansamblu privitoare la calitatea dobânditorului. Înscrisurile depuse la dosar au relevat că imobilul în litigiu a fost preluat prin decizia nr. 1249 din 5 noiembrie 1952, trecând în administrarea Întreprinderii de Locuințe și Localuri, pe baza raporturilor secțiunii financiare nr. 13736 înregistrată la nr. 48481/1952 pentru transmiterea în folosință a bunurilor devenite proprietatea statului pe baza Decretelor nr. 111/1951 și 224/1951.

Raportul de expertiză topometrică a evidențiat că terenul în litigiu este situat în Ploiești, având o suprafață de 699 mp și fiind ocupat de 2 construcții cu destinația de locuințe. În drept, tribunalul a reținut aplicabilitatea art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 279 din 4 iunie 2007 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de contestatoarea P.C. împotriva sentinței sus-arătate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării dreptului exclusiv al apelantei-contestatoare de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploiești, identificat prin rapoartele de expertiză întocmite de ing. M.C.D.

și ing. P.O. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Ploiești prin Primar împotriva aceleiași sentințe și s-a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie curtea de apel a reținut următoarele: Prin Decretul nr. 224/1951 s-a instituit o procedură specială preponderent administrativă de executare silită imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, art. 1 din actul normativ menționat prevăzând expres că această reglementare urma să se aplice pentru urmărirea restanțelor și majorărilor din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație.

De asemenea, prin art. 2, art. 7 și art. 15 din același decret, instanțelor de judecată le-au fost conferite prerogative care vizau în principal verificarea legalității formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să inițieze această procedură, iar instanța pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului aflată în proprietate debitorului. Potrivit art. 16 alin. (4) din Decretul nr. 224/1951 debitorul avea dreptul de a achita suma datorată și majorările până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzarea imobilului. În speță, au fost încălcate formele procedurale expuse, în vigoare la data preluării, neexistând hotărâre judecătorească și niciun alt act legal care să ateste respectarea formalităților.

În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, curtea de apel a reținut că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 5263 din 18 decembrie 2006, I.G. a cedat reclamantei P.C. dreptul său litigios privind imobilul notificat. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3251 din 22 mai 2008, a admis recursurile declarate de contestatoarea P.C. și intimatul Municipiul Ploiești prin primar, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În decizia de casare, Înalta Curte a reținut următoarele: Atât Decretul nr. 224/1951 cât și Decretul nr. 111/1951 fac obiect de reglementare a două ipoteze diferite ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv cele prevăzute la lit. d) și la lit. e) ale articolului.

Or, circumstanțele cauzei legate de modul în care imobilul a trecut în proprietate statului nu au fost pe deplin lămurite de cele două instanțe anterioare. La dosar nu există decât deciziunea nr. 1249 (nedatată) din care rezultă în mod indirect că imobilul a fost preluat în aplicarea celor două decrete anterior menționate. Prin urmare, instanțele trebuie să administreze toate probele necesare din care să rezulte dacă a avut loc o preluare cu titlu a imobilului sau fără titlu, iar dacă preluarea a fost cu titlu, care a fost acelea: Decretul nr. 111/1951 sau Decretul nr. 224/1951. Ulterior, trebuie determinat dacă preluarea a respectat toate condițiile prevăzute de lege, pentru că ambele decrete menționate impuneau proceduri de preluare.

În cazul în care se va reține preluarea abuzivă, urmează a se verifica mai întâi dacă restituirea în natură nu este posibilă și aceasta, chiar dacă prin notificare nu s-a solicitat această măsură reparatorie. În rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 109 din 22 mai 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoarea P.C. și a admis apelul declarat de intimatul Municipiul Ploiești, prin primar, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației formulată de contestatoarea P.C. împotriva dispoziției nr. 2574 din 3 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Ploiești.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Imobilul din Ploiești, a fost proprietatea autoarei reclamantei I.V., fiind preluat de stat în baza Decretul nr. 224/1951, cu respectarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ. Dovadă în acest sens este sentința civilă nr. 87 din 29 august 1952 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Ploiești, prin care s-a admis cererea făcută de Secțiunea financiară Ploiești și s-a încuviințat vânzarea imobilului, pentru neplata sumei de 1186,50 lei reprezentând impozitele.

Susținerea reclamantei în sensul că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât s-a pronunțat în lipsa fostei proprietare, care a fost citată la adresa imobilului, deși locuia în orașul Predeal, nu poate fi avută în vedere, întrucât nici fosta proprietară și nici moștenitorii acesteia nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva acestei hotărâri și, nefiind desființată, ea își produce efectele. În atare situație, imobilul în litigiu apare ca fiind preluat în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitului și sunt aplicabile prevederilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțelege imobile preluat de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 prevede la pct. 2.3 că, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege, formularea „neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate” vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unor pedepse ca urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate. Reclamanta nu a făcut dovada niciuneia dintre aceste măsuri și de aceea imobilul nu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că hotărârea este nelegală, deoarece caracterul abuziv al preluării a constat în nerealizarea procedurii vânzării prevăzută în art. 16-18 din Decretul nr. 224/1951. Astfel, motivele pentru care proprietara nu și-a putut exercita drepturile au fost următoarele: lipsa înștiințării de plată și a dovezii de primire a avertismentului de plată, a procesului verbal de sechestru, a publicațiilor de vânzare, a dovezii afișării acestor publicații și a procesului-verbal privind rezultatul vânzării. De asemenea, hotărârea judecătorească de încuviințare a vânzării a fost pronunțată în lipsa pârâtei, fără respectarea procedurii de citare, aspect dovedit de faptul că aceasta avea domiciliul în Predeal, județul Brașov și nu în Ploiești cum s-a consemnat în hotărâre.

Astfel, autoarea reclamantei nu a avut cunoștință de existența procedurii de executare, motiv pentru care nici nu a putut beneficia de termenul de grație oferit de decret pentru achitarea impozitului restant. Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, chiar dacă imobilul preluat nu avea destinația de locuință, întrucât procedura instituită de decret se referea la imobile care nu erau exceptate de la acesta. Sarcina probei îndeplinirii procedurii de vânzare potrivit Decretului nr. 224/1951 îi revenea intimatului Municipiul Ploiești. În opinia recurentei situația autoarei sale se încadra în dispozițiile pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, imobilul fiind preluat abuziv, ceea ce atrăgea consecința acordării de măsuri reparatorii, prioritară fiind restituirea în natură.

Intimatul, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerentele: Faptul că prin sentința nr. 87 din 29 august 1952 a Tribunalului Popular Ploiești s-a admis cererea făcută de Secțiunea Financiară Ploiești și s-a încuviințat vânzarea imobilului în litigiu nu este suficient pentru a se considera că preluarea ulterioară a imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil. Potrivit indicațiilor din decizia de casare, instanța de trimitere era obligată să verifice dacă preluarea imobilului a respectat întreaga procedură prevăzută de actul normativ în temeiul căruia s-a dispus preluarea. Pe cale de consecință, reținând că actul normativ ce a stat la baza preluării a fost Decretul nr. 224/1951, curtea de apel avea obligația să verifice legalitatea întregii proceduri, inclusiv a etapei finalizate prin sentința civilă anterior menționată.

Faptul că împotriva sentinței nu s-a exercitat calea de atac a recursului și, ca atare, nu a fost desființată nu dispensează instanța de a verifica susținerile reclamantei referitoare la nelegalitatea procedurii de citare cu ocazia judecății și, consecutiv, a dovezii de comunicare a acesteia, în condițiile în care se pretinde că adevărata proprietară avea domiciliul în Predeal județul Brașov. De asemenea, pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007 conține o enumerare a situațiilor în care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, dar această enumerare are un caracter exemplificativ, instanțele putând identifica și alte măsuri abuzive impuse - direct sau indirect - de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Numai prin verificarea tuturor argumentelor reclamantei privitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului se poate ajunge la o aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atât în litera cât și în spiritul lor. Cum aspectele ce se impuneau a fi lămurite conform indicațiilor din decizia de casare și dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nu au fost analizate decât în parte, iar concluzia instanței de apel este parțial contradictorie, în sensul că se reține aplicabilitatea art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, dar nu și a pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și, neputând proceda ea însăși la reevaluarea situației de fapt, față de dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.C. împotriva deciziei nr. 109 din 22 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 februarie 2010.