ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 701/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 701/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.151 din 29

ianuarie 2007 Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamanții P.C. și I.G. împotriva pârâtului Municipiul Ploiești prin primar, a

anulat dispoziția nr. 2574/2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești și a

constatat dreptul reclamanților la despăgubiri pentru imobilul situat în

Ploiești, identificat prin raportul de expertiză topometrică întocmit de M.C.D.

și, respectiv, construcții întocmit de P.O.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 2574 din 13 mai

2006 Primăria municipiului Ploiești a respins notificarea reclamanților, cu

motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că imobilul revendicat a trecut în proprietate statului în baza

Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitelor.

Interpretarea corectă a

dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 presupune ca temeiul legal

al preluării să fie reprezentat de cele două acte normative adoptate succesiv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza cărora se putea declanșa

împotriva unui proprietar de imobil urmărire silită pentru neplata impozitelor,

respectiv Decretul nr. 224/1951 și Decretul nr. 221/1960.

În ceea ce privește al doilea

decret, acesta reitera în materia urmăririi silite imobiliare excepția

consacrată în Decretul nr. 224/1951, menționându-se că pentru debite din

impozite și taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită de debitor și

familia sa împreună cu anexele și terenul din jur în suprafața stabilită pentru

curți prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional sau a

Comitetului orășenesc.

Referitor la preluarea bunurilor

imobile, art. 31 pct. 2 lit. a) din acest act normativ prevedea că

valorificarea bunurilor imobile se va putea face prin preluare directă de către

organizația creditoare, vânzare la licitație fără plată comitetelor executive

ale sfaturilor populare, dispărând restricția de ansamblu privitoare la calitatea

dobânditorului.

Înscrisurile depuse la dosar au

relevat că imobilul în litigiu a fost preluat prin decizia nr. 1249 din 5

noiembrie 1952, trecând în administrarea Întreprinderii de Locuințe și

Localuri, pe baza raporturilor secțiunii financiare nr. 13736 înregistrată la nr.

48481/1952 pentru transmiterea în folosință a bunurilor devenite proprietatea

statului pe baza Decretelor nr. 111/1951 și 224/1951.

Raportul de expertiză topometrică a

evidențiat că terenul în litigiu este situat în Ploiești, având o suprafață de

699 mp și fiind ocupat de 2 construcții cu destinația de locuințe.

În drept, tribunalul a reținut

aplicabilitatea art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 279 din 4

iunie 2007 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a admis apelul declarat de contestatoarea P.C. împotriva sentinței

sus-arătate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării dreptului

exclusiv al apelantei-contestatoare de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul

situat în Ploiești, identificat prin rapoartele de expertiză întocmite de ing.

M.C.D. și ing. P.O.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

S-a respins ca nefondat, apelul

declarat de Municipiul Ploiești prin Primar împotriva aceleiași sentințe și s-a

luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie

curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Decretul nr. 224/1951 s-a

instituit o procedură specială preponderent administrativă de executare silită

imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, art. 1 din actul normativ

menționat prevăzând expres că această reglementare urma să se aplice pentru

urmărirea restanțelor și majorărilor din impozite, taxe și alte venituri

bugetare, datorate de populație.

De asemenea, prin art. 2, art. 7 și art.

15 din același decret, instanțelor de judecată le-au fost conferite prerogative

care vizau în principal verificarea legalității formelor de urmărire efectuate

de organele administrative abilitate să inițieze această procedură, iar

instanța pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului aflată în

proprietate debitorului.

Potrivit art. 16 alin. (4) din

Decretul nr. 224/1951 debitorul avea dreptul de a achita suma datorată și

majorările până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzarea imobilului.

În speță, au fost încălcate formele

procedurale expuse, în vigoare la data preluării, neexistând hotărâre

judecătorească și niciun alt act legal care să ateste respectarea

formalităților.

În ceea ce privește calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, curtea de apel a reținut că prin

contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 5263 din 18

decembrie 2006, I.G. a cedat reclamantei P.C. dreptul său litigios privind

imobilul notificat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3251 din

22 mai 2008, a admis recursurile declarate de contestatoarea P.C. și intimatul

Municipiul Ploiești prin primar, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În decizia de casare, Înalta Curte a

reținut următoarele:

Atât Decretul nr. 224/1951 cât și

Decretul nr. 111/1951 fac obiect de reglementare a două ipoteze diferite ale

art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv cele prevăzute la lit. d) și la lit. e)

ale articolului.

Or, circumstanțele cauzei legate de

modul în care imobilul a trecut în proprietate statului nu au fost pe deplin

lămurite de cele două instanțe anterioare.

La dosar nu există decât deciziunea nr.

1249 (nedatată) din care rezultă în mod indirect că imobilul a fost preluat în

aplicarea celor două decrete anterior menționate.

Prin urmare, instanțele trebuie să

administreze toate probele necesare din care să rezulte dacă a avut loc o

preluare cu titlu a imobilului sau fără titlu, iar dacă preluarea a fost cu

titlu, care a fost acelea: Decretul nr. 111/1951 sau Decretul nr. 224/1951.

Ulterior, trebuie determinat dacă

preluarea a respectat toate condițiile prevăzute de lege, pentru că ambele

decrete menționate impuneau proceduri de preluare.

În cazul în care se va reține

preluarea abuzivă, urmează a se verifica mai întâi dacă restituirea în natură

nu este posibilă și aceasta, chiar dacă prin notificare nu s-a solicitat

această măsură reparatorie.

În rejudecare, Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 109 din 22 mai 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de

contestatoarea P.C. și a admis apelul declarat de intimatul Municipiul

Ploiești, prin primar, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul

respingerii ca neîntemeiată a contestației formulată de contestatoarea P.C. împotriva

dispoziției nr. 2574 din 3 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Ploiești.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul din Ploiești, a fost

proprietatea autoarei reclamantei I.V., fiind preluat de stat în baza Decretul

nr. 224/1951, cu respectarea procedurii speciale reglementate de acest act

normativ.

Dovadă în acest sens este sentința

civilă nr. 87 din 29 august 1952 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului

Ploiești, prin care s-a admis cererea făcută de Secțiunea financiară Ploiești

și s-a încuviințat vânzarea imobilului, pentru neplata sumei de 1186,50 lei

reprezentând impozitele.

Susținerea reclamantei în sensul că

sentința este nelegală și netemeinică, întrucât s-a pronunțat în lipsa fostei

proprietare, care a fost citată la adresa imobilului, deși locuia în orașul

Predeal, nu poate fi avută în vedere, întrucât nici fosta proprietară și nici

moștenitorii acesteia nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva

acestei hotărâri și, nefiind desființată, ea își produce efectele.

În atare situație, imobilul în litigiu

apare ca fiind preluat în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata

impozitului și sunt aplicabile prevederilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 10/2001 potrivit cărora, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate

abuziv se înțelege imobile preluat de stat pentru neplata impozitelor ca urmare

a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu

puteau fi exercitate.

H.G. nr. 250 din 7 martie 2007

prevede la pct. 2.3 că, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege, formularea

„neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat prin care

drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate” vizează: arestarea persoanei

pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare

forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unor pedepse ca

urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive

impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Reclamanta nu a făcut dovada niciuneia

dintre aceste măsuri și de aceea imobilul nu face obiectul de reglementare al

Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenta arată că hotărârea este nelegală, deoarece caracterul abuziv

al preluării a constat în nerealizarea procedurii vânzării prevăzută în art. 16-18

din Decretul nr. 224/1951.

Astfel, motivele pentru care

proprietara nu și-a putut exercita drepturile au fost următoarele: lipsa

înștiințării de plată și a dovezii de primire a avertismentului de plată, a

procesului verbal de sechestru, a publicațiilor de vânzare, a dovezii afișării

acestor publicații și a procesului-verbal privind rezultatul vânzării.

De asemenea, hotărârea

judecătorească de încuviințare a vânzării a fost pronunțată în lipsa pârâtei,

fără respectarea procedurii de citare, aspect dovedit de faptul că aceasta avea

domiciliul în Predeal, județul Brașov și nu în Ploiești cum s-a consemnat în

hotărâre.

Astfel, autoarea reclamantei nu a

avut cunoștință de existența procedurii de executare, motiv pentru care nici nu

a putut beneficia de termenul de grație oferit de decret pentru achitarea

impozitului restant.

Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat

abuziv, chiar dacă imobilul preluat nu avea destinația de locuință, întrucât

procedura instituită de decret se referea la imobile care nu erau exceptate de

la acesta.

Sarcina probei îndeplinirii

procedurii de vânzare potrivit Decretului nr. 224/1951 îi revenea intimatului

Municipiul Ploiești.

În opinia recurentei situația

autoarei sale se încadra în dispozițiile pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007,

imobilul fiind preluat abuziv, ceea ce atrăgea consecința acordării de măsuri

reparatorii, prioritară fiind restituirea în natură.

Intimatul, deși legal citat, nu a

depus la dosar întâmpinare.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerentele:

Faptul că prin sentința nr. 87 din

29 august 1952 a Tribunalului Popular Ploiești s-a admis cererea făcută de Secțiunea

Financiară Ploiești și s-a încuviințat vânzarea imobilului în litigiu nu este

suficient pentru a se considera că preluarea ulterioară a imobilului s-a făcut

în baza unui titlu valabil.

Potrivit indicațiilor din decizia de

casare, instanța de trimitere era obligată să verifice dacă preluarea

imobilului a respectat întreaga procedură prevăzută de actul normativ în

temeiul căruia s-a dispus preluarea.

Pe cale de consecință, reținând că

actul normativ ce a stat la baza preluării a fost Decretul nr. 224/1951, curtea

de apel avea obligația să verifice legalitatea întregii proceduri, inclusiv a

etapei finalizate prin sentința civilă anterior menționată.

Faptul că împotriva sentinței nu s-a

exercitat calea de atac a recursului și, ca atare, nu a fost desființată nu

dispensează instanța de a verifica susținerile reclamantei referitoare la

nelegalitatea procedurii de citare cu ocazia judecății și, consecutiv, a

dovezii de comunicare a acesteia, în condițiile în care se pretinde că

adevărata proprietară avea domiciliul în Predeal județul Brașov.

De asemenea, pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007

conține o enumerare a situațiilor în care drepturile proprietarului nu puteau

fi exercitate, dar această enumerare are un caracter exemplificativ, instanțele

putând identifica și alte măsuri abuzive impuse - direct sau indirect - de

stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Numai prin verificarea tuturor

argumentelor reclamantei privitoare la caracterul abuziv al preluării

imobilului se poate ajunge la o aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

atât în litera cât și în spiritul lor.

Cum aspectele ce se impuneau a fi

lămurite conform indicațiilor din decizia de casare și dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ. nu au fost analizate decât în parte, iar concluzia instanței de apel

este parțial contradictorie, în sensul că se reține aplicabilitatea art. 2

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, dar nu și a pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007,

Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și, neputând proceda ea însăși la reevaluarea situației de fapt, față de

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia și va

trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta P.C. împotriva

deciziei nr. 109 din 22 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia și trimite cauza

pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2010.