ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1179/2010

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 iunie 2005, contestatorii S.I.A.M. și S.C.C. au formulat, în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Ploiești, contestație împotriva Dispoziției din 7 iunie 2005 prin care s-a respins cererea notificată de aceștia, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, cu motivarea că imobilul sus-menționat, care a aparținut autorului lor, C.N.S.P., decedat, are o suprafață de 2.100 mp și a fost preluat în mod abuziv și fără titlu valabil, deoarece la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarul încetase din viață, astfel încât, imobilul a fost preluat de la S.C.M., care nu avea calitatea de proprietar.

Prin sentința civilă nr. 1279 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestația formulată, a anulat Dispoziția din 28 iunie 2005 emisă de Primarul municipiului Ploiești și a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Ploiești, compus din teren de 2.100 m.p., stabilind în favoarea acestora plata de despăgubiri pentru imobil, ce urmează a fi calculate de Comisia Centrală de pe lângă Cancelaria Primului Ministru. Apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești a fost respins prin Decizia civilă nr. 95 din 27 februarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Această decizie a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia civilă nr. 7715 din 14 noiembrie 2007 a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești - prin primar, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. înalta Curte a reținut în motivarea deciziei de casare faptul că probele administrate până în această etapă procesuală, nu sunt de natură să lămurească pe deplin care era suprafața imobilului solicitat de reclamanți la momentul preluării de către stat și nici neconcordanțele în ceea ce privește adresa poștală a imobilului solicitat, care în actul de proprietate exhibat de reclamanți apare ca identificat la adresa din Ploiești, iar în actul de preluare, la poziția nr. 420 în anexa la Decretul nr. 92/1950, apare ca fiind situat la adresa de mai sus.

Nefiind identificat cu certitudine bunul supus procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, atât în ceea ce privește amplasamentul, cât și suprafața la momentul preluării de către stat, atât entitatea învestită, cât și instanțele, în exercitarea controlului de legalitate, nu pot finaliza procedura judiciară în sensul prevăzut de art. 25, 26 din Lege. Aceasta pentru că dispoziția reglementată de normele actului de reparație va cuprinde, alături de toate datele de identificare a petentului și pe cele ale imobilului notificat, aspecte esențiale și care decurg din regimul juridic complex al actului emis în procedura legii speciale. Curtea de Apel Ploiești, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința atacată și, pe fond, a respins contestația.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că între moștenitorii fostului proprietar al imobilului, respectiv E.C.S., M.A.I.P., D.C.S., V.D.A.M., C.S. și N.S. (minoră, reprezentată prin tutorele său M.C.S. - mamă) a intervenit ieșirea din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma defunctului C.N.S., prin sentința civilă nr. 361 din 16 iunie 1945. Conform acestei sentințe, care a confirmat tranzacția părților asupra partajării bunurilor rămase de pe urma defunctului Constantin N. Stănescu, și a fost transcrisă în Registrul de transcripțiuni sub nr. 2380/1945, terenurile din Ploiești, au revenit moștenitoarelor M.A.P. și V.C.S., pe când tatăl constatatorilor D.C.S.

a primit doar terenurile din Ploiești, și pe cel din Văleni. Ca atare, asupra terenurilor din Ploiești, ce au aparținut def. C.N.S., cunoscut sub numele de C.N.S.P., indiferent de schimbarea ulterioară a numerelor poștale pe această stradă, tatăl contestatorilor, numitul D.S., nu a avut la data preluării de către stat nici un drept de proprietate.

S-a mai reținut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, cât și din susținerile orale ale intimaților-contestatori prin apărător, date în fața instanței de judecată la termenul din 29 ianuarie 2009, când au fost cerute lămuriri asupra calității de moștenitori a contestatorilor, rezultă că aceștia nu se pot pretinde moștenitori ai mătușii lor M.A.P., (fostă S.) ce a preluat cu ocazia partajului suprafața de teren din Ploiești, pe lângă cea constituită deja dotă, câtă vreme pe parcursul derulării cauzei nu s-a făcut dovada și nici nu s-a susținut vreodată că aceasta ar fi avut un drept de proprietate, distinct de al soțului său, asupra vreunui imobil din Ploiești.

Cu privire la neconcordanțele în ceea ce privește adresa poștală a imobilului solicitat, instanța a constatat că expertiza dispusă a stabilit că imobilul solicitat de reclamanți este același cu cel din actele de proprietate depuse la dosar și cu cel preluat prin Decretul nr. 92/1950, iar imobilul preluat de la S.M. este unul și același cu cel aflat în proprietatea bunicului contestatorilor și ca cel notificat. Ca atare, s-a reținut că motiv de apel referitor la faptul că nu s-a făcut dovada calității de moștenitori a contestatorilor asupra imobilului ce a aparținut bunicului lor C.N.S., este întemeiat, astfel încât, Dispoziția nr. 4373/2005 nu trebuia anulată, așa cum a procedat Tribunalul Prahova.

Prin expertiza dispusă în cauză s-a stabilit că imobilul preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la M.C.S. este același cu cel solicitat de petenti și cu cel aflat în fosta proprietate a bunicului acestora. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocâd în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții au susținut că instanța de apel, în fond după casare, nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, respectiv Hotărârea din 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dezlegat în mod irevocabil chestiunea potrivit căreia cei doi contestatori au dreptul, în calitate de moștenitori, la restituirea imobilului în litigiu, problemă care era obligatorie pentru instanța de trimitere.

Curtea de apel a făcut o interpretare greșită a actelor aflate la dosarul cauzei, neobservând că pentru o parte din terenul în discuție reclamanții au dreptul la restituire prin echivalent, în calitate de moștenitori ai persoanei îndreptățite. Instanța de apel și-a fundamentat soluția pe sentința civilă nr. 361/1945 pe care a interpretat-o greșit și nu a coroborat-o cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că de pe urma lui C.N.S.P. a rămas în Ploiești, suprafața nepartajată de 708 mp, care a fost naționalizată în anul 1950 de la soția acestuia M.S.

S-a mai arătat că, în aceste condiții, reclamanții fac dovada calității de moștenitori ai persoanei îndreptățite la restituire și a preluării abuzive a terenului pe considerentele arătate în hotărârile pronunțate de Tribunalul Prahova și inițial de Curtea de Apel Ploiești, intrate în puterea lucrului judecat, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a admis recursul a statuat că ne aflăm în fața unei preluări abuzive și că recurenții - contestatori au dreptul la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, dispunând a se face probatorii cu privire la întinderea drepturilor acestora și cu privire la identitatea imobilului în discuție. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii. Totodată, recurenții au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat greșit sentința civilă nr. 361/1945 și respectiv, decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunțate și, ca urmare, nu pot fi reținute, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt sau a deciziei pronunțate de instanța de recurs în primul ciclu procesual.

Criticile prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, prin decizia de casare, cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor. Astfel, instanța supremă a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, întrucât, din probele administrate, inclusiv expertizele tehnice de specialitate efectuate în cauză, nu au putut fi lămurite aspectele privind întinderea suprafeței de teren ce se cere a fi restituită, adresa poștală a imobilului și, pe cale de consecință, situația juridică a terenului în litigiu. Dar, în urma stabilirii corecte a situației de fapt, instanța poate statua asupra calității reclamanților de persoane îndreptățite.

Or, după casare, curtea de apel, ca urmare a probatoriilor administrate în speță, respectiv hotărârea de partaj și alte înscrisuri depuse la dosar, ce au fost coroborate, analizate și interpretate, a constatat că reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În acest sens, s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 361 din 16 iunie 1945 a fost confirmată tranzacția părților asupra partajării bunurilor rămase de pe urma fostului proprietar al imobilului C.N.S. și, potrivit acestei hotărâri, tatăl contestatorilor nu a avut la data preluării de către stat nici un drept de proprietate asupra terenului litigios. Astfel, potrivit acestei sentințe, care a confirmat tranzacția părților asupra partajării bunurilor rămase de pe urma defunctului C.N.S., terenurile din Ploiești, au revenit moștenitoarelor M.A.P.

și V.C.S., pe când tatăl constatatorilor D.C.S. a primit doar terenurile din Ploiești, și pe cel din Văleni. Contestatorii nu se pot pretinde nici moștenitori ai mătușii lor M.A.P., (fostă S.) ce a preluat cu ocazia partajului suprafața de teren din Ploiești, pe lângă cea constituită deja dotă, pe parcursul derulării cauzei, deoarece nu s-a susținut și nu s-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că aceasta ar fi avut un drept de proprietate, distinct de al soțului său, asupra vreunui imobil din Ploiești.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, aceasta nu se putea pretinde moștenitoarea soțului său (știut fiind că, anterior anului 1944, funcționa principiul separației patrimoniilor soților) și chiar reclamanții în acțiunea introductivă au arătat că imobilul „a fost preluat abuziv de la S.C.M., care nu era proprietara imobilului." În ceea ce privește criticile ce vizează greșita interpretare a probatoriului administrat în cauză este de reținut că aceste susțineri nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Aceasta întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2008 aprobată prin Legea nr. 219/2005, era singurul text de lege care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară. De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Față de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința păstrării deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.C.C. și S.I.A.M. împotriva Deciziei nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.