ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1179/2010

Deliberând,

asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova la data de 28 iunie 2005, contestatorii S.I.A.M. și

S.C.C. au formulat, în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului

Ploiești, contestație împotriva Dispoziției din 7 iunie 2005 prin care s-a

respins cererea notificată de aceștia, prin care au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, cu motivarea că

imobilul sus-menționat, care a aparținut autorului lor, C.N.S.P., decedat, are

o suprafață de 2.100 mp și a fost preluat în mod abuziv și fără titlu valabil,

deoarece la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarul încetase din

viață, astfel încât, imobilul a fost preluat de la S.C.M., care nu avea

calitatea de proprietar.

Prin sentința

civilă nr. 1279 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestația

formulată, a anulat Dispoziția din 28 iunie 2005 emisă de Primarul municipiului

Ploiești și a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul imposibil de

restituit în natură, situat în Ploiești, compus din teren de 2.100 m.p.,

stabilind în favoarea acestora plata de despăgubiri pentru imobil, ce urmează a

fi calculate de Comisia Centrală de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.

Apelul declarat

de pârâta Primăria Municipiului Ploiești a fost respins prin Decizia civilă nr.

95 din 27 februarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Această decizie

a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia civilă

nr. 7715 din 14 noiembrie 2007 a admis recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului Ploiești - prin primar, a casat hotărârea atacată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

înalta Curte a

reținut în motivarea deciziei de casare faptul că probele administrate până în

această etapă procesuală, nu sunt de natură să lămurească pe deplin care era

suprafața imobilului solicitat de reclamanți la momentul preluării de către

stat și nici neconcordanțele în ceea ce privește adresa poștală a imobilului

solicitat, care în actul de proprietate exhibat de reclamanți apare ca

identificat la adresa din Ploiești, iar în actul de preluare, la poziția

nr. 420 în anexa la Decretul nr. 92/1950, apare ca fiind situat la adresa de

mai sus.

Nefiind

identificat cu certitudine bunul supus procedurii speciale reglementate de

Legea nr. 10/2001, atât în ceea ce privește amplasamentul, cât și suprafața la

momentul preluării de către stat, atât entitatea învestită, cât și instanțele,

în exercitarea controlului de legalitate, nu pot finaliza procedura judiciară

în sensul prevăzut de art. 25, 26 din Lege.

Aceasta pentru

că dispoziția reglementată de normele actului de reparație va cuprinde, alături

de toate datele de identificare a petentului și pe cele ale imobilului

notificat, aspecte esențiale și care decurg din regimul juridic complex al

actului emis în procedura legii speciale.

Curtea de Apel

Ploiești, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a

admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința atacată și, pe

fond, a respins contestația.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că între moștenitorii fostului

proprietar al imobilului, respectiv E.C.S., M.A.I.P., D.C.S., V.D.A.M., C.S. și

N.S. (minoră, reprezentată prin tutorele său M.C.S. - mamă) a intervenit

ieșirea din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma defunctului

C.N.S., prin sentința civilă nr. 361 din 16 iunie 1945. Conform acestei

sentințe, care a confirmat tranzacția părților asupra partajării bunurilor

rămase de pe urma defunctului Constantin N. Stănescu, și a fost transcrisă în

Registrul de transcripțiuni sub nr. 2380/1945, terenurile din Ploiești, au

revenit moștenitoarelor M.A.P. și V.C.S., pe când tatăl constatatorilor D.C.S.

a primit doar terenurile din Ploiești, și pe cel din Văleni.

Ca atare,

asupra terenurilor din Ploiești, ce au aparținut def. C.N.S., cunoscut sub

numele de C.N.S.P., indiferent de schimbarea ulterioară a numerelor poștale pe

această stradă, tatăl contestatorilor, numitul D.S., nu a avut la data

preluării de către stat nici un drept de proprietate.

S-a mai reținut

că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, cât și din susținerile orale ale

intimaților-contestatori prin apărător, date în fața instanței de judecată la

termenul din 29 ianuarie 2009, când au fost cerute lămuriri asupra calității de

moștenitori a contestatorilor, rezultă că aceștia nu se pot pretinde

moștenitori ai mătușii lor M.A.P., (fostă S.) ce a preluat cu ocazia partajului

suprafața de teren din Ploiești, pe lângă cea constituită deja dotă, câtă

vreme pe parcursul derulării cauzei nu s-a făcut dovada și nici nu s-a susținut

vreodată că aceasta ar fi avut un drept de proprietate, distinct de al soțului

său, asupra vreunui imobil din Ploiești.

Cu privire la

neconcordanțele în ceea ce privește adresa poștală a imobilului solicitat,

instanța a constatat că expertiza dispusă a stabilit că imobilul solicitat de

reclamanți este același cu cel din actele de proprietate depuse la dosar și cu

cel preluat prin Decretul nr. 92/1950, iar imobilul preluat de la S.M. este

unul și același cu cel aflat în proprietatea bunicului contestatorilor și ca

cel notificat.

Ca atare, s-a

reținut că motiv de apel referitor la faptul că nu s-a făcut dovada calității

de moștenitori a contestatorilor asupra imobilului ce a aparținut bunicului lor

C.N.S., este întemeiat, astfel încât, Dispoziția nr. 4373/2005 nu trebuia

anulată, așa cum a procedat Tribunalul Prahova.

Prin expertiza

dispusă în cauză s-a stabilit că imobilul preluat prin Decretul nr. 92/1950 de

la M.C.S. este același cu cel solicitat de petenti și cu cel aflat în fosta

proprietate a bunicului acestora.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocâd în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au susținut că instanța de apel, în fond după casare,

nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, respectiv Hotărârea din 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dezlegat în mod irevocabil

chestiunea potrivit căreia cei doi contestatori au dreptul, în calitate de

moștenitori, la restituirea imobilului în litigiu, problemă care era

obligatorie pentru instanța de trimitere.

Curtea de apel a

făcut o interpretare greșită a actelor aflate la dosarul cauzei, neobservând că

pentru o parte din terenul în discuție reclamanții au dreptul la restituire

prin echivalent, în calitate de moștenitori ai persoanei îndreptățite.

Instanța de

apel și-a fundamentat soluția pe sentința civilă nr. 361/1945 pe care a

interpretat-o greșit și nu a coroborat-o cu celelalte înscrisuri aflate la

dosarul cauzei, din care rezultă că de pe urma lui C.N.S.P. a rămas în

Ploiești, suprafața nepartajată de 708 mp, care a fost naționalizată în anul

1950 de la soția acestuia M.S.

S-a mai arătat

că, în aceste condiții, reclamanții fac dovada calității de moștenitori ai

persoanei îndreptățite la restituire și a preluării abuzive a terenului pe

considerentele arătate în hotărârile pronunțate de Tribunalul Prahova și

inițial de Curtea de Apel Ploiești, intrate în puterea lucrului judecat,

deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a admis recursul a

statuat că ne aflăm în fața unei preluări abuzive și că recurenții - contestatori

au dreptul la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, dispunând a se face

probatorii cu privire la întinderea drepturilor acestora și cu privire la

identitatea imobilului în discuție.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care

acest motiv le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea

contradictorie ori străină de natura pricinii.

Totodată,

recurenții au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat greșit sentința

civilă nr. 361/1945 și respectiv, decizia de casare pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție. însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile

legale enunțate și, ca urmare, nu pot fi reținute, deoarece ipoteza

reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce

constituie o chestiune de fapt sau a deciziei pronunțate de instanța de recurs

în primul ciclu procesual.

Criticile prin

care se susține încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nu sunt fondate,

deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, prin decizia de

casare, cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor.

Astfel,

instanța supremă a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită,

întrucât, din probele administrate, inclusiv expertizele tehnice de

specialitate efectuate în cauză, nu au putut fi lămurite aspectele privind

întinderea suprafeței de teren ce se cere a fi restituită, adresa poștală a

imobilului și, pe cale de consecință, situația juridică a terenului în litigiu.

Dar, în urma

stabilirii corecte a situației de fapt, instanța poate statua asupra calității

reclamanților de persoane îndreptățite.

Or, după

casare, curtea de apel, ca urmare a probatoriilor administrate în speță,

respectiv hotărârea de partaj și alte înscrisuri depuse la dosar, ce au fost

coroborate, analizate și interpretate, a constatat că reclamanții nu au

calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În acest sens,

s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 361 din 16 iunie 1945 a fost

confirmată tranzacția părților asupra partajării bunurilor rămase de pe urma

fostului proprietar al imobilului C.N.S. și, potrivit acestei hotărâri, tatăl

contestatorilor nu a avut la data preluării de către stat nici un drept de

proprietate asupra terenului litigios.

Astfel,

potrivit acestei sentințe, care a confirmat tranzacția părților asupra

partajării bunurilor rămase de pe urma defunctului C.N.S., terenurile din

Ploiești, au revenit moștenitoarelor M.A.P. și V.C.S., pe când tatăl

constatatorilor D.C.S. a primit doar terenurile din Ploiești, și pe cel din

Văleni.

Contestatorii

nu se pot pretinde nici moștenitori ai mătușii lor M.A.P., (fostă S.) ce a

preluat cu ocazia partajului suprafața de teren din Ploiești, pe lângă cea

constituită deja dotă, pe parcursul derulării cauzei, deoarece nu s-a susținut

și nu s-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că aceasta ar

fi avut un drept de proprietate, distinct de al soțului său, asupra vreunui

imobil din Ploiești.

Aceasta cu atât

mai mult cu cât, aceasta nu se putea pretinde moștenitoarea soțului său (știut

fiind că, anterior anului 1944, funcționa principiul separației patrimoniilor

soților) și chiar reclamanții în acțiunea introductivă au arătat că imobilul „a

fost preluat abuziv de la S.C.M., care nu era proprietara imobilului."

În ceea ce

privește criticile ce vizează greșita interpretare a probatoriului administrat

în cauză este de reținut că aceste susțineri nu se încadrează în nici unul din

cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres și limitativ de art. 304

C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc

recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la

situația de fapt pe care aceasta o constată.

Aceasta

întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., ce a fost abrogat prin O.U.G. nr.

138/2008 aprobată prin Legea nr. 219/2005, era singurul text de lege care

permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza

procesuală anterioară.

De aceea,

criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză

în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu

de legalitatea hotărârii atacate.

Față de cele ce

preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu

consecința păstrării deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții S.C.C. și S.I.A.M. împotriva Deciziei

nr. 21 din 29 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.