ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8410/2007

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 30 iunie 2006 reclamantul T.R. a chemat în

judecată Municipiul Ploiești, prin Primar solicitând ca pârâtul să fie obligat

să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului proprietatea sa situat

în Ploiești, compus din terenul în suprafață de 1540 mp  și construcțiile

existente pe acesta.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că imobilul menționat a aparținut bunicului matern F.I.I. și a fost

naționalizat, regăsindu-se la poziția nr. 151 din anexă. Notificarea prin care

a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă

prin dispoziția nr. 4036/2004, cu motivarea că imobilul face parte din domeniul

public și că nu a făcut dovada calității de moștenitor.

Această dispoziție a fost anulată

prin sentința civilă nr. 160/2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care

s-a constatat că reclamantul are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru

imobilul în litigiu care este ocupat de o grădiniță de copii.

Sentința a fost modificată în parte

prin decizia civilă nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, în sensul

înlăturării obligării pârâților Primăria Ploiești și Serviciul Public Finanțe

Locale și Administrarea Patrimoniului la plata de despăgubiri.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei decizii se află în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

La data de 23 septembrie 2005

reclamantul a transmis o nouă cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

247/2005, prin care a solicitat emiterea unei dispoziții privind restituirea în

natură a imobilului, fără a primi vreun răspuns.

Pârâtul în cauză a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că reclamantul a mai formulat o

notificare pentru același imobil, soluționată prin hotărâre judecătorească prin

care s-a recunoscut dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri.

Pârâtul a invocat și excepția

autorității de lucru judecat, raportat la existența hotărârii judecătorești

menționate.

Prin sentința civilă nr. 1608 din 18

decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova s-au respins excepțiile

invocate.

S-a admis în parte acțiune a

formulată în prezenta cauză, astfel cum a fost precizată și a fost obligat

pârâtul „să soluționeze prin emiterea unei dispoziții motivate notificarea

înaintată de reclamant și înregistrată sub nr. 304 din 22 septembrie 2005,

privind imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, notificare prin care s-a

solicitat restituirea în natură a respectivului bun”. A fost respins ca neîntemeiat

capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că nu există identitate de obiect și cauză între dosarul având ca

obiect contestația împotriva dispoziției nr. 4036/2004 și prezenta cauză; de

asemenea, nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care

art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 a făcut

posibilă restituirea în natură a imobilului afectat exclusiv activității de

învățământ.

Primăria municipiului Ploiești, prin

Primar, a declarat apel împotriva sentinței pronunțate în cauză susținând că

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005,

nu sunt aplicabile în cauză, întrucât a fost deja emisă o dispoziție în baza

Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, neexistând un temei legal pentru

emiterea unei noi dispoziții.

S-a mai susținut că în mod greșit a

fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, întrucât pe rolul

instanțelor s-a mai aflat soluționarea unei acțiuni cu același obiect și părți,

iar formularea prezentei acțiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că a

emis dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 ce a fost contestată în instanță și

formează obiectul unui dosar, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție .

Prin decizia civilă nr. 169 din 5

aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că reclamantul avea dreptul legal de a formula o nouă notificare în

contextul modificării alin. (5) al art. 16 prin Legea nr. 247/2005, iar

apelantei îi revenea obligația legală, în temeiul art. 23 din Legea nr.

10/2001, de a soluționa această nouă notificare printr-o dispoziție emisă de primar.

S-a reținut că nu poate fi avută în

vedere susținerea apelantei potrivit căreia acțiunea este inadmisibilă, în

contextul în care prima dispoziție emisă a fost anulată definitiv iar

împrejurările de fapt și de drept avute în vedere la emiterea acelei dispoziții

au fost radical schimbate prin legea nouă, în sprijinul acestei susțineri

venind și dispozițiile art. II din Legea nr. 247/2005, scopul unei asemenea

prevederi constituindu-l cenzurarea acestor dispoziții pentru a da eficiență

posibilității de restituire în natură a imobilelor menționate în anexa 2.

Instanța de apel a considerat că nu

poate fi reținută existența autorității de lucru judecat, obiectul celor două

cauze fiind diferit.

Primăria municipiului Ploiești, prin

Primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, considerând-o

nelegală și netemeinică, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține, în esență, că art. 16 din Legea nr. 247/2005, reținut în motivarea

celor două hotărâri, nu poate fi aplicat în speța dedusă judecății deoarece

apelanta a emis o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în

litigiu și pentru același motiv emiterea unei noi dispoziții nu are temei

legal.

Apelanta mai susține că acțiunea din

prezenta cauză este inadmisibilă, având în vedere că dispoziția emisă în baza

Legii nr. 10/2001 a fost contestată în instanță, cauza fiind pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, fiind astfel incidentă în cauză excepția

autorității de lucru judecat.

Intimatul-reclamant a formulat

întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, motivat de faptul că nu

au fost indicate motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul.

Pe fondul pricinii, intimatul a

solicitat respingerea recursului.

Cu ocazia dezbaterilor,

reprezentanta recurentei a precizat temeiul legal al recursului ca fiind pct. 9

al art. 304 C. proc. civ.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile invocate și având în vedere prevederile legale

aplicabile, se constată că recursul declarat în cauză este fondat, în sensul

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele anterioare făcând o

aplicare greșită a legii.

În cazul imobilelor prevăzute prin

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru care s-au stabilit despăgubiri

anterior Legii nr. 247/2005 nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001

în sensul că ar fi necesară o nouă notificare, pentru a se dispune restituirea

în natură, urmată de obligația entității deținătoare de a emite o decizie sau

dispoziție motivată.

Într-un asemenea caz sunt aplicabile

doar dispozițiile proprii ale Legii nr. 247/2005 cuprinse în art. II alin. (1),

în sensul că decizia sau dispoziția emisă în ipoteza de mai sus pot fi atacate

în justiție în termenul prevăzut de acest text de lege.

Aceasta este situația și în cauza de

față, chiar dacă dispoziția anterioară emisă de pârâtă se limita la a respinge

cererea de restituire în natură, pentru că a fost modificată în justiție, în

sensul că s-au stabilit despăgubiri bănești.

În acest sens trebuia calificată

acțiunea introdusă de reclamantul din prezenta cauză, care are ca scop tocmai

restituirea în natură a imobilului, nepermisă anterior, finalitate care nu

poate fi atinsă pe o altă cale decât cea special reglementată prin art. II din

Legea nr. 247/2005.

Obligând pârâta în cauză să emită o

dispoziție motivată prin care să se pronunțe asupra notificărilor formulate de

reclamant în temeiul exclusiv al Legii nr. 247/2005, instanțele au calificat

greșit cererea dedusă judecății și au instituit în sarcina pârâtei o obligație

pe care legea nu o prevedea.

De menționat că față de calificarea

dată cererii, chiar greșită, hotărârea este supusă apelului și recursului, de

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție .

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că se impune casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., și cu observarea

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului Ploiești împotriva deciziei nr. 169 din 5 aprilie 2007

pronunțată de Curtea de Apel de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 1608 din 18 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova și

trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 13 decembrie 2007.