ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4142/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamantul T.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploiești - prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului proprietatea sa situat în Ploiești, compus din teren în suprafață de 1.540 mp și construcțiile existente pe acesta. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat a fost naționalizat de la bunicul său matern, F.T.I., regăsindu-se la poziția 151 din anexa decretului de naționalizare, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a formulat notificare prin intermediul B.,E.J. P.C., la care a atașat toate actele necesare. Primarul municipiului Ploiești i-a respins cererea deoarece imobilul a trecut în domeniul public al localității.

Prin sentința civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova, respectiva decizie a fost anulată, constatându-se că are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru imobilul în discuție, care este ocupat de o grădiniță de copii, iar prin Decizia nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, sentința tribunalului a fost modificată în sensul înlăturării celor două pârâte, Primăria Ploiești și Serviciul Public Finanțe Locale și Administrarea Patrimoniului, la plata despăgubirilor. Împotriva acestei ultime decizii, reclamantul a declarat recurs, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă, prin art. 1 pct. 1.37 din Legea nr. 247/2005, s-a modificat art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilele prevăzute în anexa 2 ce pot fi restituite în natură proprietarului, cu obligația menținerii destinației o perioadă determinată.

La 23 septembrie 2005, prin intermediul aceluiași B.E.J. P.C., reclamantul a transmis o nouă cerere prin care a solicitat potrivit Legii nr. 247/2005, emiterea dispoziției privind restituirea imobilului în natură, la care nu i s-a răspuns, astfel că a revenit cu o nouă cerere notificată, din 2006. În temeiul art. 115 C. proc. civ., pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă, în condițiile în care acesta mai formulat pentru același imobil încă o notificare, soluționată prin dispoziția din 2004, contestată la Tribunalul Prahova și, ulterior, la Curtea de Apel Ploiești, prin hotărârile pronunțate constatându-se dreptul acestuia de a beneficia de despăgubiri.

La termenul din 15 decembrie 2006, pârâtul a invocat excepția autorității de lucru judecat, în condițiile în care pentru imobilul din Ploiești, s-a formulat încă o notificare soluționată în sensul respingerii prin dispoziția din 2004, contestată la Tribunalul Prahova și soluționată prin sentința civilă nr. 160/2005, în sensul constatării dreptului reclamantului de a beneficia de despăgubiri, sentință ce a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, în sensul înlăturării obligației intimatelor la plata de despăgubiri către reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1608 din 18 decembrie 2006 Tribunalul Prahova a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâtul să soluționeze prin emiterea unei dispoziții motivate, notificarea înaintată de reclamant și înregistrată la 22 septembrie 2005, privind imobilul situat în Ploiești, jud.Prahova, notificare prin :are s-a solicitat restituirea în natură a respectivului bun. Totodată, s-a dispus respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii și a fost obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut inexistența identității de obiect și cauză între dosarul având ca obiect contestația împotriva dispoziției din 2004 și prezenta cauză.

A mai reținut și faptul că, prin notificarea menționată, reclamantul a solicitat emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a imobilului in litigiu, pe considerentul că, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, este posibilă restituirea în natură, notificare ce nu a fost soluționată de pârât prin emiterea unei noi dispoziții. Tribunalul a apreciat că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005 a făcut posibilă restituirea în natură a imobilului afectat exclusiv activității de învățământ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Primăria Municipiul Ploiești - prin Primar, arătând că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât a fost deja emisă o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, neexistând un temei legal pentru emiterea unei noi dispoziții.

Pârâta arată că în mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, întrucât pe rolul instanțelor s-a mai aflat soluționarea unei acțiuni cu același obiect și părți, iar formularea prezentei acțiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că apelanta a emis dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 ce a fost contestată în instanță și formează obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data de 03 aprilie 2007, intimatul reclamant T.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, întrucât dispoziția emisă de primar a fost anulată, fiind contestat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, iar această cauză se afla suspendată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție până la soluționarea notificării privind restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 19/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 169 din 5 aprilie 2009 a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. Primăria Municipiului Ploiești - prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, considerând-o nelegală și netemeinică față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, că art. 16 din Legea nr. 247/2005, reținut în motivarea celor două hotărâri nu poate fi aplicat în speța dedusă judecății, deoarece s-a emis o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu și, pentru același motiv, emiterea unei noi dispoziții, nu are temei legal.

S-a mai susținut că acțiunea din prezenta cauză este inadmisibilă ținând cont de faptul că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost contestată în instanță, cauza fiind pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind astfel incidentă în cauză excepția autorității de lucru judecat. Prin Decizia civilă nr. 8410/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a casat decizia atacată, precum și sentința nr. 1608/2006, pronunțată de Tribunalul Prahova și s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. In motivarea deciziei se arată că, obligând pârâta în cauză să emită o dispoziție motivată prin care să se pronunțe asupra notificărilor formulate de reclamant în temeiul exclusiv al Legii nr. 247/2005, instanțele au calificat greșit cererea dedusă judecății și au instituit în sarcina pârâtei o obligație pe care legea nu o prevedea.

S-a mai arătat că trebuia calificată acțiunea introdusă de reclamantul din prezenta cauză, care are ca scop tocmai restituirea în natură a imobilului, nepermisă anterior, finalitate care nu poate fi atinsă pe o altă cale decât cea special reglementată prin art. 2 din Legea nr. 247/2005. La rejudecarea în fond după casare, contestatorul și-a precizat acțiunea, iar instanța a încuviințat administrarea probatoriului cu înscrisuri și interogatoriul intimatei. Prin precizarea la acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului din Ploiești, construcții si teren.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 2626 din 17 octombrie 2008 a respins ca nefondată acțiunea precizată formulată de contestatorul Tomescu Radu în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Ploiești, reținând că, atât timp cât, prin sentința civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 10/2001 în urma anulării dispoziției din 2004 și a formulării notificării din 2001 înseamnă că petentul și-a valorificat dreptul instituit în favoarea sa de Legea nr. 10/2001 de a solicita restituirea în natură și de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, formulând notificare și stabilindu-i-se dreptul de a încasa despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, arătând că, în condițiile în care, calitatea de persoană îndreptățită a fost stabilită definitiv prin sentința civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova și Decizia civilă nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, ce au fost pronunțate anterior de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în mod nelegal nu s-a dispus restituirea în natură. Reclamantul a arătat că prin Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. 1 se modifică art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu referire la anexa 2, imobilele acolo prevăzute putând să fie restituite în natură, condiționat de păstrarea pentru o perioadă de timp a destinației actuale.

Față de apelul formulat, pârâta Primăria Municipiului Ploiești a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că n u pot fi aplicate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 deoarece s-a emis deja o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din litigiu. A mai învederat că în Legea nr. 247/2005 nu exista nicio prevedere legală pentru a se putea emite o nouă dispoziție pentru un imobil pentru care a fost deja emisă o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, iar formularea unei astfel de acțiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că instituția a emis dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție contestată în instanța de judecată, care urmează să fie soluționată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluționarea recursului promovat în cauză de reclamant.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 75 din 3 aprilie 2009 a dmis apelul declarat de reclamantul T.R., a schimbat în tot sentința nr. 2626/2008 a Tribunalului Prahova, a admis acțiunea precizată de reclamant, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, jud.Prahova, compus din teren în suprafață de 1.540 mp și construcțiile identificate prin raportul de expertiză constructor D.F.R. și a obligat reclamantul să mențină afectațiunea imobilului pe o perioadă de 5 ani de la data pronunțării acestei decizii. Curtea a reținut că potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 8410 din 13 decembrie 2007 trebuia calificată acțiunea introdusă de reclamant ca o acțiune ce vizează restituirea în natură a imobilului, formulată în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

În acest sens, reclamantul și-a precizat acțiunea, după casare, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, compus din construcții și teren. Având în vedere că prin sentința civilă nr. 160 din 20 mai 2005 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, singura problemă care se pune în speța, este aceea a restituirii în natură a imobilului. În acest sens, potrivit dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele reluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în condițiile acestei legi.

Tot astfel, art. 7 alin. (1) din lege dispune că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. Potrivit alin. (2) al textului, în cazurile când restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Curtea a confirmat, așa cum rezultă din interpretarea acestor texte, prioritatea restituirii în natură, față de restituirea prin echivalent. Totodată a reținut că această soluție legislativă a fost accentuată ca urmare a modificării - prin Legea nr. 247/2005 - prevederilor art. 16 din Lege care, în redactarea actuală, dispune că, în situația imobilelor necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori socio-culturale, foștilor proprietari li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la trei ani, sau după caz, de până la cinci ani, de la data emiterii deciziei ori dispoziției.

În speță, imobilul solicitat a fi restituit în natură are destinația de grădiniță, astfel încât se încadrează în prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziții legale care sunt obligatorii și de imediată aplicare (în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 642 din 20 ianuarie 2006). În raport de aceste considerente, nu poate fi avută în vedere motivarea instanței de fond în sensul că petentul a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub forma recunoașterii dreptului la despăgubiri, atâta timp cât nu a încasat aceste despăgubiri, iar restituirea în natură are prioritate față de restituirea prin echivalent.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs Primăria municipiului Ploiești și Primarul municipiului Ploiești, printr-o cerere unică, în care au adus următoarele critici, în temeiul art. 304 pct 9 C. proc. civ.: 1. Decizia Curții de Apel Ploiești a fost data cu încălcarea normelor procedurale prevăzute de art. 85 C. proc. civ. Astfel Dosarul nr. 2298/105/2008 format după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a avut ca părți pe reclamantul T.R., iar ca pârâți Primăria municipiului Ploiești si Primarul Municipiului Ploiești. Dacă în cadrul judecării cauzei pe fond, pârâta Primăria a fost corect citată, în cadrul apelului, Decizia nr. 75 din 03 aprilie 2009 s-a pronunțat in contradictoriu cu Primarul municipiului Ploiești, Primăria Ploiești nefiind citată, iar cauza s-a soluționat cu încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc.

civ., situație ce atrage casarea deciziei atacate. 2. După un prim ciclu procesual, reclamantul a formulat o nouă notificare, în data de 23 septembrie 2005, in temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005 prin care solicită restituirea in natură a imobilului în litigiu, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 nu instituie dreptul de a formula noi notificări, prin care sa se solicite restituirea in natura a imobilelor naționalizate, așa cum a procedat contestatorul. În aceasta situație interpretarea data de instanța de apel deciziei de îndrumare din 2006 este vădit nelegala, instanța neputând să schimbe obiectul cauzei în apel (art. 294 C. proc. civ.), astfel cererea contestatorului de a se emite dispoziție de restituire în natura in baza Legii nr. 247/2005 având la baza notificarea din 23 septembrie 2005 este inadmisibilă, iar instanța se impunea sa o respingă ca atare.

3. Se mai critică și faptul că instanța de apel nu a ținut cont de argumentele ce vizează lucrările de reparații și investiții făcute de pârâtă clădirii revendicate, lucrări la care era obligată datorită destinației de unitate de învățământ. 4. O ultimă critică vizează situația de fapt reținută de instanță, din interpretarea probelor. Astfel, se arată că din punct de vedere tehnic exista o serie de probleme legate de identificarea imobilului din Ploiești. Potrivit suprapunerii planului Theo - Top 1999- 2006 cu planul din anul 1934, aflat în arhiva instituției, referitoare la imobilul din Ploiești a rezultat faptul ca în prezent o suprafața de 100,25 mp se suprapune cu suprafața de teren solicitata de o altă persoană - d-na C.A.- domiciliata în Ploiești, care la rândul său a formulat notificare in termenul procedural al Legii nr. 10/2001.

Notificarea a fost discutata în ședința din data de 26 septembrie 2007 urmând a fi soluționata conform actelor doveditoare depuse. În aceste condiții, susțin recurenții, pentru o riguroasă și corectă rezolvare a situației se impune efectuarea unor noi expertize prin care să se identifice corect imobilele, astfel încât să se respecte în mod echitabil dreptul de proprietate al persoanelor care solicită restituirea în natura a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001. În interesul pârâtului Primarul municipiului Ploiești a formulat cerere de intervenție accesorie Grădinița de Copii Ploiești, făcând un scurt istoric al litigiului, invocând interesul său în respingerea cererii de restituire în natură către reclamant a clădirii, motivat de împrejurarea că nu are unde își desfășura activitatea și precizând că la acest imobil s-au efectuat o serie de lucrări de îmbunătățiri și modificări structurale precum și lucrări de întreținere.

Prin încheierea de ședință din 25 martie 2010 instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție formulată de unitatea de învățământ. Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: 1. În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Cadrul procesual este circumscris obiectului cererii și anume restituirea în natură sau echivalent a unui imobil preluat abuziv și care, la data intrării în vigoare a legii erau deținute de una din entitățile enumerate în art. 21 al Legii nr. 10/2001, printre acestea și autorități ale administrației publice locale, cum este cazul în speță, Primăria municipiului Ploiești.

Din întreaga economie a legii rezultă că raporturile juridice se creează între persoanele îndreptățite - în înțelesul art. 3 din Lege - și entitățile investite cu soluționarea notificării, respectiv unitățile deținătoare. Potrivit art. 21 alin. (4) din Lege, în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor. Or, prin dispoziția legală menționată, legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de „primărie” pentru a desemna „persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului” - comuna, orașul sau municipiul - și nu o așa-zisă „structura funcțională”. Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public este cea care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și, respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

Din cuprinsul întregului act normativ, rezultă cu evidență, că, în această procedură, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială. În exercitare atribuțiilor ce îi revin în această calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o „dispoziție motivată”, intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările, în nici un caz de a stabili o „obligație, în nume propriu”. Critica din recurs, vizând faptul că, prin necitarea Primăriei municipiului Ploiești s-a creat acestei pârâte o vătămare procesuală, nu este sustenabilă în raport de textele de lege anterior citate.

Pe de altă parte, analizarea aspectelor pasive ale exercitării acțiunii, în condițiile în care partea (Primarul) care le invocă nu are nici un interes, în sensul art. 108 alin. (2) C. proc.

civ., neputând să dovedească o vătămare personală printr-o eventuală lipsă de procedură cu partea (Primăria )nelegal citată, pe care de altfel o reprezintă . 2. În ceea ce privește ce de a doua critică, se constată că potrivit art. 2 din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, intrată în vigoare la data 24 iulie 2005, deciziile sau dispozițiile având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin decizia de casare a Înaltei Curți, ale cărei îndrumări sunt obligatorii în condițiile art. 315 C. proc. civ., instanța urma să soluționeze cererea acestuia de revendicare în conformitate cu noile modificări legislative aduse Legii nr. 10/2001 și ținând cont de precizarea reclamantului din care rezultă în mod clar că solicită restituirea în natură a imobilului în care funcționează o unitate de învățământ, restituire în natură care nu era posibilă anterior acestor modificări legislative. Astfel, în realitate notificarea înregistrată la nivelul anului 2005, contestată în prezentul dosar, are natura juridică a unei contestații în sensul art. 2 din Legea nr. 247/2005 și reprezintă intenția părții de a obține măsuri reparatorii pentru terenul în discuție, în condițiile acestui text de lege.

Potrivit textului de lege inițial, pentru imobilele ocupate, printre altele, de unități bugetare de învățământ, necesare în vederea continuării activităților de interes public, social sau cultural obștesc, foștilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001. Dispoziția din 2004, precum și hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestării acesteia, au avut în vedere, la soluționarea notificării inițiale vizând imobilul din prezentul litigiu, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare, respingând cererea reclamantului față de natura și destinația imobilului pretins.

Notificarea care a stat la baza prezentului demers judiciar inițiat de către reclamant îndeplinește toate cerințele art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pentru a fi calificată drept contestație și pentru a fi, ca atare, soluționată de instanța de judecată, fără să fie considerată o notificare nouă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în forma actuală, reprezentând o veritabilă contestație la modalitatea inițială de soluționare a notificării înregistrate în anul 2001, pentru imobilul în discuție. 3. În ceea ce privește critica vizând neanalizarea apărărilor acesteia vizând lucrările de întreținere și îmbunătățiri aduse imobilului în litigiu, cum pârâții nu au formulat pretenții proprii în acest sens printr- o cerere reconvențională și cum nu a constituit motiv de critică nici în apel, Înalta Curte nu o poate analiza direct în prezentul recurs, fiind vorba despre critici formulate omisso medio, trecând peste apel.

4. Nici ultima critică nu va fi primită, întrucât, practic, recurenții contestă modul de stabilire a situației de fapt, făcând trimitere în acest sens la raportul de expertiză administrat în cauză. Modul în care instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reținut o anumită situație de fapt nu poate constitui, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în promovarea recursului de față, în baza art. 312 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge calea de atac declarată de pârâtă, ca nefondată. Pentru considerentele precedente, care au impus respingerea recursului pârâților se va respinge, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Grădinița de copii Ploiești, aceasta urmând a-și desfășura activitatea specifică vreme de 5 ani de la data de 3 aprilie 2009, data pronunțării deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primarul municipiului Ploiești și Primăria Municipiului Ploiești împotriva Deciziei nr. 75 din 3aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca nefondată cererea de intervenție formulată de Grădinița de Copii Ploiești, în interesul pârâților recurenți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.