ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4142/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4142/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Reclamantul T.R. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul Ploiești - prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului

proprietatea sa situat în Ploiești, compus din teren în suprafață de 1.540 mp

și construcțiile existente pe acesta.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat a fost naționalizat de la

bunicul său matern, F.T.I., regăsindu-se la poziția 151 din anexa decretului de

naționalizare, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a formulat

notificare prin intermediul B.,E.J. P.C., la care a atașat toate actele

necesare.

Primarul municipiului

Ploiești i-a respins cererea deoarece imobilul a trecut în domeniul public al

localității.

Prin sentința civilă nr.

160/2005 a Tribunalului Prahova, respectiva decizie a fost anulată,

constatându-se că are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru imobilul în

discuție, care este ocupat de o grădiniță de copii, iar prin Decizia nr. 800/2005

a Curții de Apel Ploiești, sentința tribunalului a fost modificată în sensul

înlăturării celor două pârâte, Primăria Ploiești și Serviciul Public Finanțe Locale

și Administrarea Patrimoniului, la plata despăgubirilor.

Împotriva acestei

ultime decizii, reclamantul a declarat recurs, aflat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, însă, prin art. 1 pct. 1.37 din Legea nr. 247/2005, s-a

modificat art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilele prevăzute în

anexa 2 ce pot fi restituite în natură proprietarului, cu obligația menținerii

destinației o perioadă determinată.

La 23 septembrie

2005, prin intermediul aceluiași B.E.J. P.C., reclamantul a transmis o nouă

cerere prin care a solicitat potrivit Legii nr. 247/2005, emiterea dispoziției

privind restituirea imobilului în natură, la care nu i s-a răspuns, astfel că a

revenit cu o nouă cerere notificată, din 2006.

În temeiul art. 115 C.

proc. civ., pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii reclamantului ca inadmisibilă, în condițiile în care acesta mai

formulat pentru același imobil încă o notificare, soluționată prin dispoziția din

2004, contestată la Tribunalul Prahova și, ulterior, la Curtea de Apel Ploiești, prin hotărârile pronunțate constatându-se dreptul acestuia de a

beneficia de despăgubiri.

La termenul din 15

decembrie 2006, pârâtul a invocat excepția autorității de lucru judecat, în

condițiile în care pentru imobilul din Ploiești, s-a formulat încă o notificare

soluționată în sensul respingerii prin dispoziția din 2004, contestată la Tribunalul Prahova și soluționată prin sentința civilă nr. 160/2005, în sensul constatării

dreptului reclamantului de a beneficia de despăgubiri, sentință ce a fost

schimbată în parte prin Decizia nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, în

sensul înlăturării obligației intimatelor la plata de despăgubiri către

reclamant.

Prin sentința civilă nr.

1608 din 18 decembrie 2006 Tribunalul Prahova a respins excepția autorității de

lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte

acțiunea precizată, obligând pârâtul să soluționeze prin emiterea unei

dispoziții motivate, notificarea înaintată de reclamant și înregistrată la 22

septembrie 2005, privind imobilul situat în Ploiești, jud.Prahova, notificare

prin :are s-a solicitat restituirea în natură a respectivului bun.

Totodată, s-a dispus

respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune

cominatorii și a fost obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut inexistența identității de obiect

și cauză între dosarul având ca obiect contestația împotriva dispoziției din 2004

și prezenta cauză.

A mai reținut și

faptul că, prin notificarea menționată, reclamantul a solicitat emiterea unei

noi dispoziții de restituire în natură a imobilului in litigiu, pe

considerentul că, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

este posibilă restituirea în natură, notificare ce nu a fost soluționată de

pârât prin emiterea unei noi dispoziții.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care art. 16

din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005 a făcut posibilă

restituirea în natură a imobilului afectat exclusiv activității de învățământ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Primăria Municipiul Ploiești - prin Primar, arătând că

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât a

fost deja emisă o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în

litigiu, neexistând un temei legal pentru emiterea unei noi dispoziții.

Pârâta arată că în

mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, întrucât pe

rolul instanțelor s-a mai aflat soluționarea unei acțiuni cu același obiect și

părți, iar formularea prezentei acțiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere

că apelanta a emis dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 ce a fost contestată în

instanță și formează obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

La data de 03 aprilie

2007, intimatul reclamant T.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea apelului, întrucât dispoziția emisă de primar a fost anulată, fiind

contestat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, iar

această cauză se afla suspendată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție până

la soluționarea notificării privind restituirea în natură a imobilului în baza

Legii nr. 19/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr.

169 din 5 aprilie 2009 a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Primăria Municipiului

Ploiești - prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în

apel, considerând-o nelegală și netemeinică față de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, că art. 16 din Legea nr. 247/2005,

reținut în motivarea celor două hotărâri nu poate fi aplicat în speța dedusă

judecății, deoarece s-a emis o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru

imobilul în litigiu și, pentru același motiv, emiterea unei noi dispoziții, nu

are temei legal.

S-a mai susținut că

acțiunea din prezenta cauză este inadmisibilă ținând cont de faptul că

dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost contestată în instanță, cauza

fiind pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind astfel incidentă în

cauză excepția autorității de lucru judecat.

Prin Decizia civilă nr.

8410/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a casat decizia atacată,

precum și sentința nr. 1608/2006, pronunțată de Tribunalul Prahova și s-a

trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

In motivarea deciziei

se arată că, obligând pârâta în cauză să emită o dispoziție motivată prin care

să se pronunțe asupra notificărilor formulate de reclamant în temeiul exclusiv

al Legii nr. 247/2005, instanțele au calificat greșit cererea dedusă judecății

și au instituit în sarcina pârâtei o obligație pe care legea nu o prevedea.

S-a mai arătat că

trebuia calificată acțiunea introdusă de reclamantul din prezenta cauză, care

are ca scop tocmai restituirea în natură a imobilului, nepermisă anterior,

finalitate care nu poate fi atinsă pe o altă cale decât cea special

reglementată prin art. 2 din Legea nr. 247/2005.

La rejudecarea în

fond după casare, contestatorul și-a precizat acțiunea, iar instanța a

încuviințat administrarea probatoriului cu înscrisuri și interogatoriul

intimatei.

Prin precizarea la

acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură a

imobilului din Ploiești, construcții si teren.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 2626 din 17

octombrie 2008 a respins ca nefondată acțiunea precizată formulată de

contestatorul Tomescu Radu în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului

Ploiești, reținând că, atât timp cât, prin sentința civilă nr. 160/2005 a

Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul contestatorului

de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 10/2001

în urma anulării dispoziției din 2004 și a formulării notificării din 2001

înseamnă că petentul și-a valorificat dreptul instituit în favoarea sa de Legea

nr. 10/2001 de a solicita restituirea în natură și de a beneficia de măsuri

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, formulând notificare și

stabilindu-i-se dreptul de a încasa despăgubiri.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, arătând

că, în condițiile în care, calitatea de persoană îndreptățită a fost stabilită

definitiv prin sentința civilă nr. 160/2005 a Tribunalului Prahova și Decizia civilă

nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, ce au fost pronunțate anterior de

modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în mod nelegal nu

s-a dispus restituirea în natură.

Reclamantul a arătat

că prin Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. 1 se modifică art. 16 din Legea nr. 10/2001

cu referire la anexa 2, imobilele acolo prevăzute putând să fie restituite în

natură, condiționat de păstrarea pentru o perioadă de timp a destinației

actuale.

Față de apelul

formulat, pârâta Primăria Municipiului Ploiești a depus la dosar concluzii

scrise prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că n u

pot fi aplicate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 247/2005 deoarece s-a emis deja o dispoziție în baza

Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din litigiu.

A mai învederat că în

Legea nr. 247/2005 nu exista nicio prevedere legală pentru a se putea emite o

nouă dispoziție pentru un imobil pentru care a fost deja emisă o dispoziție în

baza Legii nr. 10/2001, iar formularea unei astfel de acțiuni apare ca

inadmisibilă, având în vedere că instituția a emis dispoziție în baza Legii nr.

10/2001, dispoziție contestată în instanța de judecată, care urmează să fie

soluționată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluționarea

recursului promovat în cauză de reclamant.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr.

75 din 3 aprilie 2009 a dmis apelul declarat de reclamantul T.R., a schimbat în

tot sentința nr. 2626/2008 a Tribunalului Prahova, a admis acțiunea precizată

de reclamant, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești,

jud.Prahova, compus din teren în suprafață de 1.540 mp și construcțiile

identificate prin raportul de expertiză constructor D.F.R. și a obligat

reclamantul să mențină afectațiunea imobilului pe o perioadă de 5 ani de la

data pronunțării acestei decizii.

Curtea a reținut că

potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

8410 din 13 decembrie 2007 trebuia calificată acțiunea introdusă de reclamant

ca o acțiune ce vizează restituirea în natură a imobilului, formulată în baza art.

2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

În acest sens,

reclamantul și-a precizat acțiunea, după casare, solicitând restituirea în

natură a imobilului situat în Ploiești, compus din construcții și teren.

Având în vedere că

prin sentința civilă nr. 160 din 20 mai 2005 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, singura problemă care se pune în

speța, este aceea a restituirii în natură a imobilului.

În acest sens,

potrivit dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele reluate

în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în

condițiile acestei legi. Tot astfel, art. 7 alin. (1) din lege dispune că, de

regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Potrivit alin. (2) al

textului, în cazurile când restituirea în natură nu este posibilă, se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea a confirmat,

așa cum rezultă din interpretarea acestor texte, prioritatea restituirii în

natură, față de restituirea prin echivalent.

Totodată a reținut că

această soluție legislativă a fost accentuată ca urmare a modificării - prin

Legea nr. 247/2005 - prevederilor art. 16 din Lege care, în redactarea actuală,

dispune că, în situația imobilelor necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori socio-culturale,

foștilor proprietari li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de

a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la trei ani, sau după caz, de

până la cinci ani, de la data emiterii deciziei ori dispoziției.

În speță, imobilul

solicitat a fi restituit în natură are destinația de grădiniță, astfel încât se

încadrează în prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziții legale care sunt obligatorii și

de imediată aplicare (în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia nr. 642 din 20 ianuarie 2006).

În raport de aceste

considerente, nu poate fi avută în vedere motivarea instanței de fond în sensul

că petentul a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

sub forma recunoașterii dreptului la despăgubiri, atâta timp cât nu a încasat

aceste despăgubiri, iar restituirea în natură are prioritate față de

restituirea prin echivalent.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat recurs Primăria municipiului Ploiești și Primarul

municipiului Ploiești, printr-o cerere unică, în care au adus următoarele

critici, în temeiul art. 304 pct 9 C. proc. civ.:

Apel Ploiești a fost data cu încălcarea normelor procedurale prevăzute de art. 85

C. proc. civ.

Astfel Dosarul nr. 2298/105/2008

format după casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, a avut ca părți pe reclamantul

T.R., iar ca pârâți Primăria municipiului Ploiești si Primarul Municipiului

Ploiești.

Dacă în cadrul

judecării cauzei pe fond, pârâta Primăria a fost corect citată, în cadrul apelului,

Decizia nr. 75 din 03 aprilie 2009 s-a pronunțat in contradictoriu cu Primarul

municipiului Ploiești, Primăria Ploiești nefiind citată, iar cauza s-a

soluționat cu încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., situație ce

atrage casarea deciziei atacate.

procesual, reclamantul a formulat o nouă notificare, în data de 23 septembrie 2005,

in temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005 prin care solicită restituirea in

natură a imobilului în litigiu, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 de modificare

a Legii nr. 10/2001 nu instituie dreptul de a formula noi notificări, prin care

sa se solicite restituirea in natura a imobilelor naționalizate, așa cum a

procedat contestatorul.

În aceasta situație

interpretarea data de instanța de apel deciziei de îndrumare din 2006 este

vădit nelegala, instanța neputând să schimbe obiectul cauzei în apel (art. 294 C.

proc. civ.), astfel cererea contestatorului de a se emite dispoziție de

restituire în natura in baza Legii nr. 247/2005 având la baza notificarea din 23

septembrie 2005 este inadmisibilă, iar instanța se impunea sa o respingă ca

atare.

faptul că instanța de apel nu a ținut cont de argumentele ce vizează lucrările

de reparații și investiții făcute de pârâtă clădirii revendicate, lucrări la

care era obligată datorită destinației de unitate de învățământ.

vizează situația de fapt reținută de instanță, din interpretarea probelor.

Astfel, se arată că

din punct de vedere tehnic exista o serie de probleme legate de identificarea

imobilului din Ploiești. Potrivit suprapunerii planului Theo - Top 1999- 2006

cu planul din anul 1934, aflat în arhiva instituției, referitoare la imobilul

din Ploiești a rezultat faptul ca în prezent o suprafața de 100,25 mp se

suprapune cu suprafața de teren solicitata de o altă persoană - d-na C.A.-

domiciliata în Ploiești, care la rândul său a formulat notificare in termenul

procedural al Legii nr. 10/2001. Notificarea a fost discutata în ședința din

data de 26 septembrie 2007 urmând a fi soluționata conform actelor doveditoare

depuse.

În aceste condiții,

susțin recurenții, pentru o riguroasă și corectă rezolvare a situației se

impune efectuarea unor noi expertize prin care să se identifice corect

imobilele, astfel încât să se respecte în mod echitabil dreptul de proprietate

al persoanelor care solicită restituirea în natura a imobilelor ce fac obiectul

Legii nr. 10/2001.

În interesul

pârâtului Primarul municipiului Ploiești a formulat cerere de intervenție

accesorie Grădinița de Copii Ploiești, făcând un scurt istoric al litigiului,

invocând interesul său în respingerea cererii de restituire în natură către

reclamant a clădirii, motivat de împrejurarea că nu are unde își desfășura

activitatea și precizând că la acest imobil s-au efectuat o serie de lucrări de

îmbunătățiri și modificări structurale precum și lucrări de întreținere.

Prin încheierea de

ședință din 25 martie 2010 instanța a încuviințat în principiu cererea de

intervenție formulată de unitatea de învățământ.

Verificând

legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci

când a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Cadrul procesual este

circumscris obiectului cererii și anume restituirea în natură sau echivalent a

unui imobil preluat abuziv și care, la data intrării în vigoare a legii erau

deținute de una din entitățile enumerate în art. 21 al Legii nr. 10/2001,

printre acestea și autorități ale administrației publice locale, cum este cazul

în speță, Primăria municipiului Ploiești.

Din întreaga economie

a legii rezultă că raporturile juridice se creează între persoanele

îndreptățite - în înțelesul art. 3 din Lege - și entitățile investite cu

soluționarea notificării, respectiv unitățile deținătoare.

Potrivit art. 21 alin.

(4) din Lege, în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor.

Or, prin

dispoziția legală menționată, legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de

„primărie” pentru a desemna „persoana juridică de drept public, deținătoare a

imobilului” - comuna, orașul sau municipiul - și nu o așa-zisă „structura

funcțională”.

Această

interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public este cea

care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și,

respectiv, un patrimoniu în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidența

acestui act normativ.

Din

cuprinsul întregului act normativ, rezultă cu evidență, că, în această

procedură, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială.

În

exercitare atribuțiilor ce îi revin în această calitate de reprezentant legal

al persoanei juridice de drept public, primarul exercită și atribuția stabilită

prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o „dispoziție

motivată”, intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres,

actul procedural prin care se soluționează notificările, în nici un caz de a

stabili o „obligație, în nume propriu”.

Critica

din recurs, vizând faptul că, prin necitarea Primăriei  municipiului Ploiești

s-a creat acestei pârâte o vătămare procesuală, nu este sustenabilă în raport

de textele de lege anterior citate.

Pe

de altă parte,

analizarea

aspectelor pasive ale exercitării acțiunii, în condițiile în care partea

(Primarul) care le invocă nu are nici un interes, în sensul art. 108 alin. (2) C.

proc. civ., neputând să dovedească o vătămare personală printr-o eventuală

lipsă de procedură cu partea (Primăria )nelegal citată, pe care de altfel o reprezintă

.

2.

În ceea ce privește ce de a doua critică, se constată că potrivit

art. 2 din Legea nr. 247

din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente, intrată în vigoare la data 24 iulie 2005,

deciziile sau dispozițiile având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în

vigoare a acestui act normativ și nevalorificate, pot fi atacate la secția

civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul

unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

prezentei legi.

Prin decizia de

casare a Înaltei Curți, ale cărei îndrumări sunt obligatorii în condițiile art.

315 C. proc. civ., instanța urma să soluționeze cererea acestuia de revendicare

în conformitate cu noile modificări legislative aduse Legii nr. 10/2001 și

ținând cont de precizarea reclamantului din care rezultă în mod clar că

solicită restituirea în natură a imobilului în care funcționează o unitate de

învățământ, restituire în natură care nu era posibilă anterior acestor

modificări legislative.

Astfel, în realitate

notificarea înregistrată la nivelul anului 2005, contestată în prezentul dosar,

are natura juridică a unei contestații în sensul art. 2 din Legea nr. 247/2005

și reprezintă intenția părții de a obține măsuri reparatorii pentru terenul în

discuție, în condițiile acestui text de lege.

Potrivit textului de

lege inițial, pentru imobilele ocupate, printre altele, de unități bugetare de

învățământ, necesare în vederea continuării activităților de interes public,

social sau cultural obștesc, foștilor proprietari li se acordau măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Dispoziția din 2004,

precum și hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestării acesteia,

au avut în vedere, la soluționarea notificării inițiale vizând imobilul din

prezentul litigiu, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în

forma de la data intrării în vigoare, respingând cererea reclamantului față de

natura și destinația imobilului pretins.

Notificarea care a

stat la baza prezentului demers judiciar inițiat de către reclamant îndeplinește

toate cerințele art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pentru a fi

calificată drept contestație și pentru a fi, ca atare, soluționată de instanța

de judecată, fără să fie considerată o notificare nouă în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în forma actuală, reprezentând o veritabilă

contestație la modalitatea inițială de soluționare a notificării înregistrate

în anul 2001, pentru imobilul în discuție.

privește critica vizând neanalizarea apărărilor acesteia vizând lucrările de

întreținere și îmbunătățiri aduse imobilului în litigiu, cum pârâții nu au

formulat pretenții proprii în acest sens printr- o cerere reconvențională și

cum nu a constituit motiv de critică nici în apel, Înalta Curte nu o poate

analiza direct în prezentul recurs, fiind vorba despre critici formulate omisso

medio, trecând peste apel.

critică nu va fi primită, întrucât, practic, recurenții contestă modul de

stabilire a situației de fapt, făcând trimitere în acest sens la raportul de

expertiză administrat în cauză.

Modul în care

instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reținut o

anumită situație de fapt nu poate constitui, însă, motiv de recurs în actuala

reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor

în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, nefiind

îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în promovarea recursului de

față, în baza art. 312 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge

calea de atac declarată de pârâtă, ca nefondată.

Pentru considerentele

precedente, care au impus respingerea recursului pârâților se va respinge, ca

nefondată, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta

Grădinița de copii Ploiești, aceasta urmând a-și desfășura activitatea

specifică vreme de 5 ani de la data de 3 aprilie 2009, data pronunțării

deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Primarul municipiului Ploiești și Primăria

Municipiului Ploiești împotriva Deciziei nr. 75 din 3aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca

nefondată cererea de intervenție formulată de Grădinița de Copii Ploiești, în

interesul pârâților recurenți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iulie 2010.