ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3870/2011

Asupra recursului de față constată următoarele: La 15 mai 2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestația formulată de A.G. și A.N. împotriva dispoziției nr. 2843 din 17 mai 2006 a Primăriei municipiului Ploiești, prin care a fost restituit moștenitorilor fostului proprietar și terenul de acces al apartamentului cumpărat de reclamanți prin SC C. SA Prahova. Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 296 din 26 februarie 2010 a respins excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Prahova, a prescrierii dreptului material la acțiune, a lipsei de interes a contestatorilor și a lipsei calității procesuale active a acestora, invocate de intimați prin întâmpinare.

A respins contestația formulată de A.G. și A.N. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Ploiești, O.I.A., O.S.F., D.C.F. și D.T., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1622/N din 21 iulie 1999, SC C. SA a vândut reclamantei A.N. apartamentul situat în Ploiești, fiindu-i atribuit în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146 din 3 septembrie 1996, terenul în suprafață de 46,43 mp Corp A și de 60,89 mp Corp B. Potrivit documentației depusă de Primăria Ploiești, a rezultat că întregul imobil din care face parte apartamentul menționat a aparținut în proprietate defunctei T.S., imobil ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și pentru care, prin Hotărârea nr. 7/1998 emisă în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat dreptul numitei T.S.

de a primi despăgubiri, hotărâre ce nu a produs însă efecte juridice, nefiind pusă în executare. După apariția Legii nr. 10/2001, moștenitorii lui T.S. au formulat notificare, soluționată prin Dispoziția nr. 2843 din 17 mai 2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești, prin care s-a restituit în natură pârâtelor O. o parte din imobilul situat în Ploiești. În cuprinsul dispoziției s-a menționat expres că imobilul restituit va fi grevat cu un drept de servitute de trecere pentru accesul la calea publică în favoarea familiei A.N., precum și că nu fac obiectul restituirii încăperile aparținând în proprietate reclamantei, care le-a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin dispoziția nr. 6124 din 30 octombrie 2006 s-a respins cererea de restituire în natură a restului de imobil ce nu a format obiectul dispoziției anterioare, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, motivat de faptul că acesta a fost vândut fostului chiriaș, respectiv reclamanților, în baza Legii nr. 112/1995. S-a constatat așadar că susținerea reclamanților, în sensul că prin dispoziția contestată s-a restituit și terenul de acces al apartamentului cumpărat de ei, este neîntemeiată, întrucât atâta timp cât prin contractul de vânzare - cumpărare au dobândit dreptul de proprietate numai asupra terenului aflat sub cele două construcții, aceștia nu pot pretinde un drept de proprietate asupra unei suprafețe mai mari de teren și deci că implicit dispoziția ar fi nelegală întrucât s-ar fi restituit și drumul de acces care le-ar aparține.

S-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Prahova, întrucât potrivit practicii judiciare în materie, competența de soluționare a contestațiilor împotriva dispozițiilor emise în baza Legii nr. 10/2001 de către terțe persoane care se consideră vătămate în drepturile lor sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul. S-a respins și excepția prescrierii dreptului material la acțiune întrucât contestatorii sunt terți față de dispoziție, ceea ce înseamnă că aceasta nu le-a fost comunicată, astfel încât se consideră că au atacat-o în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001. S-a respins excepția lipsei de interes a contestatorilor și excepția lipsei calității procesuale active a acestora, având în vedere că reclamanții invocă un drept de proprietate asupra porțiunii de imobil din litigiu și că prin emiterea dispoziției au fost vătămați în dreptul lor de proprietate.

S-a constatat totodată că dispoziția nr. 2843 din 17 mai 2006 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin sentința nr. 821 din 11 iunie 2010, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii de completare dispozitiv. A admis cererea formulată de petentele O.I.A. și O.S.F. și, în consecință, a completat dispozitivul sentinței civile nr. 296 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, în sensul că a obligat pe contestatori, în solidar, la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatele O.I.A. și O.S.F. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin decizia nr. 211 din 20 octombrie 2010 a admis apelurile declarate de contestatorii A.N.

și A.G. și de pârâtele O.I.A. și O.S.F. împotriva sentinței civile nr. 296 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, precum și apelul declarat de contestatori împotriva sentinței civile nr. 821 din 11 iunie 2010 pronunțată de același tribunal. A anulat sentințele atacate și a trimis cauza, spre competentă soluționare în primă instanță, Judecătoriei Ploiești. S-a reținut de către instanța de apel că din analiza dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă că tribunalele sunt competente să soluționeze, în primă instanță, contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise de deținătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din legea specială de reparație.

In cauza dedusă judecății, reclamanții nu au învestit instanța cu o contestație în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care să atragă competența de primă instanță a tribunalului, întrucât nu fac parte din categoria persoanelor îndreptățite să o atace pe această cale, ci sunt terți, atât față de emitent, cât și față de beneficiarii dispoziției. Prin urmare, chiar dacă aceștia au dat acțiunii titulatura de „contestație", instanța, în virtutea rolului său activ, trebuie să procedeze la calificarea acțiunii ca una în nulitate de drept comun și, pe cale de consecință, să stabilească cui aparține competența de soluționare a cauzei.

Având în vedere prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora decizia sau dispoziția de restituire în natură a imobilelor face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestora, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, reiese că aparține judecătoriei în circumscripția căreia se află imobilul, conform art. 1 și art. 13 C. proc. civ., competența soluționării acțiunii. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții, arătând că aparține tribunalului, ca instanță de fond, competența soluționării oricărui litigiu izvorât din aplicarea Legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001.

Cât privește dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. l0/2001, au considerat că se referă la situația concretă când notificarea sau cererea de restituire în natură au fost respinse, iar persoana care se pretinde îndreptățită (și nu „doar persoanele îndreptățite") poate să atace o astfel de dispoziție la secția civilă a tribunalului. Dispoziția contestată este un act administrativ de restituire și soluționarea contestației împotriva acestuia este de competența tribunalului.

Au arătat că respectivul act administrativ i-a prejudiciat, în sensul că a atribuit pârâților și suprafața de teren pe care au avut-o în folosință în calitate de chiriași, reținându-se și faptul că terenul de sub apartamentul cumpărat este în indiviziune cu terenul donatarilor, fapt ce i-a încurajat pe aceștia să solicite și să obțină ieșirea din indiviziune și contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului cumpărat de reclamanți, conform sentinței civile nr. 4897/2008 a Judecătoriei Ploiești, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 232/2009 a Tribunalului Prahova și prin decizia civilă nr. 468/2009 a Curții de Apel Ploiești. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl reprezintă contestația formulată împotriva dispoziției nr. 2843 din 17 mai 2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești, prin care s-a constatat dreptul petiționarelor O.I.A. și O.S.F. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. S-a restituit în natură o parte din imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, compus din apartamentele menționate și terenul aferent, arătându-se că pentru acesta din urmă există restricție de construire. S-a precizat că imobilul restituit va fi grevat de un drept de servitute de trecere pentru accesul la calea publică în favoarea familiei A.N. și au fost specificate încăperile și terenul care nu fac obiectul restituirii, întrucât aparțin reclamantei potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1622-N/1998.

Contestația dedusă judecății a fost promovată de A.N. și A.G., care sunt deci terți în raport atât cu emitenta cât și cu beneficiarii dispoziției atacate. Se reține că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut o procedură judiciară derogatorie, sub anumite aspecte, de la procedurile judiciare comune, dispozițiile ori deciziile date de unitățile deținătoare asupra notificărilor ce le sunt adresate putând fi contestate numai în situațiile prevăzute de lege și numai de către persoanele îndreptățite, categorie de persoane care este definită prin art. 3 din lege. Pentru această categorie de litigii a fost stabilită și o competență materială specială, derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea secției civile a tribunalului.

Fiind vorba de o lege specială, derogatorie sub aspectul subiectelor de drept și al competenței materiale a instanțelor judecătorești de la legea generală, reprezentată de dreptul comun în materie, ea este de strictă interpretare și își găsește aplicare numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi extinse, prin analogie, și la alte categorii de litigii. Acest aspect derivă din chiar litera și spiritul Legii nr. 10/2001 - lege care prin însuși titlul său are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foștii proprietari - persoane fizice și juridice - ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din conținutul art. 3 și art. 4 se poate deduce că numai aceste persoane și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite sunt destinatarii și beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale de reparație.

Foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluși de lege în expresia „persoane îndreptățite" prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și tot ei sunt legitimați, în cazul în care sunt interesați, să conteste în instanță dispoziția organului administrativ.

In aceeași ordine de idei, art. 26 alin. (3) din lege prevede că „decima sau, după caz dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Prin urmare, dreptul la acțiune aparține în exclusivitate persoanei îndreptățite, neexistând nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terțe persoane, în afara fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor.

Insă, în măsura în care justifică un interes și un drept propriu, terțele persoane, cum este și cazul reclamanților, pot contesta deciziile/dispozițiile emise în favoarea persoanelor îndreptățite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată prin legea generală, care este dreptul comun în materia acțiunilor în constatarea nulităților. In speță, reclamanții, care nu au calitate de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 au formulat pe calea dreptului comun o acțiune în nulitate a actului. Se reține că obligația instanței este de a se pronunța asupra obiectului cererii dedusă judecății care constituie garanția aplicării principiului disponibilității, consacrat prin art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării, principiul disponibilității cuprinzând în conținutul său prerogativa dreptului reclamantului de a determina limitele acțiunii. Dacă formulările reclamanților ar fi fost confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, instanța avea îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare. Or, în speță, obiectul cererii introductive de instanță îl reprezintă fără echivoc o acțiune în constatarea nulității unui act, care este dată, ca regulă generală, în competența materială a judecătoriilor. Astfel, în raport de dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., instanța poate califica acțiunea, fără a se înfrânge însă principiul disponibilității, cum s-a întâmplat și în cauza de față, instanța de apel constatând în mod corect competența judecătoriei de a soluționa acțiunea în primă instanță. Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.N. și A.G. împotriva deciziei nr.211 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.