ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3870/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3870/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față constată următoarele:

La

15 mai 2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova,

contestația

formulată de A.G. și A.N. împotriva

dispoziției nr. 2843 din 17 mai 2006 a Primăriei municipiului Ploiești, prin

care a fost restituit moștenitorilor fostului proprietar și terenul de acces al

apartamentului cumpărat de reclamanți prin SC C. SA Prahova.

Tribunalul

Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 296 din 26 februarie 2010

a

respins excepțiile necompetenței

materiale a Tribunalului Prahova, a prescrierii dreptului material la acțiune,

a lipsei de interes a contestatorilor și a lipsei calității procesuale active a

acestora, invocate de intimați prin întâmpinare. A respins contestația

formulată de A.G. și A.N. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului

Ploiești, O.I.A., O.S.F., D.C.F. și D.T., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1622/N din 21

iulie 1999, SC C. SA a vândut reclamantei A.N. apartamentul situat în Ploiești,

fiindu-i atribuit în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146 din 3 septembrie

1996, terenul în suprafață de 46,43 mp Corp A și de 60,89 mp Corp B.

Potrivit documentației

depusă de Primăria Ploiești, a rezultat că întregul imobil din care face parte

apartamentul menționat a aparținut în proprietate defunctei T.S., imobil ce a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și pentru care, prin

Hotărârea nr. 7/1998 emisă în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat dreptul

numitei T.S. de a primi despăgubiri, hotărâre ce nu a produs însă efecte

juridice, nefiind pusă în executare.

După apariția Legii nr.

10/2001, moștenitorii lui T.S. au formulat notificare, soluționată prin

Dispoziția nr. 2843 din 17 mai 2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești,

prin care s-a restituit în natură pârâtelor O. o parte din imobilul situat în

Ploiești.

În cuprinsul

dispoziției s-a menționat expres că imobilul restituit va fi grevat cu un drept

de servitute de trecere pentru accesul la calea publică în favoarea familiei

A.N., precum și că nu fac obiectul restituirii încăperile aparținând în

proprietate reclamantei, care le-a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin

dispoziția nr. 6124 din 30 octombrie 2006 s-a respins cererea de restituire în

natură a restului de imobil ce nu a format obiectul dispoziției anterioare,

propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, motivat de

faptul că acesta a fost vândut fostului chiriaș, respectiv reclamanților, în

baza Legii nr. 112/1995.

S-a constatat așadar că

susținerea reclamanților, în sensul că prin dispoziția contestată s-a restituit

și terenul de acces al apartamentului cumpărat de ei, este neîntemeiată,

întrucât atâta timp cât prin contractul de vânzare - cumpărare au dobândit

dreptul de proprietate numai asupra terenului aflat sub cele două construcții,

aceștia nu pot pretinde un drept de proprietate asupra unei suprafețe mai mari

de teren și deci că implicit dispoziția ar fi nelegală întrucât s-ar fi

restituit și drumul de acces care le-ar aparține.

S-a respins excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Prahova, întrucât potrivit practicii

judiciare în materie, competența de soluționare a contestațiilor împotriva

dispozițiilor emise în baza Legii nr. 10/2001 de către terțe persoane care se

consideră vătămate în drepturile lor sunt de competența tribunalului în a cărui

rază teritorială se află imobilul.

S-a respins și excepția

prescrierii dreptului material la acțiune întrucât contestatorii sunt terți

față de dispoziție, ceea ce înseamnă că aceasta nu le-a fost comunicată, astfel

încât se consideră că au atacat-o în termenul legal prevăzut de Legea nr.

10/2001.

S-a respins excepția

lipsei de interes a contestatorilor și excepția lipsei calității procesuale

active a acestora, având în vedere că reclamanții invocă un drept de

proprietate asupra porțiunii de imobil din litigiu și că prin emiterea

dispoziției au fost vătămați în dreptul lor de proprietate.

S-a constatat totodată

că dispoziția nr. 2843 din 17 mai 2006 a fost emisă cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința nr. 821 din 11 iunie 2010, Tribunalul Prahova, secția civilă,

a

respins excepția inadmisibilității

cererii de completare dispozitiv. A admis cererea formulată de petentele O.I.A.

și O.S.F. și, în consecință, a completat dispozitivul sentinței civile nr. 296

din 26 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, în sensul că a obligat pe

contestatori, în solidar, la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatele

O.I.A. și O.S.F.

Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin

decizia nr. 211 din 20 octombrie 2010

a admis apelurile declarate de

contestatorii A.N. și A.G. și de pârâtele O.I.A. și O.S.F. împotriva sentinței

civile nr. 296 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, precum și apelul

declarat de contestatori împotriva sentinței civile nr. 821 din 11 iunie 2010

pronunțată de același tribunal. A anulat sentințele atacate și a trimis cauza,

spre competentă soluționare în primă instanță, Judecătoriei Ploiești.

S-a reținut de către

instanța de apel că din analiza dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, rezultă că tribunalele sunt competente să soluționeze, în

primă instanță, contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise de

deținătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor

îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din legea specială de reparație.

In cauza dedusă

judecății, reclamanții nu au învestit instanța cu o contestație în sensul art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care să atragă competența de primă instanță

a tribunalului, întrucât nu fac parte din categoria persoanelor îndreptățite să

o atace pe această cale, ci sunt terți, atât față de emitent, cât și față de

beneficiarii dispoziției.

Prin urmare, chiar dacă

aceștia au dat acțiunii titulatura de „contestație", instanța, în virtutea

rolului său activ, trebuie să procedeze la calificarea acțiunii ca una în

nulitate de drept comun și, pe cale de consecință, să stabilească cui aparține

competența de soluționare a cauzei.

Având în vedere

prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora decizia

sau dispoziția de restituire în natură a imobilelor face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestora, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, reiese că aparține

judecătoriei în circumscripția căreia se află imobilul, conform art. 1 și art.

13 C. proc. civ., competența soluționării acțiunii.

Împotriva

acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții,

arătând că

aparține tribunalului, ca instanță de

fond, competența soluționării oricărui litigiu izvorât din aplicarea Legilor

speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001.

Cât privește

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. l0/2001, au considerat că se

referă la situația concretă când notificarea sau cererea de restituire în

natură au fost respinse, iar persoana care se pretinde îndreptățită (și nu

„doar persoanele îndreptățite") poate să atace o astfel de dispoziție la

secția civilă a tribunalului.

Dispoziția contestată

este un act administrativ de restituire și soluționarea contestației împotriva

acestuia este de competența tribunalului. Au arătat că respectivul act

administrativ i-a prejudiciat, în sensul că a atribuit pârâților și suprafața

de teren pe care au avut-o în folosință în calitate de chiriași, reținându-se

și faptul că terenul de sub apartamentul cumpărat este în indiviziune cu

terenul donatarilor, fapt ce i-a încurajat pe aceștia să solicite și să obțină

ieșirea din indiviziune și contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului

cumpărat de reclamanți, conform sentinței civile nr. 4897/2008 a Judecătoriei

Ploiești, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 232/2009 a

Tribunalului Prahova și prin decizia civilă nr. 468/2009 a Curții de Apel

Ploiești.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca

atare în considerarea argumentelor ce succed.

Obiectul acțiunii

introductive de instanță îl reprezintă contestația formulată împotriva dispoziției

nr. 2843 din 17 mai 2006 emisă de Primăria municipiului Ploiești, prin care s-a

constatat dreptul petiționarelor O.I.A. și O.S.F. de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. S-a restituit în natură o parte din

imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, compus din apartamentele

menționate și terenul aferent, arătându-se că pentru acesta din urmă există

restricție de construire. S-a precizat că imobilul restituit va fi grevat de un

drept de servitute de trecere pentru accesul la calea publică în favoarea

familiei A.N. și au fost specificate încăperile și terenul care nu fac obiectul

restituirii, întrucât aparțin reclamantei potrivit contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1622-N/1998.

Contestația dedusă

judecății a fost promovată de A.N. și A.G., care sunt deci terți în raport atât

cu emitenta cât și cu beneficiarii dispoziției atacate.

Se reține că prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut o procedură judiciară derogatorie,

sub anumite aspecte, de la procedurile judiciare comune, dispozițiile ori

deciziile date de unitățile deținătoare asupra notificărilor ce le sunt

adresate putând fi contestate numai în situațiile prevăzute de lege și numai de

către persoanele îndreptățite, categorie de persoane care este definită prin art.

3 din lege.

Pentru această

categorie de litigii a fost stabilită și o competență materială specială,

derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea

secției civile a tribunalului.

Fiind vorba de o lege

specială, derogatorie sub aspectul subiectelor de drept și al competenței

materiale a instanțelor judecătorești de la legea generală, reprezentată de

dreptul comun în materie, ea este de strictă interpretare și își găsește

aplicare numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi

extinse, prin analogie, și la alte categorii de litigii.

Acest aspect derivă din

chiar litera și spiritul Legii nr. 10/2001 - lege care prin însuși titlul său

are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foștii proprietari -

persoane fizice și juridice - ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din conținutul art. 3 și art. 4 se

poate deduce că numai aceste persoane și moștenitorii legali sau testamentari

ai persoanelor fizice îndreptățite sunt destinatarii și beneficiarii

reglementărilor acestei legi speciale de reparație. Foștii proprietari ai

imobilelor preluate abuziv sunt cei incluși de lege în expresia „persoane

îndreptățite" prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare și tot ei sunt legitimați, în cazul în

care sunt interesați, să conteste în instanță dispoziția organului

administrativ.

In aceeași ordine de

idei, art. 26 alin. (3) din lege prevede că „decima sau, după caz dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Prin urmare, dreptul la

acțiune aparține în exclusivitate persoanei îndreptățite, neexistând nici o

normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terțe persoane, în

afara fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în

instanță dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor.

Insă, în măsura în care

justifică un interes și un drept propriu, terțele persoane, cum este și cazul

reclamanților, pot contesta deciziile/dispozițiile emise în favoarea

persoanelor îndreptățite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

procedura reglementată prin legea generală, care este dreptul comun în materia

acțiunilor în constatarea nulităților.

In speță, reclamanții,

care nu au calitate de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 au

formulat pe calea dreptului comun o acțiune în nulitate a actului.

Se reține că obligația

instanței este de a se pronunța asupra obiectului cererii dedusă judecății care

constituie garanția aplicării principiului disponibilității, consacrat prin

art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Judecătorul nu poate soluționa un litigiu

decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării,

principiul disponibilității cuprinzând în conținutul său prerogativa dreptului

reclamantului de a determina limitele acțiunii.

Dacă formulările

reclamanților ar fi fost confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii

de chemare în judecată, instanța avea îndatorirea, respectând regula

dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare.

Or, în speță, obiectul

cererii introductive de instanță îl reprezintă fără echivoc o acțiune în

constatarea nulității unui act, care este dată, ca regulă generală, în

competența materială a judecătoriilor.

Astfel, în raport de

dispozițiile art. 84 C. proc. civ., instanța poate califica acțiunea, fără a se

înfrânge însă principiul disponibilității, cum s-a întâmplat și în cauza de

față, instanța de apel constatând în mod corect competența judecătoriei de a

soluționa acțiunea în primă instanță.

Pentru cele ce preced,

în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții A.N. și A.G. împotriva deciziei nr.211 din 20

octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 mai 2011.