ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2600/2008

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Buzău, sub nr. 8364/2006, reclamatul C.G.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 200.000 lei RON, reprezentând daune morale pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale de către procuror. În motivarea cererii, a arătat că la data de 2 decembrie 1998 au fost audiați în ședință publică martorii M.V. și N.I., din declarațiile cărora rezultă că există „cel puțin 6 fapte incriminate de legea penală", însă procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la aceste fapte, așa cum îl obligă art. 221 alin. (1) C. proc.

pen., lăsând nepedepsit un funcționar public. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 21 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 54 alin. (1) și (2) și art. 56 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954. Judecătoria Buzău, prin sentința civilă nr. 4944 din 23 octombrie 2006, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Buzău, reținând că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial potrivit legii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale, că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale se aplică tuturor victimelor unor asemenea erori și că, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. h) C. proc.

civ., „tribunalul judecă în primă instanță cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în dosarele penale". Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 537 din 4 mai 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, precum și acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul, prin cererea depusă la dosar la termenul din 17 ianuarie 2007, a precizat că își modifică acțiunea, în sensul „de a se constata că procurorul nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil" și că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

A mai reținut tribunalul, că pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de art. 1000 alin. (3) C. civ. invocat inițial de către reclamant, însă, conform art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar condițiile acestei răspunderi în procesul penal sunt stabilite de art. 504-507 C. proc. pen. Pentru că reclamantul se plânge de o gravă eroare judiciară, pretins a fi săvârșită într-un proces penal, Statul Român are calitate procesuală pasivă. A reținut prima instanță, că reclamantul și-a întemeiat cererea pe art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, fără să precizeze în ce modalitate i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Declarațiile martorilor indicați de reclamant au fost date în dosarul penal nr. 7593/1998, în care s-a soluționat cererea de revizuire a sentinței penale nr. 926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei Buzău. Cererea de revizuire a fost respinsă prin sentința penală nr. 2228 din 2 decembrie 1998 a Judecătoriei Buzău, iar apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins de Tribunalul Buzău, prin decizia penală nr. 306 din 18 mai 1999. Reclamantul a mai formulat o cerere de revizuire împotriva aceleiași sentințe, respinsă de Judecătoria Buzău prin sentința penală nr. 317 din 28 martie 2007. Încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil a putut fi invocată de către acesta în fața instanței de fond și a celei de apel.

Instanțele au respectat principiile nemijlocirii în faza de judecată, precum și dreptul la apărare al reclamantului, iar, conform jurisprudenței Curții Europene, art. 13 din Convenție nu poate fi interpretat ca impunând un „recurs efectiv" pentru orice doleanță oricât de justificată ar fi aceasta, pe care un individ poate să o prezinte pe terenul Convenției. în toate cazurile trebuie să fie vorba despre o încălcare ce poate fi temeinic susținută prin raportare la dispozițiile sale. Dreptul la recurs instituit de art. 13 din Convenție este un drept subiectiv, de natură procedurală, care garantează în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție un drept de acces în fața judecătorului intern, acces pe care reclamantul 1-a avut prin prezența sa în fața instanțelor de fond și de apel.

Prin decizia civilă nr. 349 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, reținând că, inițial, reclamantul a cerut ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 200.000 lei daune morale pentru neîndeplinirea de către procuror a obligației sale legale, constând în sesizarea din oficiu cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, iar, ulterior, și-a modificat acțiunea, precizând că își întemeiază cererea pe art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a cerut să se constate că procurorul nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, încălcându-i dreptul la un proces echitabil.

A reținut instanța de apel că, în privința art. 13, Curtea a statuat că obiectul acestui text constă în furnizarea unui mijloc prin care justițiabilii să poată obține, la nivel național, îndreptarea violărilor drepturilor garantate de convenție înainte de a pune în mișcare mecanismul internațional al plângerii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, în condițiile în care declarațiile martorilor N.I. și M.V. au fost date într-un proces de revizuire, finalizat printr-o sentință împotriva căreia s-a exercitat apelul, urmat de o altă cerere de revizuire respinsă de prima instanță, reclamantul nu poate pretinde că a fost lipsit de beneficiile unui proces echitabil. S-a mai reținut că, față de dispozițiile art. 45 alin. (3) C. proc.

civ., procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Dispozițiile art. 506 C. proc. pen. care reglementează modalitatea de soluționare a cauzelor având ca obiect repararea pagubelor produse prin erori judiciare nu prevăd obligativitatea participării procurorului la judecată. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, iar hotărârile sunt lipsite de temei legal și au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

A susținut recurentul, că s-a adresat justiției, invocând art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracțiunile care rezultau din declarațiile martorilor audiați la termenul din 12 decembrie 1998 într-un dosar de revizuire, și a precizat că nu a sesizat instanța pentru repararea pagubelor produse prin erori judiciare (art. 504-507 C. proc. pen.). Recurentul a arătat, că s-a adresat instanței, pentru că i-a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție privind accesul la un tribunal „prin simplu fapt că organul de urmărire penală, procurorul, nu s-a sesizat din oficiu și nu a efectuat actele de procedură necesare sesizării instanței de judecată". La termenul din 10 aprilie 2008, Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Analizând recursul în raport de susținerile recurentului și de motivul de recurs invocat din oficiu, se constată că este fondat. Recurentul a invocat art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., însă susținerile acestuia privitoare la calificarea juridică a acțiunii (și nu interpretarea actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar, față de obiectul acțiunii, așa cum a fost determinat de recurentul-reclamant și de prevederile art. 1 și urm. C. proc. civ., competentă să soluționeze pricina în primă instanță este judecătoria și nu tribunalul. Articolul 2 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. stabilește competența tribunalului pentru soluționarea în primă instanță a „cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale". În prezenta cauză, cererea cu care a fost investită prima instanță nu are obiectul prevăzut de textul citat.

Recurentul nu a invocat faptul că i s-a produs un prejudiciu „prin erori judiciare săvârșite într-un proces penal", pentru a fi incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Buzău și prin cererea depusă la tribunal, recurentul-reclamant a susținut că există obligația procurorului, stabilită de art. 221 alin. (1) C. proc. pen., constând în sesizarea din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunilor care, în opinia sa, rezultă din declarațiile martorilor audiați la data de 2 decembrie 1998 și că prin neîndeplinirea acestei obligații de serviciu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

În acțiune, au fost invocate prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 21 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 54 alin. (1) și (2) și art. 56 din Decretul nr. 31/1954, iar prin cererea aflată la fila 6 din dosarul tribunalului s-a invocat art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, făcându-se referiri și la art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție și art. 998 C. civ. Recurentul-reclamant nu a invocat art. 504-507 C. proc. pen., iar textele invocate de acesta nu reglementează răspunderea statului numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Articolul 52 alin. (3) din Constituție stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, la care se referă în mod expres art. 2 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., text care este de strictă interpretare și care nu privește prejudiciile produse prin neefectuarea de către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului penal. Aplicarea acestui text presupune existența unui proces penal, în cursul căruia s-au săvârșit erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii, iar în prezenta cauză s-a cerut repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea unor infracțiuni și nu prin erori judiciare săvârșite în procese penale, în sensul art. 504-507 C. proc.

pen., așa cum greșit s-a reținut prin sentința primei instanțe, păstrată prin decizia instanței de apel. De altfel, recurentul a precizat că nu a sesizat instanța pentru pagubele produse prin erori judiciare, neinvocând art. 504-507 C. proc. pen. Față de obiectul acțiunii formulate de recurentul-reclamant, nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar, față de suma de 200.000 lei RON cerută ca daună morală, competența soluționării cererii aparține, conform art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriei. Prin urmare, sentința primei instanțe, dată de tribunal cu încălcarea competenței judecătoriei, este nelegală. De asemenea, este nelegală și decizia instanței de apel, prin care a fost păstrată sentința pronunțată de tribunal.

Pentru considerentele expuse, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de reclamant și vor fi casate hotărârile pronunțate de tribunal și de instanța de apel iar, conform art. 304 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite spre judecare, Judecătoriei Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul C.G.E. Casează decizia civilă nr. 349 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești și sentința civilă nr. 537 din 4 mai 2007 a Tribunalului Buzău. Trimite dosarul, spre judecare, Judecătoriei Buzău. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2008.