ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 396/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 noiembrie 2005, reclamantul B.C. a solicitat anularea deciziei emisă la 25 martie 2004, în dosarul nr. 742/2000, de pârâtul Ministerul Justiției - Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să-i acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că actele depuse în dovedirea cererii sale de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, au fost interpretate eronat de membrii comisiei care funcționează în cadrul ministerului pârât pentru aplicarea O.U.G.

nr. 214/1999. Reclamantul a apreciat nelegal refuzul pârâtului de a-i acorda drepturile prevăzute în acest act normativ, dat fiind că a fost trimis în judecată și arestat pentru o faptă cu caracter politic, și anume, delictul de agitație publică. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 1251 din 31 mai 2006, prin care a admis acțiunea, a anulat decizia emisă la 25 martie 2004 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, prin care să acorde reclamantului, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în conformitate cu art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărând astfel, instanța de fond a constatat că reclamantul îndeplinește condițiile legale pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, dovedind că a fost supus unei măsuri privative de libertate timp de 10 luni și 12 zile pentru omisiune de denunț la infracțiunea de instigare publică și că a fost destituit din funcția publică deținută prin decizia ministerială nr. 343 din 13 martie 1950 a Ministerului Apărării Naționale, pentru manifestări dușmănoase regimului. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiției, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant ca nefondată. Recurentul a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate, motivând că intimatul-reclamant nu poate beneficia de prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, deoarece măsurile administrative abuzive la care a fost supus, nu au fost consecința unei fapte săvârșite în scopurile menționate la art. 2 din acest act normativ. Recurentul a arătat că interpretarea sistematică a prevederilor legale invocate de intimat, impune concluzia că existența unor măsuri administrative abuzive nu este suficientă pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, fiind necesar ca acestea să fi fost luate pentru săvârșirea unei fapte în scopurile enumerate în lege și reprezentând motive politice. Cu referire la probele administrate în cauză, recurentul a susținut că intimatul nu îndeplinește condiții legale pentru admiterea cererii sale, întrucât a fost achitat prin sentința nr. 338 din 30 mai 1952 a Tribunalului Militar București, pentru delictul de agitație publică, astfel încât nu se poate reține existența faptei intr-unul din scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prevederile O.U.G. nr. 214/1999 au fost corect aplicate de instanța de fond la situația de fapt dovedită în cauză și necontestată de ministerul recurent, constatându-se nelegalitatea refuzului de a se acorda intimatului, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Actul normativ indicat drept temei juridic al acțiunii recunoaște în art. 1, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. Măsurile administrative abuzive au fost definite în art. 3 al actului normativ, ca reprezentând „orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) și în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări, încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată”.

Intimatul-reclamant a fost supus acestor două măsuri administrative abuzive prevăzute expres în art. 3 lit. a) și g) din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, fiind îndreptățit la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intimatul a fost arestat la data de 17 august 1949, dar în baza unui mandat de arestare emis ulterior, la data de 30 septembrie 1950, pentru omisiune de denunț la infracțiunea de instigare publică și a fost pus în libertate la data de 29 iunie 1950. Instanța de fond a constatat în mod judicios că intimatul a fost supus unei măsuri administrative abuzive prin privarea de libertate într-un loc de detenție pentru o perioadă de 10 luni și 12 zile, fără existența unui mandat de arestare, deoarece mandatul nr. 8025 a fost emis după un an și o lună de la arestare și, respectiv, după 3 luni de la data punerii în libertate.

Împrejurarea că intimatul a fost achitat prin sentința nr. 338 din 30 mai 1952 a Tribunalului Militar București, pentru delictul agitație publică, nu înlătură caracterul abuziv al măsurii administrative prin care s-a dispus privarea sa de libertate. Recurentul a susținut neîntemeiat că această măsură nu a fost consecința unei fapte săvârșite în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare. Îndeplinirea acestei condiții legale privind existența unor motive politice ale măsurilor abuzive dispuse în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, a fost dovedită prin cea de a doua măsură la care a fost supus intimatul, și anume, destituirea sa din funcție prin decizia ministerială nr. 343 din 13 martie 1950 a Ministerului Apărării Naționale, pentru manifestări dușmănoase regimului.

În consecință, atât arestarea și deținerea intimatului, cât și destituirea sa din funcție constituie măsuri administrative abuzive la care acesta a fost supus din motive politice și pentru care are dreptul la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1251 din 31 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2007.