ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 396/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 29 noiembrie 2005, reclamantul B.C. a solicitat anularea deciziei emisă la

25 martie 2004, în dosarul nr. 742/2000, de pârâtul Ministerul Justiției -

Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă și

obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să-i acorde calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că actele depuse în dovedirea cererii sale de acordare a

calității de luptător în rezistența anticomunistă, au fost interpretate eronat

de membrii comisiei care funcționează în cadrul ministerului pârât pentru

aplicarea O.U.G. nr. 214/1999. Reclamantul a apreciat nelegal refuzul pârâtului

de a-i acorda drepturile prevăzute în acest act normativ, dat fiind că a fost

trimis în judecată și arestat pentru o faptă cu caracter politic, și anume,

delictul de agitație publică.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr.

1251 din 31 mai 2006, prin care a admis acțiunea, a anulat decizia emisă la 25

martie 2004 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, prin care să acorde

reclamantului, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în

conformitate cu art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și

completările ulterioare.

Hotărând astfel, instanța de

fond a constatat că reclamantul îndeplinește condițiile legale pentru acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă, dovedind că a fost supus unei

măsuri privative de libertate timp de 10 luni și 12 zile pentru omisiune de

denunț la infracțiunea de instigare publică și că a fost destituit din funcția

publică deținută prin decizia ministerială nr. 343 din 13 martie 1950 a Ministerului Apărării Naționale, pentru manifestări dușmănoase regimului.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiției, solicitând modificarea

hotărârii, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant ca nefondată.

Recurentul a criticat hotărârea

atacată pentru nelegalitate, motivând că intimatul-reclamant nu poate beneficia

de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, deoarece măsurile administrative abuzive la

care a fost supus, nu au fost consecința unei fapte săvârșite în scopurile

menționate la art. 2 din acest act normativ.

Recurentul a arătat că

interpretarea sistematică a prevederilor legale invocate de intimat, impune

concluzia că existența unor măsuri administrative abuzive nu este suficientă

pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, fiind

necesar ca acestea să fi fost luate pentru săvârșirea unei fapte în scopurile

enumerate în lege și reprezentând motive politice. Cu referire la probele

administrate în cauză, recurentul a susținut că intimatul nu îndeplinește

condiții legale pentru admiterea cererii sale, întrucât a fost achitat prin

sentința nr. 338 din 30 mai 1952 a Tribunalului Militar București, pentru

delictul de agitație publică, astfel încât nu se poate reține existența faptei

intr-unul din scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prevederile O.U.G. nr. 214/1999

au fost corect aplicate de instanța de fond la situația de fapt dovedită în

cauză și necontestată de ministerul recurent, constatându-se nelegalitatea

refuzului de a se acorda intimatului, calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Actul normativ indicat drept

temei juridic al acțiunii recunoaște în art. 1, calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative

abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989.

Măsurile administrative

abuzive au fost definite în art. 3 al actului normativ, ca reprezentând „orice

măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca

urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) și

în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deținere sau

pentru efectuarea de cercetări, încetarea contractului de muncă sau

retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise,

administrative sau judecătorești, de la acea dată”.

Intimatul-reclamant a fost

supus acestor două măsuri administrative abuzive prevăzute expres în art. 3 lit.

a) și g) din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare,

fiind îndreptățit la acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă.

Din înscrisurile depuse la

dosar rezultă că intimatul a fost arestat la data de 17 august 1949, dar în

baza unui mandat de arestare emis ulterior, la data de 30 septembrie 1950,

pentru omisiune de denunț la infracțiunea de instigare publică și a fost pus în

libertate la data de 29 iunie 1950.

Instanța de fond a constatat

în mod judicios că intimatul a fost supus unei măsuri administrative abuzive

prin privarea de libertate într-un loc de detenție pentru o perioadă de 10 luni

și 12 zile, fără existența unui mandat de arestare, deoarece mandatul nr. 8025 a fost emis după un an și o lună de la arestare și, respectiv, după 3 luni de la data punerii în

libertate.

Împrejurarea că intimatul a

fost achitat prin sentința nr. 338 din 30 mai 1952 a Tribunalului Militar București, pentru delictul agitație publică, nu înlătură caracterul

abuziv al măsurii administrative prin care s-a dispus privarea sa de libertate.

Recurentul a susținut neîntemeiat

că această măsură nu a fost consecința unei fapte săvârșite în scopurile

menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și

completările ulterioare.

Îndeplinirea acestei

condiții legale privind existența unor motive politice ale măsurilor abuzive

dispuse în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, a fost dovedită prin cea de a doua măsură la care a fost supus intimatul, și anume, destituirea

sa din funcție prin decizia ministerială nr. 343 din 13 martie 1950 a Ministerului Apărării Naționale, pentru manifestări dușmănoase regimului.

În consecință, atât

arestarea și deținerea intimatului, cât și destituirea sa din funcție

constituie măsuri administrative abuzive la care acesta a fost supus din motive

politice și pentru care are dreptul la acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii

atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției

împotriva sentinței civile nr. 1251 din 31 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2007.