ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4462 din 5 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și drept consecință s-a respins cererea formulată de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, în contradictoriu cu pârâta E.E., având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri, constatând prescris dreptul material la acțiune. Prin aceeași sentință s-a constatat ca lipsită de interes cererea de constatarea rezilierii contractului de execuție nr. 338217/1999.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, la 20 noiembrie 1999, între părți s-a încheiat contractul nr. 338217/1999 având ca obiect contractarea și livrarea unui număr de 43 autovehicule speciale pentru transport valori, marca W. LT 35, în valoare de 42.258.377.280 lei, pârâta obligându-se să asigure producția și livrarea (cu respectarea strictă a specificațiilor tehnice stabilite prin caietul de sarcini) la termenele stabilite conform graficului de livrare. Părțile au convenit și asupra unui pact comisoriu conform căruia, în situația neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de una din părți, rezilierea contractului intervine în 30 de zile de la data neexecutării.

De asemenea, s-a mai reținut că autovehiculele trebuiau livrate, în perioada 1 februarie 2000 – 3 mai 2000, și că obligația devenea scadentă, la 3 mai 2000, când urmau să fie livrate ultimele 6 autoblindate astfel că rezilierea de drept a contractului a intervenit la 3 iunie 2000, termen de la care a început să curgă termenul de prescripție. Prin urmare, prima instanță a constatat că dreptul reclamantului de a obține despăgubiri ca urmare a rezilierii de drept a contractului s-a împlinit la 3 iunie 2003 și chiar și în lipsa unui pact comisoriu dreptul de a cere rezilierea contractului și despăgubiri s-ar fi născut la 30 zile după data neexecutării culpabile a obligației de livrare a bunurilor, respectiv 3 iunie 2000. Cu privire la termenul de prescripție s-a reținut că acesta este cel general, de 3 ani de la data rezilierii contractului și nu termenul prevăzut de art. 12 alin. (3) și (4) din O.U.G.

nr. 146/2002 care privește dreptul de a cere executarea silită. De asemenea, s-a reținut că pretinsa obligație de plată a despăgubirilor nu este o obligație fiscală, ci una contractuală astfel că, nici termenul de 5 ani reglementat de art. 88 C. proc. fisc., nu este aplicabil, reprezentând tot un termen special al prescripției dreptului de a cere executarea silită. Apelul formulat de reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a fost admis prin decizia nr. 107 din 28 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, desființându-se sentința apelată în parte și trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în ce privește cererea de constatare a rezilierii contractului.

Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. În considerentele deciziei, instanța apelului a reținut că au fost aplicate corect prevederile privind prescripția extinctivă pentru debitele pretinse prin acțiunea introductivă termenul de prescripție fiind cel de drept comun de 3 ani conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dat fiind că despăgubirile își au temeiul în răspunderea contractuală ca urmare a rezilierii de drept a acestuia. S-a considerat că termenul de 5 ani nu este aplicabil, acesta fiind un termen prevăzut de legiuitor pentru executarea silită a creanțelor bugetare. De asemenea, s-a avut în vedere că prin prevederile art. 12 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 146/2002 legiuitorul a instituit o derogare de la regula de drept comun privind termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, ipoteză ce nu se regăsește în speță întrucât reclamantul s-a adresat instanței tocmai pentru a obține un titlu executoriu.

Cu privire la petitul privind constatarea dreptului reclamantului de a reține sumele pretinse din contul deschis la E. SA de pârâtă și asupra căruia instanța de fond nu s-ar fi pronunțat s-a considerat că reclamantul avea la îndemână procedura prevăzută de art. 281 2 C. proc. civ. În ce privește însă, respingerea ca lipsită de interes a cererii de constatare a rezilierii contractului s-a reținut că aceasta a fost soluționată în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ. or, excepția lipsei de interes a fost invocată după închiderea dezbaterilor deși potrivit art. 150 C. proc. civ., părțile nu mai puteau invoca alte apărări sau excepții. S-a considerat că prin soluționarea acestei excepții invocate în condițiile arătate s-au încălcat prevederile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele: - Decizia atacată conține motive contradictorii în sensul că deși se reține prin considerente că „despăgubirile solicitate își aveau temeiul în răspunderea contractuală și nu constituiau creanțe bugetare”, în paragraful următor se reține că „pentru despăgubirile solicitate reprezentând diferențe de taxe vamale, nu era aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legiuitor pentru executarea silită a creanțelor bugetare”. - Deși instanța apelului a reținut că potrivit art. 12 alin. (3) și (4) din O.U.G.

nr. 146/2002 creanțele rezultate din gestionarea împrumuturilor externe guvernamentale derulate prin trezoreria statului se urmăresc și se execută în condițiile prevăzute de dispozițiile legale privind executarea creanțelor bugetare, în mod greșit nu s-a reținut natura bugetară a despăgubirilor solicitate. Reclamantul consideră că, din analiza actului juridic dedus judecății, a calității părților și a modului concret de derulare a contractului menționat rezultă fără nici un dubiu că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri sunt creanțe bugetare, motiv pentru care termenul de prescripție este de 25 ani atât pentru executarea silită, dar și pentru toate celelalte acte premergătoare. Se mai susține că instanțele au reținut în mod greșit că nu se află în faza de executare silită cât timp dispozițiile legale citate fac referire la „urmărirea creanțelor”.

- În subsidiar, recurentul consideră că sumele solicitate prin acțiune dobândesc regimul juridic al creanțelor bugetare reglementate de C. proc. fisc., cărora li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani care constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Se arată că potrivit art. 88 C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen ce începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui ce s-a născut creanța fiscală.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 17 din contractul nr. 3382117/1999 prin care a solicitat plata dobânzilor bancare, a penalităților de întârziere conform art. 8 din contract, a diferențelor de taxe vamale rezultate din actele de control nr. 1053-1077/2000 încheiate de D.G.V. și a accesoriilor acestui debit. Așa cum a rezultat din chiar recunoașterea reclamantului, rezilierea de drept a contractului în baza pactului comisoriu inserat în convenție a intervenit în 30 de zile de la data neexecutării obligației, respectiv la 30 iunie 2000, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri.

În privința termenului de prescripție aplicabil ambele instanțe au reținut corect că este aplicabil cel general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 prin art. 3 deoarece despăgubirile solicitate își au temeiul în contractul părților. S-a evidențiat în mod corect că litigiul nu izvorăște dintr-un raport de drept execuțional, ci din unul de drept material, din nerespectarea obligațiilor asumate prin contract, reclamantul exercitându-și prin prezenta acțiune, dreptul material la acțiune în vederea obținerii unui titlu executoriu. Nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia considerentele deciziei ar fi contradictorii întrucât în ipoteza descrisă de recurent instanța a arătat că actele de control emise de D.G.V.

au caracter executoriu fiind titluri executorii în accepțiunea legii numai că, acestea nu fac obiectul analizei în cauza de față. În mod corect s-a reținut inaplicabilitatea termenelor de prescripție de 25 ani prevăzute de O.U.G. nr. 146/2002 și de 5 ani prevăzute de Codul de procedură fiscală, care constituie derogări de la dreptul comun în materie de executare silită, în condițiile în care reclamantul s-a adresat instanței pentru a obține un titlu în baza căruia să poată porni executarea silită. Legiuitorul a reglementat aceste termene speciale de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor bugetare, însă din cuprinsul actelor normative nu rezultă că aceste termene s-ar aplica și pentru exercitarea dreptului material la acțiune și nici că s-ar fi instituit alte termene speciale care să deroge de la dreptul comun în materie – Decretul nr. 167/1988.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, că decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, aceasta fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a actelor normative aplicabile în cauză motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva deciziei nr. 107 din 28 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2008.