ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 4462 din 5
iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a
admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și drept consecință
s-a respins cererea formulată de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR,
în contradictoriu cu pârâta E.E., având ca obiect obligarea pârâtei la
despăgubiri, constatând prescris dreptul material la acțiune.
Prin aceeași sentință s-a
constatat ca lipsită de interes cererea de constatarea rezilierii contractului
de execuție nr. 338217/1999.
Pentru a se pronunța astfel,
prima instanță a reținut că, la 20 noiembrie 1999, între părți s-a încheiat
contractul nr. 338217/1999 având ca obiect contractarea și livrarea unui număr
de 43 autovehicule speciale pentru transport valori, marca W. LT 35, în valoare
de 42.258.377.280 lei, pârâta obligându-se să asigure producția și livrarea (cu
respectarea strictă a specificațiilor tehnice stabilite prin caietul de
sarcini) la termenele stabilite conform graficului de livrare.
Părțile au convenit și asupra
unui pact comisoriu conform căruia, în situația neexecutării culpabile a
obligațiilor asumate de una din părți, rezilierea contractului intervine în 30
de zile de la data neexecutării.
De asemenea, s-a mai reținut
că autovehiculele trebuiau livrate, în perioada 1 februarie 2000 – 3 mai 2000,
și că obligația devenea scadentă, la 3 mai 2000, când urmau să fie livrate
ultimele 6 autoblindate astfel că rezilierea de drept a contractului a
intervenit la 3 iunie 2000, termen de la care a început să curgă termenul de
prescripție.
Prin urmare, prima instanță
a constatat că dreptul reclamantului de a obține despăgubiri ca urmare a
rezilierii de drept a contractului s-a împlinit la 3 iunie 2003 și chiar și în
lipsa unui pact comisoriu dreptul de a cere rezilierea contractului și
despăgubiri s-ar fi născut la 30 zile după data neexecutării culpabile a
obligației de livrare a bunurilor, respectiv 3 iunie 2000.
Cu privire la termenul de
prescripție s-a reținut că acesta este cel general, de 3 ani de la data
rezilierii contractului și nu termenul prevăzut de art. 12 alin. (3) și (4) din
O.U.G. nr. 146/2002 care privește dreptul de a cere executarea silită.
De asemenea, s-a reținut că
pretinsa obligație de plată a despăgubirilor nu este o obligație fiscală, ci
una contractuală astfel că, nici termenul de 5 ani reglementat de art. 88 C.
proc. fisc., nu este aplicabil, reprezentând tot un termen special al
prescripției dreptului de a cere executarea silită.
Apelul formulat de
reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a fost admis prin decizia nr. 107 din
28 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a
comercială, desființându-se sentința apelată în parte și trimițându-se cauza
spre rejudecare la aceeași instanță, în ce privește cererea de constatare a
rezilierii contractului.
Celelalte dispoziții ale
sentinței au fost menținute.
În considerentele deciziei,
instanța apelului a reținut că au fost aplicate corect prevederile privind
prescripția extinctivă pentru debitele pretinse prin acțiunea introductivă
termenul de prescripție fiind cel de drept comun de 3 ani conform art. 3 alin.
(1) din Decretul nr. 167/1958 dat fiind că despăgubirile își au temeiul în
răspunderea contractuală ca urmare a rezilierii de drept a acestuia.
S-a considerat că termenul
de 5 ani nu este aplicabil, acesta fiind un termen prevăzut de legiuitor pentru
executarea silită a creanțelor bugetare.
De asemenea, s-a avut în
vedere că prin prevederile art. 12 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 146/2002
legiuitorul a instituit o derogare de la regula de drept comun privind termenul
de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, ipoteză ce nu se
regăsește în speță întrucât reclamantul s-a adresat instanței tocmai pentru a
obține un titlu executoriu.
Cu privire la petitul
privind constatarea dreptului reclamantului de a reține sumele pretinse din
contul deschis la E. SA de pârâtă și asupra căruia instanța de fond nu s-ar fi
pronunțat s-a considerat că reclamantul avea la îndemână procedura prevăzută de
art. 281
2
C. proc. civ.
În ce privește însă, respingerea
ca lipsită de interes a cererii de constatare a rezilierii contractului s-a
reținut că aceasta a fost soluționată în conformitate cu prevederile art. 137 C.
proc. civ. or, excepția lipsei de interes a fost invocată după închiderea dezbaterilor
deși potrivit art. 150 C. proc. civ., părțile nu mai puteau invoca alte apărări
sau excepții.
S-a considerat că prin
soluționarea acestei excepții invocate în condițiile arătate s-au încălcat
prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR care a invocat motivele de
nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea
cărora susține următoarele:
- Decizia atacată conține
motive contradictorii în sensul că deși se reține prin considerente că „despăgubirile
solicitate își aveau temeiul în răspunderea contractuală și nu constituiau
creanțe bugetare”, în paragraful următor se reține că „pentru despăgubirile
solicitate reprezentând diferențe de taxe vamale, nu era aplicabil termenul de
prescripție de 5 ani prevăzut de legiuitor pentru executarea silită a
creanțelor bugetare”.
- Deși instanța apelului a
reținut că potrivit art. 12 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 146/2002 creanțele
rezultate din gestionarea împrumuturilor externe guvernamentale derulate prin
trezoreria statului se urmăresc și se execută în condițiile prevăzute de
dispozițiile legale privind executarea creanțelor bugetare, în mod greșit nu
s-a reținut natura bugetară a despăgubirilor solicitate.
Reclamantul consideră că,
din analiza actului juridic dedus judecății, a calității părților și a modului
concret de derulare a contractului menționat rezultă fără nici un dubiu că
sumele solicitate cu titlu de despăgubiri sunt creanțe bugetare, motiv pentru
care termenul de prescripție este de 25 ani atât pentru executarea silită, dar
și pentru toate celelalte acte premergătoare.
Se mai susține că instanțele
au reținut în mod greșit că nu se află în faza de executare silită cât timp
dispozițiile legale citate fac referire la „urmărirea creanțelor”.
- În subsidiar, recurentul
consideră că sumele solicitate prin acțiune dobândesc regimul juridic al
creanțelor bugetare reglementate de C. proc. fisc., cărora li se aplică
termenul special de prescripție de 5 ani care constituie procedura de drept
comun pentru administrarea impozitelor contribuțiilor și a altor sume datorate
bugetului general consolidat.
Se arată că potrivit art. 88
C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se
prescrie în termen de 5 ani, termen ce începe să curgă de la 1 ianuarie a
anului următor celui ce s-a născut creanța fiscală.
Analizând decizia atacată
prin prisma criticilor invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a sesizat
instanța cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 17 din
contractul nr. 3382117/1999 prin care a solicitat plata dobânzilor bancare, a
penalităților de întârziere conform art. 8 din contract, a diferențelor de taxe
vamale rezultate din actele de control nr. 1053-1077/2000 încheiate de D.G.V. și
a accesoriilor acestui debit.
Așa cum a rezultat din chiar
recunoașterea reclamantului, rezilierea de drept a contractului în baza
pactului comisoriu inserat în convenție a intervenit în 30 de zile de la data
neexecutării obligației, respectiv la 30 iunie 2000, dată de la care a început
să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri.
În privința termenului de
prescripție aplicabil ambele instanțe au reținut corect că este aplicabil cel
general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 prin art. 3 deoarece
despăgubirile solicitate își au temeiul în contractul părților.
S-a evidențiat în mod corect
că litigiul nu izvorăște dintr-un raport de drept execuțional, ci din unul de
drept material, din nerespectarea obligațiilor asumate prin contract,
reclamantul exercitându-și prin prezenta acțiune, dreptul material la acțiune
în vederea obținerii unui titlu executoriu.
Nu poate fi primită critica
recurentului potrivit căreia considerentele deciziei ar fi contradictorii
întrucât în ipoteza descrisă de recurent instanța a arătat că actele de control
emise de D.G.V. au caracter executoriu fiind titluri executorii în accepțiunea
legii numai că, acestea nu fac obiectul analizei în cauza de față.
În mod corect s-a reținut
inaplicabilitatea termenelor de prescripție de 25 ani prevăzute de O.U.G. nr. 146/2002
și de 5 ani prevăzute de Codul de procedură fiscală, care constituie derogări
de la dreptul comun în materie de executare silită, în condițiile în care
reclamantul s-a adresat instanței pentru a obține un titlu în baza căruia să
poată porni executarea silită.
Legiuitorul a reglementat
aceste termene speciale de prescripție a dreptului de a cere executarea silită
a creanțelor bugetare, însă din cuprinsul actelor normative nu rezultă că
aceste termene s-ar aplica și pentru exercitarea dreptului material la acțiune
și nici că s-ar fi instituit alte termene speciale care să deroge de la dreptul
comun în materie – Decretul nr. 167/1988.
Pentru considerentele
arătate, Înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate de recurent sunt
nefondate, că decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, aceasta
fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a actelor normative aplicabile
în cauză motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva deciziei nr. 107
din 28 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 1 februarie 2008.