ÎCCJ, Decizia nr. 245/2011

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 8 martie 2010, contestatoarea

P.C.M., prin mandatar O.I., a solicitat, pe calea contestației în anulare, în

contradictoriu cu intimata SC „A.V.” (fostă RAJAC) Iași, anularea Deciziilor

nr. 6471 din 10 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1038/1/2009 și nr. 141

din 15 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 6038/1/2009 ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, precum și a Deciziei civile nr. 46 din 29 ianuarie

2010, pronunțată în dosarul nr. 442/45/2009 de Curtea de Apel Iași și a

Încheierii de ședință din 12 februarie 2010, a aceleiași instanțe.

În motivarea cererii,

s-a arătat că, în speța supusă analizei, sunt incidente dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că, recurenta P.C.M. și procuratorul

O.I. nu au fost citate pentru termenul din 27 mai 2009 și nici nu le-au fost

comunicate actele procedurale, respectiv întâmpinarea depusă de intimată.

S-a mai arătat, de

asemenea, referitor la decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, că nu s-a

respectat termenul de 15 zile, conform art. 301

4

C. proc. civ.,

având în vedere și faptul că decizia recurată a fost comunicată „târziu” și

anume pe data de 17 februarie 2009, iar recursul a fost înregistrat la 3

februarie 2009.

Referitor la

deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție contestate, s-a mai

arătat că, recursul nu a fost corect soluționat, fiind interpretat greșit actul

dedus judecății.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 5624 din 28 octombrie 2010, a respins contestația în anulare formulată de

P.C.M. împotriva deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și a trimis

dosarul la Curtea de Apel Iași pentru soluționarea contestației în anulare

formulată împotriva Deciziei civile nr. 46/2010 a Curții de Apel Iași.

Referitor la

contestația în anulare având ca obiect hotărârile Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța a reținut că soluția se impune, întrucât susținerile

contestatoarei sunt nefondate, în raport cu prevederile art. 317 C. proc. civ.

și cu faptul că, în ambele dosare, în ziua când s-a judecat cauza,

contestatoarea a fost fie prezentă personal și însoțită de procurator, fie

reprezentată de același procurator.

Cât privește

contestația în anulare ce vizează decizia Curții de Apel Iași, s-a reținut că,

soluționarea acestei căi de atac este de competența instanței care a pronunțat

hotărârea atacată, potrivit dispozițiilor art. 319 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 1

noiembrie 2010, împotriva Deciziei nr. 5624/2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a formulat recurs

contestatoarea P.C.M., invocând o serie de critici, dezvoltate și completate

ulterior, prin memorii separate, privind fondul cauzei și modul în care

instanțele au soluționat litigiul în diversele etape procesuale.

În temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu

prioritate admisibilitatea recursului, dezlegarea acestei chestiuni făcând de

prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin dispozițiile

art. 129 din Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia,

părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective

încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul

sistemului procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac, în

alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Or, potrivit art. 320

pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi

de atac ca și hotărârea atacată.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra contestației în anulare formulată de P.C.M.

împotriva unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Decizia atacată de

către contestatoare are caracter irevocabil, în temeiul art. 320 alin. (3) C.

proc. civ., având în vedere că a fost pronunțată într-o contestație în anulare

exercitată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat un recurs și, prin

urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de

reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii

condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei

hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 725 alin. (2) C. proc. civ.

și cele ale art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât, excepția invocată se

constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de

contestatoarea P.C.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea P.C.M. împotriva Deciziei nr.

5624 din 28 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 2033/1/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 martie 2011.