ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 429/2007

Asupra recursului de față; Examinând actele și lucrările din dosarului, constată următoarele: La 11 iulie 2003, contestatorul condamnat A.C.G., s-a adresat Judecătoriei Sectorului 4 București cu o contestație la executare privind sentința penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul Buzău. Contestatorul a solicitat instanței, să constate că pentru pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost condamnat prin hotărârea mai sus-amintită, Penitenciarul București nu are nici un document legal în baza căruia să-l dețină, mandatul de arestare emis de procuror fiind ilegal întrucât potrivit art. 5 al C.E.D.O., procurorul nu are dreptul să aresteze. S-a mai susținut în motivarea contestației, că mandatul de arestare nu a fost prelungit din 30 în 30 de zile, iar sentința pronunțată de Tribunalul Buzău este nelegală condamnarea sa fiind consecința unor probe false.

Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința penală nr. 2772 din 10 noiembrie 2003, a respins, ca nefondată, contestația la executare motivând că până la acea dată nu s-a emis un mandat de executare a pedepsei la care a fost condamnat contestatorul, sentința penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău nefiind definitivă. Sentința Judecătoriei Sectorului 4 București a fost desființată urmare admiterii apelului contestatorului, de Tribunalul București prin decizia penală nr. 201/ A din 11 februarie 2004. Cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța competentă, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen., Tribunalului București. Prin sentința penală nr. 998 din 10 august 2004 instanța de fond investită, Tribunalul București, a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare, reținând că nu este îndeplinit nici unul din cazurile limitativ și expres prevăzute de art. 461 C. proc.

pen. În termen legal, contestatorul a declarat apel, nemulțumit fiind de soluție, reiterând critica ce vizează deținerea sa în penitenciar în lipsa unui mandat de arestare emis legal. Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 710/ A din 28 septembrie 2004, a respins apelul contestatorului, considerând legală și temeinică hotărârea atacată. Împotriva acestei hotărâri, contestatorul a declarat recurs soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2264 din 4 aprilie 2005. Instanța de control judiciar, a admis recursul contestatorului, a casat decizia instanței de apel, constatând că aceasta investită cu o cale de atac devolutivă, nu a verificat dacă sentința penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău era definitivă la data soluționării căii intermediare de atac.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare apelului contestatorului la Curtea de Apel București. Reluând ciclul procesual, instanța de apel, prin decizia penală nr. 440/ A din 1 iunie 2005, a respins, ca nefondată, calea de atac formulată de contestator împotriva sentinței penale nr. 998 din 10 august 2004 a Tribunalului București. În motivarea hotărârii, s-a arătat că sentința penală 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău prin care contestatorul a fost condamnat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune a rămas definitivă prin decizia nr. 4416 din 8 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Inițial față de contestator, în calitatea avută de inculpat în dosarul în care s-a pronunțat condamnarea pentru infracțiunea continuată de înșelăciune, s-a luat măsura reținerii la 11 noiembrie 2001, apoi a fost arestat preventiv începând cu 15 februarie 2002 până la soluționarea definitivă a cauzei la data de 8 septembrie 2004. Instanța de apel, a constatat că privarea de libertate a contestatorului s-a făcut în baza unui mandat de arestare emis legal în raport de dispozițiile legale în vigoare existente până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Ulterior acestei date, privarea de libertate s-a făcut în baza mandatului de executare a pedepsei, emis la momentul rămânerii definitive a sentinței pronunțate de Tribunalul Buzău.

Faptul că arestarea inițială a fost dispusă de procuror până la intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003 nu afectează legalitatea măsurii preventive, având în vedere dispozițiile finale și tranzitorii ale actului normativ evocat, respectiv art. IX pct. 2 conform căruia mandatul de arestare preventivă emis de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi își produce efectele în continuare și după această dată. Împotriva deciziei, contestatorul condamnat a declarat în termen legal recurs, cauza fiind înregistrată la Înalta Curte la 28 iunie 2005, acordându-se patru termene de judecată, până la data de 26 ianuarie 2006, când contestatorul a sesizat instanța cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 3, art. 9 alin. (1) și (2), art. 28 alin. (1), art. 57 alin. (4), art. 68 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2006 instanța de recurs, în temeiul art. 303 alin. ultim C. proc. pen., cu referire la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea excepției. Precizările anterioare referitoare la data înregistrării căii de atac cu soluționarea căreia a fost investită și cele privitoare la suspendarea judecării acesteia justificată de excepția de neconstituționalitate invocată, sunt de natură să explice de ce această cauză, a fost judecată cu depășirea unei durate rezonabile așa cum este explicată de art. 6 al C.E.D.O., neputându-se imputa instanței de control judiciar judecarea căii de atac la o dată îndepărtată de cea a investirii.

Trecând la examinarea susținerii formulate de recurentul contestator, care apreciază nelegale hotărârile pronunțate în cauză, întrucât cererea sa trebuia caracterizată drept o cerere de chemare în judecată a penitenciarului unde se află încarcerat, instanța o consideră de natură a tergiversa nelegal judecarea cauzei, și în contradicție cu conținutul inițial al contestației la executare adresate la 11 iulie 2003 Judecătoriei sectorului 4 București. Examinând din oficiu calea de atac, exercitată de contestatorul condamnat, se constată că în cauză nu este aplicabil nici unul din cazurile care să justifice reformarea hotărârii instanței de apel. În mod corect, Curtea de Apel București a reținut că anterior datei de 8 septembrie 2004, contestatorul condamnat a fost arestat în baza unui mandat emis legal de procuror în condițiile legii procesual penale existente anterior apariției Legii nr. 281/2003.

Ulterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 205 din 8 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău, respectiv începând cu data de 8 septembrie 2004 contestatorul se află în executarea mandatului emis conform acestei hotărâri, așa încât în mod corect s-a apreciat că în cauză nu își găsește aplicarea nici unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 461 C. proc. pen., ce reglementează instituția contestației la executare. Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator condamnat va fi obligat la cheltuielile judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat A.C.G. împotriva deciziei penale nr. 440/ A din 1 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 250 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2007.