ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 429/2007

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările

din dosarului, constată următoarele:

La 11 iulie 2003,

contestatorul condamnat A.C.G., s-a adresat Judecătoriei Sectorului 4 București

cu o contestație la executare privind sentința penală nr. 205 din 18 octombrie

2002 pronunțată de Tribunalul Buzău.

Contestatorul a solicitat

instanței, să constate că pentru pedeapsa de 10 ani închisoare la care a fost

condamnat prin hotărârea mai sus-amintită, Penitenciarul București nu are nici

un document legal în baza căruia să-l dețină, mandatul de arestare emis de

procuror fiind ilegal întrucât potrivit art. 5 al C.E.D.O., procurorul nu are

dreptul să aresteze.

S-a mai susținut în

motivarea contestației, că mandatul de arestare nu a fost prelungit din 30 în

30 de zile, iar sentința pronunțată de Tribunalul Buzău este nelegală

condamnarea sa fiind consecința unor probe false.

Judecătoria Sectorului 4

București, prin sentința penală nr. 2772 din 10 noiembrie 2003, a respins, ca

nefondată, contestația la executare motivând că până la acea dată nu s-a emis

un mandat de executare a pedepsei la care a fost condamnat contestatorul,

sentința penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău nefiind

definitivă.

Sentința Judecătoriei

Sectorului 4 București a fost desființată urmare admiterii apelului

contestatorului, de Tribunalul București prin decizia penală nr. 201/ A din 11

februarie 2004.

Cauza a fost trimisă spre

rejudecare la instanța competentă, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen.,

Tribunalului București.

Prin sentința penală nr. 998

din 10 august 2004 instanța de fond investită, Tribunalul București, a respins,

ca inadmisibilă, contestația la executare, reținând că nu este îndeplinit nici

unul din cazurile limitativ și expres prevăzute de art. 461 C. proc. pen.

În termen legal,

contestatorul a declarat apel, nemulțumit fiind de soluție, reiterând critica

ce vizează deținerea sa în penitenciar în lipsa unui mandat de arestare emis

legal.

Curtea de Apel București,

prin decizia penală nr. 710/ A din 28 septembrie 2004, a respins apelul

contestatorului, considerând legală și temeinică hotărârea atacată.

Împotriva acestei hotărâri,

contestatorul a declarat recurs soluționat de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 2264 din 4 aprilie 2005.

Instanța de control

judiciar, a admis recursul contestatorului, a casat decizia instanței de apel,

constatând că aceasta investită cu o cale de atac devolutivă, nu a verificat

dacă sentința penală nr. 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău era

definitivă la data soluționării căii intermediare de atac.

Cauza a fost trimisă spre

rejudecare apelului contestatorului la Curtea de Apel București.

Reluând ciclul procesual,

instanța de apel, prin decizia penală nr. 440/ A din 1 iunie 2005, a respins,

ca nefondată, calea de atac formulată de contestator împotriva sentinței penale

nr. 998 din 10 august 2004 a Tribunalului București.

În motivarea hotărârii, s-a

arătat că sentința penală 205 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Buzău prin

care contestatorul a fost condamnat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru

infracțiunea de înșelăciune a rămas definitivă prin decizia nr. 4416 din 8

septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Inițial față de contestator,

în calitatea avută de inculpat în dosarul în care s-a pronunțat condamnarea

pentru infracțiunea continuată de înșelăciune, s-a luat măsura reținerii la 11

noiembrie 2001, apoi a fost arestat preventiv începând cu 15 februarie 2002

până la soluționarea definitivă a cauzei la data de 8 septembrie 2004.

Instanța de apel, a

constatat că privarea de libertate a contestatorului  s-a făcut în baza unui

mandat de arestare emis legal în raport de dispozițiile legale în vigoare

existente până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Ulterior acestei date,

privarea de libertate s-a făcut în baza mandatului de executare a pedepsei,

emis la momentul rămânerii definitive a sentinței pronunțate de Tribunalul

Buzău.

Faptul că arestarea inițială

a fost dispusă de procuror până la intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003 nu

afectează legalitatea măsurii preventive, având în vedere dispozițiile finale

și tranzitorii ale actului normativ evocat, respectiv art. IX pct. 2 conform

căruia mandatul de arestare preventivă emis de procuror până la intrarea în

vigoare a prezentei legi își produce efectele în continuare și după această

dată.

Împotriva deciziei,

contestatorul condamnat a declarat în termen legal recurs, cauza fiind

înregistrată la Înalta Curte la 28 iunie 2005, acordându-se patru termene de

judecată, până la data de 26 ianuarie 2006, când contestatorul a sesizat

instanța cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2), art.

3, art. 9 alin. (1) și (2), art. 28 alin. (1), art. 57 alin. (4), art. 68 alin.

(1) din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Prin încheierea din 16

ianuarie 2006 instanța de recurs, în temeiul art. 303 alin. ultim C. proc.

pen., cu referire la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a

suspendat judecarea cauzei până la soluționarea excepției.

Precizările anterioare

referitoare la data înregistrării căii de atac cu soluționarea căreia a fost

investită și cele privitoare la suspendarea judecării acesteia justificată de

excepția de neconstituționalitate invocată, sunt de natură să explice de ce

această cauză, a fost judecată cu depășirea unei durate rezonabile așa cum este

explicată de art. 6 al C.E.D.O., neputându-se imputa instanței de control

judiciar judecarea căii de atac la o dată îndepărtată de cea a investirii.

Trecând la examinarea

susținerii formulate de recurentul contestator, care apreciază nelegale

hotărârile pronunțate în cauză, întrucât cererea sa trebuia caracterizată drept

o cerere de chemare în judecată a penitenciarului unde se află încarcerat,

instanța o consideră de natură a tergiversa nelegal judecarea cauzei, și în

contradicție cu conținutul inițial al contestației la executare adresate la 11

iulie 2003 Judecătoriei sectorului 4 București.

Examinând din oficiu calea

de atac, exercitată de contestatorul condamnat, se constată că în cauză nu este

aplicabil nici unul din cazurile care să justifice reformarea hotărârii

instanței de apel.

În mod corect, Curtea de

Apel București a reținut că anterior datei de 8 septembrie 2004, contestatorul

condamnat a fost arestat în baza unui mandat emis legal de procuror în

condițiile legii procesual penale existente anterior apariției Legii nr. 281/2003.

Ulterior rămânerii

definitive a sentinței penale nr. 205 din 8 octombrie 2002 a Tribunalului

Buzău, respectiv începând cu data de 8 septembrie 2004 contestatorul se află în

executarea mandatului emis conform acestei hotărâri, așa încât în mod corect

s-a apreciat că în cauză nu își găsește aplicarea nici unul din cazurile expres

și limitativ prevăzute de art. 461 C. proc. pen., ce reglementează instituția

contestației la executare.

Pentru considerentele

expuse, recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul contestator condamnat va fi obligat la

cheltuielile judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul contestator condamnat A.C.G. împotriva deciziei

penale nr. 440/ A din 1 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

contestator condamnat la plata sumei de 250 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 ianuarie 2007.