ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 850/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București la data de 11 mai 2006, reclamantul Ș.S. a chemat în judecată pe

pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, prin președintele acesteia,

profesor universitar doctor N.P., solicitând ca prin hotărârea ce va fi

pronunțată să fie obligată Înalta Curte de Casație și Justiție, prin persoane

autorizate, să răspundă în totalitate petiției nr. 27/1/1/3/34 din 1 aprilie

2006, să fie obligată Înalta Curte de Casație și Justiție, prin președintele său,

să sesizeze C.S.M. asupra refuzului nejustificat al judecătorilor M.D., J.P. și

N.M. de a îndeplini o îndatorire de serviciu și să ceară C.S.M. să depună la

dosarele profesionale ale celor trei judecători hotărârea judecătorească

definitivă, să fie obligat președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție la

plata unei penalități către bugetul de stat, egală cu venitul său net pe o

lună, pentru neîndeplinirea, cu vinovăție, a obligațiilor legale și să fie

obligat președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție la plata unei

penalități în favoarea reclamantului, în valoare de 1 RON.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin petiția nr. 27/1/1/3/34 a solicitat președintelui

Înaltei Curți de Casație și Justiție transmiterea unei copii a Deciziei nr. 547

din 15 februarie 2006, sancționarea, conform normelor legale, a membrilor

completului de judecată pentru neonorarea cererii de aplicare a art. 148 C. proc. civ., postarea deciziilor de sancționare la dosarele profesionale ale celor în cauză,

prelucrarea incidentului cu tot personalul Înaltei Curți de Casație și Justiție

și comunicarea fiecărei măsuri dispuse ori motivația, în cazul în care nu le

consideră legale și justificate.

Reacția la aceste cereri

legale a fost transmiterea Adresei nr. 13544/2006, prin care magistratul

asistent șef al Secției de contencios administrativ și fiscal a trimis o copie

a deciziei solicitate.

În drept, reclamantul a

invocat prevederile art. 2 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. o) și art. 16 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 4 și art. 5

alin. (1) din O.G nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare

a petițiilor, aprobată prin Legea nr. 233/2002, art. 42 alin. (1), art. 97 și

art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și

procurorilor.

Prin sentința nr. 1960 din 26

septembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței,

Instanța a reținut că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are

nici o competență de a sancționa un judecător, această competență revenind

exclusiv C.S.M., în temeiul art. 97 din Legea nr. 303/2004.

Reținând că prin petiția pe

care a formulat-o, reclamantul nu a solicitat sesizarea C.S.M., ci direct

sancționarea membrilor completului de judecată, Instanța a constatat că nu a

existat un refuz nejustificat al autorității publice de a soluționa o cerere,

în raport cu propria competență.

În ceea ce privește

penalitățile, Instanța de Fond a constatat că acestea au un caracter accesoriu

față de cererea principală, acordarea lor fiind condiționată de admiterea

capetelor principale de cerere.

Sentința menționată a fost

atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamant, solicitând casarea

sentinței pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de

recurs, recurentul – reclamant a arătat că judecătorul fondului a refuzat să

judece acțiunea depusă la Curtea de Apel București, făcând referire doar la

legalitatea solicitărilor din petiția adresată Înaltei Curți de Casație și

Justiție, astfel că Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Recurentul a mai solicitat,

prin cererea de recurs aplicarea art. 148 și art. 242 alin. (2) C. proc. civ.,

a art. 109

1

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea

administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (text introdus prin

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 22 iunie 2006) și a

art. 128 din Regulamentul de ordine interioară a Instanțelor, aprobat prin

Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului C.S.M.

Examinând cauza în raport cu

motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Instanța de Fond a

interpretat corect raportul juridic dedus judecății, constatând că a fost

învestită cu o acțiune în contencios administrativ vizând refuzul nejustificat

de rezolvare a unei petiții adresate unei autorități publice, refuz asimilat

actului administrativ unilateral, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, prevedere invocată chiar de reclamant în cererea de chemare în

judecată.

Refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri este definit de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea

nr. 554/2004 drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu

rezolva cererea.

Verificarea incidenței

acestei prevederi legale precum și a existenței unei încălcări a interesului

legitim privat al reclamantului în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea

nr. 554/2004 nu puteau fi făcute decât prin analiza conținutului răspunsului

transmis în raport cu obiectul cererii adresate autorității publice.

Soluționarea unei cereri în

defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă, automat,

un refuz nejustificat, acest caracter reieșind numai prin raportare la

prevederile legale, cu care refuzul ar intra în contradicție.

În cadrul unei acțiuni în

contencios administrativ, recunoașterea sau realizarea unui drept ori a unui

interes legitim vătămat sunt condiționate de existența unui act administrativ

nelegal, tipic sau asimilat.

Or, în cauza de față, Instanța

de Fond a reținut corect, luând în considerare prevederile art. 97 din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în raport cu

obiectul petiției, că nu a existat un refuz nejustificat al autorității publice

pârâte de a soluționa cererea.

În consecință, motivele de

recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte constată, de

asemenea, că sentința atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au

format convingerea Instanței și pentru care s-au înlăturat cererile părții,

conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.

Având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.Ș. împotriva sentinței civile nr. 1960 din 26 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2007.