ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 949/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 949/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2976 din 21 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamantul R.R. în contradictoriu cu pârâții Inspectorul General al

Poliției de Frontieră și J.D.C., prin care solicita să se constate că

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a permis în mod ilegal trecerea

frontierei României minorei A.K.R. la data de 23 septembrie 2006 prin punctul

de trecere a frontierei „Aeroport Internațional Cluj - Napoca”; obligarea

pârâtului la plata de daune morale în sumă de 290.000 lei ca urmare a refuzului

nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantului privind respectarea

drepturilor părintești; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în sumă

de 13.524 lei reprezentând 50% din totalul cheltuielilor materiale aferente

procedurilor ocazionate de returnarea minorei în România și redobândirea

legăturilor cu aceasta în anul 2006, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul

R.R. a fost căsătorit cu pârâta J.D.C., căsătorie ce a fost desfăcută din vina

pârâtului.

Prin sentința

civilă nr. 2690 din 3 aprilie 2000, a Judecătoriei Cluj - Napoca, minora A.K.R.

a fost încredințată spre creștere și educare reclamantei R.D.C. (acum pârâta J.D.C.),

iar tatăl a fost obligat să plătească lunar pensie de întreținere.

Prin sentința

civilă nr. 8443 din 6 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Cluj - Napoca

rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1643 din 12 iulie 2001

a Curții de Apel Cluj s-a stabilit un program de vizitare a minorei de către

reclamant. Acest program de vizitare a fost modificat prin sentința civilă nr. 11105

din 22 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj - Napoca, iar apoi prin sentința

civilă nr. 7023 din 21 iunie 2004, definitivă și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1200 din 10 noiembrie 2005 a Curții de Apel Târgu. Mureș. Instanța

de judecată a stabilit ca

program de

vizitare a minorei: trei săptămâni în vacanța de

vară și anume în

perioada 20 iulie - 11 august, începând cu data la care minora va pleca efectiv

din țară și s-a respins petitul privind obligarea reclamantului să-și dea

consimțământul la ieșirea din țară a minorei.

Reclamantul a

arătat că în perioada iulie 2006 – 22 septembrie 2006 a formulat aproximativ 10

memorii și notificări prealabile informând Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră

București

despre situația juridică a minorei, despre litigiile în curs de desfășurare iar

pârâtul nu i-a răspuns la toate aceste memorii și mai ales i-a permis în mod

ilegal pârâtei J.D.C. să părăsească teritoriul României împreună cu minora.

Instanța de

fond a constatat că pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a

trimis reclamantului răspuns la cererile sale după cum urmează: - o notă raport

la data de 22 august 2006, adresa din 22 august 2006, adresa din 12 septembrie 2006,

adresa din 22 septembrie 2006, adresa din 09 februarie 2006, adresa din

10.22.2006.

De asemenea, pârâtul a consemnat

anumite vize pe cererile primite de la reclamant, la prima cerere înregistrată

s-a consemnat „măsuri legale și răspuns”, la cererea înregistrată la data de 6

septembrie 2006 s-a consemnat „conexare cu C.R 164, C.R 3373, C.R 460, C.R. 1089,

C.R. 1772, C.R. 2830, C.R. 3292, C.R. 3373, C.R. 3409, la cererea înregistrată

la data de 13 septembrie 2006 s-a consemnat C.R. 164, C.R. 460, C.R. 779, C.R.

1772, C.R. 2830, C.R. 3292, C.R. 3373, C.R. 3409, C.R. 3547, C.R. 3570 precum

și mențiunea „Rog analizați în funcție și de dosarele aflate pe rolul

instanțelor de judecată, să verificăm, de asemenea baza de consemn pentru a

constată întinderea măsurii (termenul) precum și implicațiile acestuia. S-a

răspuns anterior la repetatele solicitări similare”.

Instanța de

fond a reținut faptul că pârâtul a răspuns cererilor reclamantului, le-a anexat

și le-a clasat în funcție de fiecare etapă din derularea faptelor. S-a mai

reținut că reclamantul nu a așteptat să se epuizeze termenul legal de 30 de

zile prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, pentru a

vedea dacă i se comunică un răspuns favorabil sau nefavorabil ci acesta a

formulat din nou cereri, cu același conținut într-un termen în care ar fi

trebuit să lase autorității răgazul de a-i răspunde.

Pârâtul

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră prin adresa din 09 februarie 2006,

i-a

comunicat reclamantului că a permis

ieșirea din țară a minorei în temeiul

art. 30 alin. (1) lit. c), și al art.

30 alin. (3) lit. b), din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații

a cetățenilor români în străinătate, raportat la dispozițiile Hotărârii

judecătorești nr. 1200/R din 10 noiembrie 2005 irevocabilă, pronunțată de

Curtea de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. 706/2005 C; iar ieșirea din țară a

minorei a fot permisă în baza pașaportului și a

cardului de rezidență

permanentă emis de autoritățile statului de

destinație.

Instanța de

fond a mai reținut că situația juridică a minorei la data de 23 septembrie 2006

precum și actele prezentate de pârâta J.D.C. (Decizia civilă nr. 1200/R din 10

noiembrie 2005 irevocabilă), declarația acesteia din urmă privind deplasarea la

reședința sa din statul Idaho împreună cu minora care își efectuează studiile

clasei a IV-a la școală și intenția declarată de a nu-și stabili domiciliul în

afara teritoriului României; documentul de înscriere a minorei la școala

elementară L. pentru a începe de la 28 august 2006 și cardul de rezidență, sunt

în deplină concordanță cu prevederile legale invocate de pârâtul I.G.P.F. în

apărarea sa.

La data de 23 septembrie 2006

minora A.K.R. era încredințată spre creștere și educare mamei sale, J.D.C.,

prin sentința definitivă și irevocabilă și de asemenea era înscrisă la o școală

elementară L. pentru a urma cursurile clasei a IV-a.

În cauză, instanțele

românești au stabilit ca tatăl minorei să aibă dreptul de a o vizita trei

săptămâni în vacanța de vară (în perioada 20 iulie - 11 august).

De asemenea, deși instanțele

judecătorești s-au pronunțat în sensul că pârâta J.D.C. are dreptul de a părăsi

țara cu minora, fără a avea consimțământul reclamantului, minora fiindu-i

încredințată definitiv spre creștere și educare.

În fine, instanța de fond a

apreciat că autoritatea pârâtă a făcut o corectă interpretare a art. 30 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 care nuanțează și reglementează pentru

fiecare situație condițiile în care copii minori pot părăsi teritoriul

României.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul R.R. și pârâta J.D.C. au declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

I.

Reclamantul R.R., în motivarea

recursului arată că

raportat la obiectul cauzei, instanța de la fond, și-a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, pronunțându-se cu privire la aspecte la care

nu ar fi trebuit să se pronunțe.

Recurentul susține că

instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe asupra modului de soluționare de

către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București a cererilor

reclamantului și, totodată, dacă permisiunea de trecere a frontierei de către

minora A.K.R. a fost legala, raportat la scopul declarat si documentele

prezentate.

Recurentul arată că instanța de fond

a omis să analizeze, să cerceteze și să pronunțe asupra principalei probe

depuse la dosar și anume răspunsul Ambasadei S.U.A. la București din data de 29

mai 2007, in legătura cu documentele necesare pentru deplasarea unui cetățean

străin in S.U.A., pentru studii.

Recurentul consideră

hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică deoarece a fost

pronunțată în absența administrării celorlalte doua probe esențiale cauzei:

poziția autorităților S.U.A. în legătură cu statutul minorei pe teritoriul S.U.A.

și interogatoriul pârâtei, mama minorei.

Recurentul mai susține că instanța

de fond a omis tocmai probele esențiale ale cauzei si a interpretat greșit sau

de loc restul probatoriului, a pronunțat o hotărâre vădit netemeinică, deși,

printr-o simplă lecturare a înscrisurilor oficiale depuse la dosar se poate

constata faptul ca, paratul, I.G.P.F. București, a permis ilegal ieșirea din

țară a minorei, având în vedere:

- prevederile art. 30, alin.

(3), lit. b) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieșirii din țară a minorei, în

scop de,,studii în străinătate”, în lipsa unei vize SUA de studii a fost

ilegala;

- prevederile art. 30, alin.

(3), lit. b) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieșirii din tara a minorei,

fără a fi determinată perioada pentru care minorul părăsește țara, a fost

ilegală;

- dispozițiile art. 31, alin.

(1), lit. c) din Legea nr. 248/ 2005, care permit ieșirea unui minor din țară,

în scop de,,călătorie”, deoarece, astfel cum s-a probat, minora nu deținea

documente justificative aferente, nefiindu-i eliberată o viză turistică pentru

SUA.

- prevederile art. 31, alin.

(1), lit. c) și prevederile art. 31, alin. (3) din Legea nr. 248/2005,

permisiunea ieșirii minorei din țară de către pârât, în scop de,,călătorie” pe

durata unor procese în curs de desfășurare, a fost ilegală;

- obiectul Dosarului nr. 706/2005/C

al Curții de Apel Târgu Mureș și anume stabilirea domiciliului minorei în

străinătate, dar și raportat la principiul succesiunii legilor în timp,

permisiunea ieșirii din tara a minorei de către parat, în scop de „studii” și

„călătorie” a fost ilegală;

- ansamblul drepturilor părintești

prevăzute de art. 43 alin. (3) C. fam. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/

2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului;

- scopul ieșirii minorei din

România „pentru studii”, pârâtul nu a furnizat o explicație cu privire la

inexistenta unei vize turistice sau de studii pentru minoră raportat la scopul

ieșirii minorei din România „pentru studii”.

- aplicarea in cauza a art. 30

alin. (3) lit. b), care se refera la studii oficiale, nu poate fi justificat de

existenta unui card de reședință permanentă a minorei, care se refera la

domiciliul stabil în S.U.A.

- pârâtul a refuzat să dea

curs cererii de a nu permite ieșirea din țară a minorei pe durata proceselor

aflate în curs de soluționare și cu încălcarea drepturilor părintești ale

tatălui;

- pârâtul nu a răspuns la

toate petițiile formulate ori a omis sa furnizeze răspunsuri care priveau

aspecte esențiale din petițiile formulate.

Recurentul mai arată că

minora a fost scoasă din România cu destinația S.U.A. în vederea stabilirii

domiciliului în S.U.A., în baza cardului de,,rezidență permanentă”, mai exact

„reședința permanentă” sau „domiciliul stabil” – «green card», susținând că S.U.A.

înscrie un școlar minor, cetățean român, la o școală primară de stat, doar dacă

acesta se afla în S.U.A. cu drepturi de imigrare;

II.

Pârâta

J.D.C., în motivele de recurs, arată

că

instanța de

fond a omis să se pronunțe asupra acordării cheltuielilor de judecată deși

acestea au fost solicitate de către părți, fiind dovedite în cazul ei, prin

chitanța din 6 septembrie 2007 pentru suma de 3.300 lei reprezentând

contravaloarea onorariului avocațial conform facturii; pentru suma de 498 lei

reprezentând contravaloare bilet de avion, conform facturii; pentru suma de 496

lei, reprezentând contravaloarea biletului de avion.

Astfel, recurenta consideră

că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale

incidente pricinii, de apărările părților, de motivele de recurs invocate,

Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

I. Cu privire la recursul declarat

de R.R.:

Prin motivele de recurs, recurentul -

reclamant R.R. critică sentința pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte

și anume:

- faptul că instanța de fond

a soluționat cauza fără a administra probatoriul referitor la poziția

autorităților S.U.A. cu privire la statutul minorei pe teritoriul S.U.A. și a

interogatoriului pârâtei – mama minorei, J.D.C. și faptul că instanța de fond,

în mod greșit, a reținut că, în mod legal, pârâtul I.G.P.R. a permis ieșirea

din țară a minorei, recurentul-reclamant invocând în acest sens dispozițiile art.

30 alin. (3) lit. b), art. 31 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 248/2005,

ale art. 43, alin. (3) C. fam., art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004;

- faptul că la data

părăsirii teritoriului României minora nu deținea o viză turistică sau de

studii în acord cu scopul declarat al ieșirii din țară.

În privința necesității

suplimentării probatoriului, în sensul celor susținute de recurentul-reclamant,

Înalta Curte reține că instanța de fond a administrat toate probele solicitate

de părți pentru soluționarea litigiului, astfel că susținerea recursului este

neîntemeiată și nu poate fi primită.

În fond, problema de drept

vizează legalitatea permisiunii de către Inspectoratul General al Poliție de

Frontieră a părăsirii teritoriului României, respectiv 23 septembrie 2006 de

către minora A.K.R. împreună cu mama sa J.D.C.

Este necontestat faptul că

la data părăsirii teritoriului României la data de 23 septembrie 2006, minora

era încredințată spre creștere și educare mamei sale.

Conform considerentelor

sentinței recurate, cât și susținerilor din recurs ale recurentului-reclamant,

în cauză sunt incidente dispozițiile art. 17 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,

potrivit cărora: „copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are

dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu

excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al

copilului; precum și că deplasarea copiilor în țară și în străinătate se

realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți, orice neînțelegeri

între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către

instanța judecătorească”.

Potrivit art. 43 alin. (1)

și (3) C. fam.: „părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită

cu privire la aceasta drepturile părintești. Părintele divorțat, căruia nu i

s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu

acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea

lui profesională”.

Art. 30 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 248/2005 prevede că: „organele poliției de frontieră permit

ieșirea din România a cetățenilor români minori numai dacă sunt însoțiți de o

persoană fizică majoră, în următoarele cazuri… c) minorului care este titular

al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de

identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se

permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta, fără a mai fi

necesară declarația celuilalt părinte, numai dacă părintele însoțitor face

dovada faptul că minorul i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească

rămasă definitivă și irevocabilă”.

Art. 30 alin. (3) lit. b))

din Legea nr. 248/2005, prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. b) – d),

organele poliției de frontieră permit ieșirea din România a minorilor însoțiți,

numai în următoarele situați:

b) în cazul în care

însoțitorul face dovada că minorul se deplasează pentru studii sau concursuri

oficiale, prin prezentarea unor documente corespunzătoare din care să rezulte

perioada și statul sau statele în care se vor desfășura aceste studii sau

concursuri, chiar dacă există acordul doar al unui dintre părinți”.

Având în vedere situația

minorei la data de 23 septembrie 2006, Înalta Curte reține că instanța

fondului, întemeiat și legal, a reținut că pârâtul I.G.P.R., cu respectarea

dispozițiilor citate, a permis părăsirea teritoriului țării de către minoră,

însoțită de mama sa, pentru călătorie și pentru studii.

Pârâtul a avut în vedere decizia

civilă nr. 1200/R prin care Curtea de Apel Târgu Mureș a solicitat în mod

irevocabil ca program de vizitare a minorei o perioadă de 3 săptămâni în

vacanța de vară.

De altfel, obligațiile ce

revin I.G.P.R. în privința permisiunii de părăsire a teritoriului României de

către minori însoțiți doar de către unul dintre părinți sunt reglementate doar

de Legea nr. 248/2005.

Astfel fiind, legalitatea

permisiunii Inspectoratului General al Poliție Române ce formează obiectul

litigiului, se analizează și se apreciază în principal prin raportare la

dispozițiile respective.

În acest sens, Înalta Curte

constată că argumentația oferită de instanța fondului prin

raportare la dispozițiile C.

fam. și ale Legii nr. 272/2004 reprezintă o motivare amplă, de natură a răspunde

tuturor susținerilor reclamantului, dar care, de principiu, excede cadrului

legal de exercitare a competențelor I.G.P.R.

De altfel, sub acest aspect,

întemeiat a reținut instanța de fond că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 248/2005 sunt norme cu caracter special în raport cu dispozițiile

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.

Sub acest aspect, instanța

de control judiciar reține că au fost întru-totul respectate dispozițiile

incidente din Legea nr. 248/2005, întrucât, la data de 23 septembrie 2006, când

a părăsit teritoriul României, minora era încredințată spre creștere și educare

mamei sale.

În sensul dispozițiilor art.

30 alin. (1) lit. c) din lege, era însoțită de o persoană fizică majoră, mama

sa, căreia i-a fost încredințată spre creștere și educare și care era titulara

unui document de călătorie individual, astfel că nu era necesară declarația

celuilalt părinte.

În sensul dispozițiilor art.

30 alin. (3) lit. b) din lege, minora se deplasa în străinătate pentru studii.

Față de cele arătate, în

privința părăsirii teritoriului României de către minoră împreună cu mama sa,

Înalta Curte constată că nu

pot fi primite criticile din recursul reclamantului Rada Răzvan și că soluția

instanței de fond este temeinică și legală în raport cu dispozițiile art. 17 alin.

(1) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea

drepturilor copilului, ale art. 43 alin. (3) C. fam. și ale art. 30 alin. (3) lit.

b), art. 31 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

În privința criticilor din recurs

referitoare la refuzul nejustificat al pârâtului I.G.P.R. de a nu permite

minorei A.K.R. să părăsească teritoriul României, Înalta Curte constată că

acestea nu pot fi primite, întrucât instanța de fond întemeiat și legal a

reținut că pârâtul a răspuns tuturor cererilor formulate de reclamantul.

Or, atâta timp cât s-a

constatat legalitatea permisiunii de către I.G.P.R. a părăsirii teritoriului

României de către minora A.K.R. însoțită de mama sa, J.D.C., precum și faptul

că inspectoratul a răspuns cu respectarea dispozițiilor legale numeroaselor

petiții formulate de reclamant, nu se poate reține existența unui refuz

nejustificat din partea autorității pârâte. În acest sens, este avută

în vedere și practica

anterioară a Instanței Supreme în care s-a reținut, constant, că soluționarea

unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu

reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter reieșind numai prin

raportare la prevederile legale, cu care refuzul ar intra în contradicție. (I.C.C.J.,

Secția cont. administrativ și fiscal, Decizia nr. 850 din 9 februarie 2007, în

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, pe anul 2007.).

II. Cu privire la recursul declarat

de J.D.C.:

Potrivit art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată.

Din actele dosarului, precum

și din încheierea instanței de fond din data de 7 noiembrie 2007, în care au

fost consemnate dezbaterile și susținerile părților, rezultă fără putință de

tăgadă că recurenta-pârâtă nu a solicitat obligarea reclamantului la plata

cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de R.R. și de J.D.C. împotriva sentinței civile nr. 2976 din 21

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2009.