ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3938/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 4 aprilie 2006, reclamantul R.R. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră,

obligarea acestuia din urmă:

- să nu permită ieșirea

minorei A.K.R., din România, pentru o perioadă mai mare decât intervalul dintre

două vizite, astfel cum au fost ele stabilite, în favoarea reclamantului, prin

hotărâre judecătorească, fără a exista, pentru o astfel de deplasare,

consimțământul tatălui (reclamantului).

- să-și modifice

regulamentele de ordine interioară, în sensul eliminării, din cuprinsul

acestuia, a discriminărilor dintre părintele căruia i-a fost încredințat

minorul și cel în favoarea căruia a fost stabilit, prin hotărâre judecătorească,

un drept de vizitare;

- să-i plătească

reclamantului, daune morale în cuantum de 90.000 RON, ca urmare a refuzului

nejustificat al autorității pârâte, de a rezolva cererile acestuia.

Ulterior, printr-o cerere

precizatoare, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor la 150.000 RON,

prin adăugarea cheltuielilor necesitate de demersurile făcute în instanță,

pentru reluarea legăturilor personale cu minora și la diverse autorități pentru

returnarea acesteia din SUA.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1612

din 28 iunie 2006, a admis excepția invocată de pârât și a respins, ca

inadmisibile, primele două capete de cerere, admițând în parte cererea

privitoare la acordarea daunelor morale și materiale, pe care le-a circumscris

la suma de 20.000 RON.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1), art.

7 alin. (4) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că instanța de

contencios administrativ nu are posibilitatea legală de a obliga pârâtul să

recunoască existența dreptului la legături personale, al reclamantului cu fiica

lui minoră, acest drept fiind stabilit prin hotărâre judecătorească și, de

asemenea, că pârâtul nu are potrivit legii, atribuții în sensul de a lua sau a

refuza să ia măsuri referitoare la drepturi recunoscute printr-o asemenea

hotărâre.

S-a mai reținut că nu există

nici posibilitatea legală ca instanța de contencios administrativ să oblige

pârâtul să-și modifice regulamentele în sensul celor solicitate de către

reclamant.

Cu privire la obligarea

autorității pârâte de a plăti reclamantului daune materiale și morale, s-a

apreciat că fapta pârâtului de a permite trecerea frontierei, de către minoră,

fără acordul reclamantului, se înscris într-un complex cauzal în care,

determinantă, pentru producerea prejudiciului invocat de reclamant, a fost

fapta mamei minorei, D.J., persoană pe care reclamantul nu a înțeles să o cheme

în judecată. Pe cale de consecință, s-a reținut că cererea de despăgubiri

urmează a fi admisă numai în parte, într-un cuantum apreciat în mod

corespunzător de către instanță.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat recurs, atât reclamantul R.R., cât și pârâtul

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

În dezvoltarea motivelor

sale de recurs, recurentul-reclamant R.R., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9, art. 304

1

C. proc. civ., art. 1 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, art. 2, 5 și 38 din Legea nr. 272/2004 privitoare

la protecția drepturilor copilului; art. 3 alin. ultim lit. m) din Legea nr. 146/1997;

art. 131 din Legea nr. 272/2004, coroborate cu dispozițiile art. 30 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005 și art. 29 din H.G. nr. 94/2006; art. 24 și 25 din H.G. nr.

94/2006; art. 18 din Legea nr. 677/2001, art. 13 și 22 din Legea nr. 544/2001; art.

43 parag. 2 C. fam.; art. 16 și 54 din Constituția României și art. 8 și 41 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a solicitat modificarea în parte a

sentinței atacate în sensul obligării Inspectoratului General al Poliției de

Frontieră la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, ca urmare a

refuzului nejustificat de rezolvare a cererilor sale privind respectarea

dreptului său de legături personale cu minora, drept recunoscut de lege și de o

hotărâre judecătorească executorie și a consecințelor acestui refuz asupra

relațiilor de familie, părintești dintre dânsul și fiica sa și asupra vieții

sale personale și la plata sumei de 28.862 RON cu titlu de daune materiale, ca

urmare a cheltuielilor ocazionate de demersurile juridice privind returnarea

fiicei sale în România și reluarea programului de legături părintești,

personale, reiterând atât cu privire la daunele morale, cât și cu privire la

cele materiale, motivele acțiunii sale introductive precizările ulterioare, cu

referire și la practica C.E.D.O., cu privire la separația echitabilă și rolul

acesteia.

La rândul său,

recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră apreciază ca

parțial netemeinică și nelegală sentința recurată și, invocând dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ., solicită admiterea recursului său, modificarea

în parte a sentinței recurate și pe fond, respingerea acțiunii reclamantului ca

neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor

sale de recurs, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră susține că în

mod greșit instanța de fond a reținut faptul că „Punctul de Trecere al

Frontierei Aeroportul Internațional Cluj Napoca, în mod nejustificat a permis

trecerea frontierei minorei A.R.K., fără acordul reclamantului, deși acesta

solicitare expres acest lucru” și a obligat-o la despăgubiri civile, față de

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza, în raport

cu toate criticile aduse soluției instanței de fond. cu probele administrate,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră este fondat, iar cel declarat de R.R. este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 52 din Constituția României și a art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cel ce se adresează instanței de contencios administrativ pentru

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legii, pentru anularea

actului, poate solicita și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, conform art. 8

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept al său sau

într-un interes legitim se poate sesiza instanța de contencios administrativ,

în condițiile art. 7 din lege, pentru a solicita anularea actului, în tot sau

în parte, repararea pagubei cauzate și eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, conform

dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, „în cazul soluționării

cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale

și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În cauză, însă, instanța de

fond a admis excepția de inadmisibilitate a primului capăt al acțiunii

reclamantului R.R., respingând cererea de obligare a pârâtului să-i recunoască

în regim de urgență existența dreptului de legături personale, așa cum este el

prevăzut de hotărârea judecătorească executorie privitoare la programul de

vizitare, în sensul obligării acestuia să nu permită ieșirea minorei din

România, pentru o perioadă mai mare decât intervalul dintre două vizite

prevăzute de hotărârea executorie care să suplinească lipsa de consimțământ și

să-și modifice regulamentele interioare, ca inadmisibil.

În aceste condiții, admiterea

cererii de reparare a pagubei, chiar și în parte, este nelegală.

Prin urmare, se va respinge

recursul declarat de recurentul-reclamant și se va admite recursul declarat de

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, se va casa în parte sentința atacată

și în fond, se va respinge acțiunea reclamantului, în ceea ce privește daunele

materiale și morale solicitate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Inspectoratul General al Poliției de frontieră împotriva sentinței civile nr. 1612

din 28 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința

atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantului R.R., și în ceea ce

privește daunele materiale și morale solicitate.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Respinge recursul declarat

de R.R. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2006.