ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3938/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 4 aprilie 2006, reclamantul R.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, obligarea acestuia din urmă: - să nu permită ieșirea minorei A.K.R., din România, pentru o perioadă mai mare decât intervalul dintre două vizite, astfel cum au fost ele stabilite, în favoarea reclamantului, prin hotărâre judecătorească, fără a exista, pentru o astfel de deplasare, consimțământul tatălui (reclamantului).

- să-și modifice regulamentele de ordine interioară, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a discriminărilor dintre părintele căruia i-a fost încredințat minorul și cel în favoarea căruia a fost stabilit, prin hotărâre judecătorească, un drept de vizitare; - să-i plătească reclamantului, daune morale în cuantum de 90.000 RON, ca urmare a refuzului nejustificat al autorității pârâte, de a rezolva cererile acestuia. Ulterior, printr-o cerere precizatoare, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor la 150.000 RON, prin adăugarea cheltuielilor necesitate de demersurile făcute în instanță, pentru reluarea legăturilor personale cu minora și la diverse autorități pentru returnarea acesteia din SUA.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1612 din 28 iunie 2006, a admis excepția invocată de pârât și a respins, ca inadmisibile, primele două capete de cerere, admițând în parte cererea privitoare la acordarea daunelor morale și materiale, pe care le-a circumscris la suma de 20.000 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (4) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că instanța de contencios administrativ nu are posibilitatea legală de a obliga pârâtul să recunoască existența dreptului la legături personale, al reclamantului cu fiica lui minoră, acest drept fiind stabilit prin hotărâre judecătorească și, de asemenea, că pârâtul nu are potrivit legii, atribuții în sensul de a lua sau a refuza să ia măsuri referitoare la drepturi recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

S-a mai reținut că nu există nici posibilitatea legală ca instanța de contencios administrativ să oblige pârâtul să-și modifice regulamentele în sensul celor solicitate de către reclamant. Cu privire la obligarea autorității pârâte de a plăti reclamantului daune materiale și morale, s-a apreciat că fapta pârâtului de a permite trecerea frontierei, de către minoră, fără acordul reclamantului, se înscris într-un complex cauzal în care, determinantă, pentru producerea prejudiciului invocat de reclamant, a fost fapta mamei minorei, D.J., persoană pe care reclamantul nu a înțeles să o cheme în judecată. Pe cale de consecință, s-a reținut că cererea de despăgubiri urmează a fi admisă numai în parte, într-un cuantum apreciat în mod corespunzător de către instanță.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs, atât reclamantul R.R., cât și pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurentul-reclamant R.R., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, art. 304 1 C. proc. civ., art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 2, 5 și 38 din Legea nr. 272/2004 privitoare la protecția drepturilor copilului; art. 3 alin. ultim lit. m) din Legea nr. 146/1997; art. 131 din Legea nr. 272/2004, coroborate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 și art. 29 din H.G. nr. 94/2006; art. 24 și 25 din H.G. nr. 94/2006; art. 18 din Legea nr. 677/2001, art. 13 și 22 din Legea nr. 544/2001; art. 43 parag.

2 C. fam.; art. 16 și 54 din Constituția României și art. 8 și 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării Inspectoratului General al Poliției de Frontieră la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, ca urmare a refuzului nejustificat de rezolvare a cererilor sale privind respectarea dreptului său de legături personale cu minora, drept recunoscut de lege și de o hotărâre judecătorească executorie și a consecințelor acestui refuz asupra relațiilor de familie, părintești dintre dânsul și fiica sa și asupra vieții sale personale și la plata sumei de 28.862 RON cu titlu de daune materiale, ca urmare a cheltuielilor ocazionate de demersurile juridice privind returnarea fiicei sale în România și reluarea programului de legături părintești, personale, reiterând atât cu privire la daunele morale, cât și cu privire la cele materiale, motivele acțiunii sale introductive precizările ulterioare, cu referire și la practica C.E.D.O., cu privire la separația echitabilă și rolul acesteia.

La rândul său, recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră apreciază ca parțial netemeinică și nelegală sentința recurată și, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., solicită admiterea recursului său, modificarea în parte a sentinței recurate și pe fond, respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră susține că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că „Punctul de Trecere al Frontierei Aeroportul Internațional Cluj Napoca, în mod nejustificat a permis trecerea frontierei minorei A.R.K., fără acordul reclamantului, deși acesta solicitare expres acest lucru” și a obligat-o la despăgubiri civile, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond. cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră este fondat, iar cel declarat de R.R. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 52 din Constituția României și a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cel ce se adresează instanței de contencios administrativ pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legii, pentru anularea actului, poate solicita și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 7 din lege, pentru a solicita anularea actului, în tot sau în parte, repararea pagubei cauzate și eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, conform dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, „în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În cauză, însă, instanța de fond a admis excepția de inadmisibilitate a primului capăt al acțiunii reclamantului R.R., respingând cererea de obligare a pârâtului să-i recunoască în regim de urgență existența dreptului de legături personale, așa cum este el prevăzut de hotărârea judecătorească executorie privitoare la programul de vizitare, în sensul obligării acestuia să nu permită ieșirea minorei din România, pentru o perioadă mai mare decât intervalul dintre două vizite prevăzute de hotărârea executorie care să suplinească lipsa de consimțământ și să-și modifice regulamentele interioare, ca inadmisibil. În aceste condiții, admiterea cererii de reparare a pagubei, chiar și în parte, este nelegală.

Prin urmare, se va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant și se va admite recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, se va casa în parte sentința atacată și în fond, se va respinge acțiunea reclamantului, în ceea ce privește daunele materiale și morale solicitate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de frontieră împotriva sentinței civile nr. 1612 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantului R.R., și în ceea ce privește daunele materiale și morale solicitate. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Respinge recursul declarat de R.R. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2006.