ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3185/2018

Asupra recursului de fața, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București la plata sumei de 2.250.000 RON, reprezentând daune materiale și morale, conform prevederilor art. 1349, 1357 și 1359 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1028 din data de 26 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Suceava, în Dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 164 din data de 09.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii civile către Tribunalul Suceava; s-a suspendat judecarea cauzei și a fost înaintat Dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin Decizia civilă nr. 3564 din 11.11.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secția civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, la data de31.05.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 1370 din 8 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 736 din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1370 din 8 noiembrie 2016 a Tribunalului Suceava, secția I civilă, în Dosar nr. x/2015, intimat fiind pârâtul Ministerul Administrației și internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1370 din 8 noiembrie 2016 a Tribunalului Suceava, cu consecința schimbării sentinței apelate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în materie de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, în legătură cu modalitatea de îndeplinire de către pârât a obligațiilor datorate potrivit H.G. nr. 445/2002, de instituire a consemnelor, și cu condițiile în care minorii pot circula în străinătate, respectiv în materie de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral invocat.

Primul motiv de recurs s-a raportat la faptul că, în mod nelegal, a apreciat instanța de apel că nu ar fi îndeplinită condiția răspunderii civile delictuale referitoare ia existența unei fapte ilicite.

Astfel, instituirea măsurilor pentru prevenirea ieșirii din țară a fiului reclamantului nu echivalează cu ducerea la îndeplinire a acestor măsuri; aceasta, pentru că securizarea frontierei trebuie tratată ca un sistem complex, inteligent, de misiuni și acțiuni și activități desfășurate la nivel central și teritorial, prin care se asigură siguranța la frontieră, menținerea stării de normalitate, desfășurarea unui control sigur și fluent la trecerea frontierei.

Potrivit art. 24 din H.G. nr. 445/2002, consemnele la frontieră sunt acele informații ce se transmit poliției de frontieră și autorității vamale cu privire la persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, aflate în una din situațiile prevăzute de lege și care urmează să fie verificate pe timpul efectuării controlului de trecere a frontierei de stat, în vederea interzicerii intrării sau ieșirii în/din România, urmăririi ori efectuării controlului amănunțit.

Instituirea unei semnalări de tip CME (control minor la ieșire) pe o perioadă de 3 ani presupune ca, în cazul în care minorul se prezintă la unul dintre punctele de frontieră, organele abilitate să nu permită ieșirea din țară a acestuia, fără respectarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevăd că minorilor li se permite ieșirea din țară numai dacă sunt însoțiți de o persoană majoră și, în situația în care călătorește împreună cu unul din părinți, numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul său cu privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau statele de destinație, precum și cu privire la perioada acesteia.

Semnalarea de tip CAE (control amănunțit la ieșire) presupune ca, în cazul în care persoana pe numele căreia a fost instituită o semnalare de acest gen se prezintă la vreunul din punctele de frontieră, să fie supusă unui control detaliat. De asemenea, în momentul în care, la punctul de frontieră, se prezintă persoana dată în consemn, se aplică următoarele măsuri: se ia legătura cu Dispeceratul I.G.P.F. pentru detalii; se "legendează" consemnul prin efectuarea unui control atent la mai multe persoane sau autoturisme, printre care și cei avuți în atenție; se execută controlul amănunțit asupra persoanelor în cauză, împreună cu organul vamal; se informează beneficiarul consemnului privind concluziile rezultate în urma aplicării acestuia; pe timpul efectuării controlului și al informării privind rezultatul acestuia, persoana este supravegheată direct, pentru a nu dispărea; în funcție de rezultatul verificării, persoanei i se permite continuarea călătoriei sau i se întrerupe călătoria, luându-se măsurile legale.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, în speță, există o faptă ilicită săvârșită de către pârât sub forma unei omisiuni, având în vedere faptul că acesta nu a luat toate măsurile pentru a preveni ieșirea din țară a minorului B. Pe lângă instituirea unor semnalări, pârâtul trebuia să efectueze și un control amănunțit la momentul prezentării minorului și a mamei acestuia la punctele de frontieră.

Instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile de drept material referitoare la circulația în străinătate a minorilor, încălcate de către pârât, care a permis părăsirea teritoriului României de către minorul B., cu toate că reclamantul nu și-a exprimat acordul în acest sens.

În mod greșit au fost aplicate și dispozițiile legale referitoare la instituirea consemnelor, câtă vreme, în hotărârea atacată, se reține că instituirea consemnului privind controlul la ieșirea din țară a minorului și a mamei acestuia s-a făcut, nu ca urmare a verificărilor întreprinse de către pârât, în urma cărora ar fi rezultat ca minorul și mama sa se aflau pe teritoriul României la acel moment, ci ca urmare a solicitărilor reclamantului. Ceea ce dorește să evidențieze instanța de apel este faptul că reclamantul nici măcar nu ar fi făcut dovada faptului că minorul și mama sa s-ar fi aflat pe teritoriul României, la momentul formulării cererilor privind dispunerea măsurilor de prevenire ieșire din țară minor.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanța de apel a reținut, cu aplicarea greșită a normelor legale referitoare la stabilirea și cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, că reclamantul nu a făcut dovada existenței acestui prejudiciu.

La stabilirea existenței prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului și în jurisprudență, ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori tară conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ceea ce privește proba prejudiciului moral, este suficientă dovada faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Astfel, deși instanța de apei nu neagă faptul că, în prezent, relațiile dintre reclamant și fiul său ar fi afectate, apreciază că acordarea unei despăgubiri este supusă dovezii ce trebuie făcută de cel interesat. Or, raționamentul instanței de apel este în contradicție cu normele legale și cu doctrina referitoare la proba directă a prejudiciului moral.

Reclamantul a arătat că prejudiciul reclamat este reprezentat de atingerea ce a fost adusă relațiilor personale cu fiul său, dreptului de a avea legături personale cu minorul, precum și creșterii și dezvoltării minorului, în lipsa figurii paterne din viața sa.

Atingerea acestor drepturi i-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, a cărui dezdăunare se poate realiza doar prin acordarea, cu titlu de compensație a suferințelor încercate, a unor daune morale, în măsură sa ofere o satisfacție pecuniară sau/și de altă natură, astfel încât încălcarea drepturilor sale, pe de o parte, și prejudiciul moral cauzat de pârât, pe de altă parte, să nu rămână în afara protecției juridice a drepturilor lezate, respectiv a obligației generate de acoperirea prejudiciului cauzat unor astfel de drepturi.

Prin urmare, soluția instanței de apel este nelegală și prin prisma faptului că s-a reținut obligativitatea dovedirii prejudiciului moral suferit de către reclamant, ca urmare a faptei ilicite a pârâtului.

Intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea în tot a deciziei atacate, prin care, în mod corect, instanța de apel a apreciat ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr. 1370/2016, pronunțată de Tribunalul Suceava, nefiind întrunite în cauză elementele răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, constând în neluarea măsurilor ce se impuneau pentru prevenirea ieșirii din țară a minorului, neputând fi reținută și, în consecință, nici prejudiciul.

Din analiza dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate și art. 18 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, rezultă că organele poliției de frontieră pot interzice ieșirea minorului de pe teritoriul României numai în cazuri bine justificate. Textele de lege enunțate nu fac referire la ignorarea efectelor unor documente, ci la individualizarea fiecărei situații care face obiectul controlului de frontieră, în funcție de specificul acesteia.

În cauză, din verificările în baza de date a poliției de frontieră, a rezultat faptul că minorul B. nu figurează în evidențele Inspectoratului General al Poliției de Frontieră cu intrări/ieșire în/din România. Mai mult, au fost efectuate verificări și s-a constatat că minorul în cauză nu figurează cu pașaport românesc. În cazul în care mama și fiul acesteia minor s-ar fi prezentat în unul din punctele de trecere a frontierei, pentru a ieși din România, prezentând pașapoarte grecești, polițistul de frontieră ar fi efectuat verificarea documentelor de călătorie pentru a depista dacă acestea sunt false sau contrafăcute, potrivit Regulamentului Uniunii Europene nr. 2016/399 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), neexistând, astfel, posibilitatea ca minorul să părăsească teritoriul României, prin niciun punct de trecere a frontierei, așa cum afirmă apelantul-reclamant, fără just temei.

Pe de altă parte, prin instituirea unui consemn CME (control minor ieșire) privind pe minorul B., poliția de frontieră nu a permis ieșirea minorului din România fără acordul unuia dintre părinți, conform Legii nr. 248/2005, minorul având și cetățenie română.

Dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale revine recurentului, în virtutea principiului "actori incumbi onus probandi", însă, în cauza de față, acesta nu a înțeles să prezinte vreo probă în susținerea afirmațiilor inserate în cuprinsul acțiunii, situație în care nu poate fi vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a instituției pârâte pentru faptele presupus a fi săvârșite.

În aceste condiții, chiar în cazul în care pretențiile recurentului privind producerea unui prejudiciu moral s-ar dovedi a fi întemeiate, nu ar fi legal ca pârâtul să fie obligat la repararea unui prejudiciu pe care nu l-a creat.

În etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 23 mai 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 736 din 4 octombrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată la data de 26 septembrie 2018, în ședință publică, cu citarea părților;

În analiza primului motiv de recurs, prin care se critica faptul ca, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că, în cauză, nu există fapta ilicită imputată intimatului pârât, instanța de recurs va avea de examinat dispozițiile de drept material conținute în art. 1349 și art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cod în vigoare de la data de 1 octombrie 2011 și căruia prezentul litigiu, declanșat ia data de 29.01.2015, i se supune.

Conform art. 1349 alin. (1) din C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane."

Art. 1357 C. civ. reglementează condițiile răspunderii pentru fapta proprie, stipulând că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Doctrina juridică a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) comiterea unei fapte ilicite, ce poate fi reprezentată nu numai de o acțiune, dar și de o omisiune sau inacțiune, ce ar putea reprezenta faptă ilicită în toate cazurile în care legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care însă nu a fost respectată;

b) existența unui prejudiciu, respectiv consecințele sau efectele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană;

c) stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul pretins; în Noul C. civ., nu se încearcă o definire a legăturii de cauzalitate, făcându-se doar referire la faptul că răspunderea este atrasă de prejudiciile cauzate (art. 1349 alin. (2) C. civ.); s-a statuat însă că exigența acestei condiții impune ca între prejudiciul produs și faptul generator să existe o legătură ca de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale și a condițiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acțiuni sau inacțiuni anterioare care au determinat, în mod direct și necesar, producerea prejudiciului;

d) existența vinovăției, respectiv atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa ori fața de urmările acestei fapte, la momentul la care a săvârșit-o, în sensul că este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Analiza acestor condiții cumulative este una graduală, în sensul că neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele enunțate este suficientă pentru a nu antrena răspunderea civilă delictuală.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, ca element al acestei răspunderi, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau interesului său legitim și juridic protejat. In general, delictul civil se manifestă ca o acțiune ilicită a unei persoane, dar poate exista și un fapt ilicit omisiv, după cum există sau nu o obligație formala de a acționa.

În cauză, reclamantul recurent a imputat intimatului pârât fapta ilicită de natură omisivă constând în neluarea măsurilor ce se impuneau pentru prevenirea ieșirii din țară a copilului său minor B.

Instanțele de fond au considerat că fapta ilicită imputata pârâtului nu există, reținând că, în urma sesizării reclamantului, din data de 19.09.2013, expediată la instituția pârâtă, prin e-mail, la ora 1:18 PM, prin care a fost informată că este posibil ca fiul său minor să fie scos din țară de către mama sa, cu acte false, prin Nota de raport nr. x din 20.09.2013, a fost instituită o semnalare de tip CME (control minor la ieșire), pe o perioada de 3 ani, potrivit H.G. nr. 445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.

De asemenea, prin această notă de raport, a fost instituită o semnalare de tip CAE (control amănunțit la ieșire), pe o perioadă de 90 de zile, pe numele cetățenei elene C., mama minorului.

Reclamantului i s-a comunicat, prin adresa nr. x din data de 23.09.2013, că s-au dispus măsurile legale pentru a preveni ieșirea din țara a minorului, în cazul în care aceasta s-ar produce cu încălcarea prevederilor legale.

9 în urma sesizării reclamantului din data de 27.09.2013, expediată la instituția pârâtă prin e-mail, la ora 1:17 PM, prin care a arătat că își menține cererea de interdicție, acestuia i s-a comunicat, prin adresa nr. x din data de 4.10.2013, că s-au dispus măsurile legale pentru a preveni ieșirea din țară a minorului, în situația în care acesta s-ar prezenta la controlul de frontieră Iară documentele justificative necesare.

La solicitarea reclamantului din data de 31.01.2014, prin care a cerut efectuarea de cercetări cu privire la trecerea frontierei a fiului său, relatând aspecte privind o posibilă călătorie a acestuia, cu două autoturisme, însoțit de doi cetățeni străini, instituția pârâtă i-a răspuns, cu adresa nr. x din data de 12.02.2014, că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Poliția de Frontieră nu mai ține evidența nominală a cetățenilor și mijloacelor cu care aceștia călătoresc.

Astfel, din perspectiva faptei imputate intimatului pârât, astfel cum a fost descrisă în conținutul cererii de chemare în judecată, instanțele de fond au apreciat, în mod legal, că, instituindu-se semnalarea de tip CME (control minor la ieșire), pe o perioada de 3 ani, pentru minorul B., și o semnalare de tip CAE (control amănunțit la ieșire), pe o perioadă de 90 de zile, pe numele cetățenei elene C., mama minorului, intimatul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontiera și-a îndeplinit obligațiile impuse de H.G. nr. 442/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat.

În ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, s-a făcut aplicarea în cauză a principiului general referitor la sarcina probei, considerându-se că proba existenței elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece aceasta este cea care reclamă ceva în fața justiției - actori incumbit probatio, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.

Or, aceasta fiind situația de fapt stabilită de aceste instanțe, în baza ansamblului probator administrat în prezentul litigiu, prin prisma cauzei juridice invocate de recurentul reclamant, instanța de recurs consideră că, în mod legal, a apreciat instanța de fond, soluție confirmată de instanța de apel, că nu poate fi reținută în sarcina intimatului pârât o fapta ilicită de natură omisivă care să determine atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia.

În același sens, se poate constata că recurentul reclamant A. nu a demonstrat situația premisă necesară antrenării răspunderii civile delictuale a intimatului, respectiv ieșirea minorului din România, la o dată certă și printr-un punct anume de trecere a frontierei, cu nerespectarea obligațiilor legale impuse intimatului de dispozițiile legilor speciale și regulamentelor europene privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate și frontiera de stat a României, iar ceea ce i se pretinde și, corelativ, reproșează acestuia în fața instanței de judecată este de o vagă generalitate ce nu poate determina angajarea unei răspunderi concrete.

Astfel, este evident ca atunci când se imputa unei persoane un fapt ilicit de natură oraisivă, trebuie ca obligațiile ce nu au fost respectate și ar fi trebuit să fie respectate, în cazul concret dedus judecății, să fie descrise și circumscrise acestui caz, într-o manieră care să facă posibilă determinarea obligațiilor încălcate, prin raportare la dispozițiile legale care le guvernează, pentru că, altfel, am fi în ipoteza unei obligații ad imposibilium.

Asupra motivului de recurs prin care se critică faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că nu s-a realizat proba prejudiciului moral suportat de reclamant, instanța de recurs va face următoarele considerații:

În ceea ce privește existența prejudiciului moral constând în imposibilitatea de a avea legături personale cu copilul său minor, instanța de recurs, conștientă fiind de importanța existenței și păstrării unor asemenea legături ce intră în domeniul de aplicabilitate și de protecție al art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006), apreciază că acest prejudiciu, a cărui existență nu poate fi negată, nu este însă consecința faptei ilicite imputate intimatului pârât din prezenta cauză, în forma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, care trasează limitele obiective ale judecării cauzei, în sensul art. 9 din C. proc. civ. care stipulează că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. care prevede că. judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel,

Astfel, nu împrejurarea că nu s-a făcut proba prejudiciului moral determină respingerea acțiunii pârâtului, ci împrejurarea ca fapta ilicită pretinsă, în modalitatea omisiunii de a lua toate măsurile legale pentru prevenirea ieșirii din țară a copilului minor, B., nu există.

În ceea ce privește critica privind greșita cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral invocat, instanța de recurs apreciază că aceasta este străină cauzei, întrucât, în prezentul litigiu, nu s-a ajuns la operațiunea cuantificării despăgubirilor, stabilindu-se că lipsesc elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie imputată intimatului Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Pentru argumentele expuse, care substituie parțial considerentele instanței de apel, instanța de recurs apreciază că aceasta a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale care guvernează răspunderea civilă delictuală, atunci când a constatat că nu este îndeplinită una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, ca element necesar pentru antrenarea acestei răspunderi.

În consecință, nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 736 din 4 octombrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 736 din 4 octombrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26.09.2018.