ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, anularea Hotărârii nr. 221 din 26.01.2016, cu consecința restituirii sumei de 1.611,54 RON, actualizată la data plății; obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 11.700 euro, echivalentul sumei de 52.222 RON (la cursul valutar de la data introducerii acțiunii); obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata pricinuite de soluționarea prezentei cauze.

Prin Sentința civilă nr. 3298/19.05.2016, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

La termenul de judecată din 12.09.2016 s-a luat act de precizarea obiectului acțiunii, formulată de reclamant prin răspunsul la întâmpinare, în sensul că înțelege să solicite și anularea Hotărârii nr. 2835/2015 și a Deciziei de imputare nr. x/2015.

La termenul de judecată din 10.10.2016 au fost respinse excepțiile necompetenței materiale, a lipsei calității procesuale pasive și a netimbrării, invocate de către reclamant, respectiv de către pârâți, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința nr. 3848 din 5 decembrie 2016, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. astfel cum a fost precizată și, în consecință, a dispus anularea Hotărârii nr. 221/26.01.2016 emise de Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de jurisdicție a imputațiilor și a Hotărârii nr. 2835/24.11.2015 emise de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență - Comisia de soluționare a contestațiilor și, rejudecând, a admis contestația, a anulat Decizia de imputare nr. x/28.09.2015 emisă de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, a obligat pârâții la restituirea către reclamant a sumei de 1.611,54 RON, creanță actualizată cu rata inflației la data plății, a obligat pe fiecare dintre pârâți la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de daune morale și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

De asemenea, instanța a luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva Sentinței nr. 3848 din 05 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recursuri motivate, atât reclamantul A., cât și pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

În motivarea recursului său, recurentul reclamant A. a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului recurenților-pârâți de a mai solicita tragerea sa la răspundere, în acest caz intervenind decăderea, termenul general de prescripție de 3 ani împlinindu-se la data de 10.01.2015, prin raportare la presupusa dată a producerii prejudiciului, 10.01.2012 (data la care s-a întocmit Nota de recepție nr. x/10.01.2012).

Recurentului i s-a pus în vedere să ia măsuri pentru recuperarea presupusului prejudiciului în data de 14.01.2015 prin Raportul nr. x/14.01.2015 al Biroul 6 Audit Public Intern Constanța, adică cu 10 zile după prescrierea dreptului de a recupera respectiva creanță, și, în data de 28.09.2015, adică la 3 ani 8 luni și 24 de zile de la data producerii presupusului prejudiciu, s-a emis decizia de imputare având la bază un drept prescris.

Or, potrivit dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor, termenele prevăzute de acest articol fiind termene de decădere.

Potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, astfel că este fără relevanță susținerea recurenților-pârâți potrivit căreia prin OZU nr. x/31.05.2013 s-ar fi dispus efectuarea unei cercetări administrative, astfel termenul fiind întrerupt.

Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că, deși data producerii pagubei este 10.01.2012, data constatării pagubei ar fi 31.05.2013 (când a fost dispusă prin OZU nr. x efectuarea unei cercetări administrative), în mod greșit calculând termenul de 3 ani de la data constatării ei, și nu de la producere, nefăcând aplicarea art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Mai mult, chiar în decizia de imputare și în hotărârile emise ulterior de MAI și IGSU, recurenții-pârâți precizează că motivul ce a stat la baza anulării deciziilor de imputare emise pe numele plt. B. și mr. C. l-a reprezentat lipsa prejudiciului, contractul fiind legea părților și niciuna dintre părțile contractante (IGSU și S.C. D. SRL) nesolicitând instanței rezilierea acestui contract.

Instanța reține în mod corect că angajarea răspunderii materiale a reclamantului este condiționată de constatarea pagubei în interiorul termenului de decădere de 3 ani de la data producerii acesteia.

Or, așa cum reiese din chiar cuprinsul Deciziei de imputare nr. x/28.09.2015, prin OZU nr. S/101 din 27.05.2013 și ulterior, prin OZU nr. x din 31.05.2013, Comisia de cercetare administrativă a stabilit că nu există o diferență de preț care să constituie prejudiciu, apreciind că, prin semnarea Contractului de furnizare nr. x/20.12.2011, obligațiile au fost asumate de ambele părți (proces-verbal de cercetare administrativă din 10.09.2015 emis de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență).

Cu toate acestea, instanța a reținut în mod greșit că nu s-a statuat în mod definitiv de către o instanță, cu putere de lucru judecat, inexistența unui prejudiciu și că măsura 10 din ordinul Biroului de audit public Constanta a fost dispusa în considerarea faptului că ar fi existat un prejudiciu care nu a fost recuperat.

Pe de altă parte, pentru atragerea răspunderii materiale trebuia să fie întrunită și condiția ca pretinsul prejudiciu să fi fost produs cu vinovăție și să existe legătură de cauzalitate între acest prejudiciu și fapta ilicită.

A apreciat recurentul și cuantumul despăgubirilor ca fiind foarte mic, prin raportare la denigrarea imaginii sale, desfășurată de nu mai puțin de 13 colegi din cadrul I.G.S.U. și MAI, care au semnat, atât decizia de impunere, cât și cele doua hotărâri ulterioare. În plus, la momentul emiterii deciziei de imputare, avea o funcție de conducere la nivel de județ și intra în relații cu toate instituțiile statului, dovezile în acest sens depuse la dosarul cauzei nefiind luate în considerare de instanță.

A criticat soluția instanței de fond și în privința actualizării creanței cu rata inflației la data plății, iar nu cu dobânda legală și remuneratorie, considerând greșit că nu ar fi fost cerută prin acțiune.

Însă, așa cum rezultă din petitul acțiunii introductive, recurentul reclamant a solicitat obligarea recurenților-pârâți la restituirea creanței în suma actualizată, iar în notele de concluzii a menționat expres actualizarea cu dobânda legală.

În cererea sa de recurs, recurentul pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că hotărârea este casabilă, întrucât nu cuprinde explicit motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile formulate prin acțiune, nu au fost examinate probele și nu s-a răspuns la toate apărările formulate de părți, iar în lipsa acestora, instanța de recurs nu poate analiza temeinicia și legalitatea hotărârii atacate.

De asemenea, a susținut că, hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, prin Hotărârea nr. 221 din 26.01.2016 din 19.04.2015, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a respins plângerea formulată de recurentul reclamant A. împotriva Hotărârii nr. 2835 din 24.11.2015 pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul IGSU și a menținut respectiva hotărâre și, implicit, Decizia de imputare nr. x din 28.09.2015, prin care acesta a fost găsit vinovat de încălcarea prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în sensul că a formulat tardiv cererea de repunere în termen a cercetării administrative pentru recuperarea prejudiciului.

Astfel, prin Raportul de audit public intern nr. x din 14.01.2015 (document înregistrat la secretariatul I.S.U. Constanța sub nr. x din 19.01.2015) s-a dispus efectuarea solicitării pentru repunerea în termen a cercetării administrative pentru stabilirea și recuperarea pagubei rezultate în urma utilizării unor prețuri diferite la achiziția de combustibil de tip M decât cel stabilit în ședința de tranzacționare, stabilindu-se, totodată, persoană responsabilă de implementarea măsurii inspectorul șef în funcție. Cererea de repunere în termen a fost formulată de I.S.U.J. Constanța abia la data de 21.05.2015 prin adresa cu nr. x.

Prin Hotărârea nr. 65 din data de 08.06.2015, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a constatat că, prin raportare la dispozițiile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor (cu referire expresă la termenul de 15 zile prevăzut de actul normativ menționat pentru solicitarea de repunere în termen), cererea de repunere în termen formulată de I.S.U.J. Constanța la data de 21.05.2015 este tardivă, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

A susținut recurentul că, prin sentință, nu se indică de ce motivele invocate în cererea de repunere în termen nu se încadrează în prevederile art. 33 din O.G. nr. 121/1998, câtă vreme cererea de repunere în termen a fost formulată de I.S.UJ. Constanța și însușită de reclamant la 21.05.2015.

Omisiunea reclamantului de a-și exercita atribuția de a solicita repunerea în termen pentru efectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei constituie, în concret, o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a faptei ilicite, din moment ce posibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii, prin angajarea răspunderii materiale în sarcina autorului direct al pagubei, este subordonată, legalmente, efectuării cercetării administrative, iar neefectuarea acesteia ca urmare a respingerii ca tardivă a cererii de repunere în termenul legal de efectuare a cercetării are drept consecință pierderea dreptului la despăgubiri anterior menționat.

Așadar, instanța de fond reține în mod greșit faptul că, "și dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă nu ar fi putut fi reluată ori continuată, cu respectarea prevederilor legale incidente, considerent suficient pentru admiterea acțiunii reclamantului", câtă vreme nu se justifică pentru care motive cercetarea administrativă nu ar fi putut fi reluată ca urmare a admiterii cererii de repunere în termen.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 "când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză".

Altfel spus, dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă ar fi putut fi declanșată cu respectarea prevederilor articolului mai sus amintit.

Instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe o interpretare eronată, reținând în mod greșit că "cererea de repunere în termen a fost formulată cu respectarea termenului stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța", aspect contrar prevederilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998, în conformitate cu care "cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau șeful unității competent a luat cunoștință că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală".

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că cererea de repunere în termen a fost soluționată fără a fi cercetat fondul cauzei, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor pronunțându-se asupra excepției tardivității cererii, aspect procedural care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei.

De asemenea, pe fondul litigiului, recurentul pârât a reiterat susținerile sale privind faptul că sunt întrunite toate condițiile necesare pentru atragerea răspunderii materiale a reclamantului, concluzionând că neefectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalează cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii.

Ceea ce i se impută reclamantului, așa cum rezultă atât din decizia de imputare, cât și din procesul-verbal de cercetare administrativă care a stat la baza emiterii acestei decizii, este nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prin omisiunea culpabilă de a îndeplini corespunzător obligația de a efectua cererea de repunere în termen pentru efectuarea cercetării administrative, și nu producerea în mod direct a faptei ilicite producătoare de prejudiciu, așa cum susține acesta fără temei.

Cu privire la obligarea instituției pârâte la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de daune morale, a arătat că nu se încearcă decât să se obțină avantaje materiale nejustificate, reclamantul neprezentând nicio dovadă a existenței și întinderii unui prejudiciu moral. A invocat recurentul și raționamente din jurisprudența instanțelor naționale în materia daunelor morale.

La rândul său, recurentul pârât Ministerul Afacerilor Interne a criticat sentința pentru nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de fond, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, a căror nerespectare atrage sancțiunea decăderii, a reținut că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată, iar actele atacate sunt nelegale, prin raportare la faptul că cererea de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative a fost formulată cu respectarea termenului stabilit în acest sens de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța.

Contrar celor stabilite de instanța de fond, Hotărârea nr. 221 din 26.01.2016 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor este temeinică și legală, recurentul reclamant fiind găsit, în mod corect, răspunzător pentru prejudiciul existent la nivelul Inspectoratului pentru Situații de Urgență "E." al Județului Constanța (I.S.U. Constanța), având în vedere că acesta nu a urmărit implementarea măsurii nr. 10 dispuse de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța, în termenul stabilit de lege.

Prin Hotărârea nr. 65 din data de 08.06.2015, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a constatat că, prin raportare la dispozițiile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor (cu referire expresă la termenul de 15 zile prevăzut de actul normativ menționat pentru solicitarea de repunere în termen), cererea de repunere în termen formulată de I.S.U.J. Constanța la data de 21.05.2015 este tardivă, motiv pentru care a fost comunicată hotărârea către Inspectoratul General pentru Situații de Urgență în vederea stabilirii răspunderii materiale a recurentului reclamant, conform art. 34 din O.G. nr. 121/1998 ("După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neexecutarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen").

Cererea de repunere în termen s-a făcut peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prima instanță luând, în mod eronat, ca reper termenul stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța în raportul de audit.

Pe fondul litigiului, recurentul a reiterat că fapta ilicită omisivă constând în nerespectarea obligației legale prevăzute de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și menționată și în Raportul de audit public intern nr. x/14.01.2015 există și a fost săvârșită de către recurentul reclamant ca destinatar al obligației în discuție, iar neefectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalează cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii.

A mai susținut recurentul pârât și faptul că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Astfel, deși recurentul reclamant nu a înțeles să solicite și anularea Deciziei de imputare nr. x/28.09.2015 și a Hotărârii nr. 2835/24.11.2015, instanța de fond, depășind limitele procesuale stabilite de partea reclamantă, a dispus și anularea acestor acte, cu consecința obligării instituției în solidar cu I.G.S.U. la restituirea către recurentul reclamant a sumei de 1.611,54 RON, creanță actualizată cu rata inflației.

În ceea ce privește obligarea instituției recurente la plata de daune morale, soluția instanței fond este lipsită de temei legal raportat la suportul probatoriu al acestei soluții. În cauză, instanța nu era în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că recurentul reclamant nu a produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin emiterea actului administrativ jurisdicțional atacat, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Recurentul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ambelor autorități recurente pârâte ca fiind nefondate.

Recurenții pârâți au formulat, la rândul lor, întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamantului.

Toate părțile au depus și răspunsuri la întâmpinări, prin care au reiterat principalele susțineri din recursurile proprii.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare invocate

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește recursul recurentului reclamant A., Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile aduse soluției de respingere a excepției prescripției/decăderii din dreptul de angajare a răspunderii materiale în cauză.

Astfel, potrivit prevederilor exprese ale art. 24 din O.G. nr. 121/1998, "(1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor. (...) (4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere."

De asemenea, art. 23 stipulează că "(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. (...)"

Prin urmare, constatarea pagubei trebuie făcută, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a se mai stabili/angaja răspunderea materială, în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, acest termen nefiind, într-adevăr, potrivit C. civ., susceptibil de întrerupere sau suspendare.

Odată constatată însă paguba în termenul legal, celelalte termene se calculează de la momentele indicate în actul normativ (data constatării, data luării la cunoștință, data înregistrării hotărârii de admitere a repunerii în termen, după caz).

În speță, data producerii pagubei este 10.01.2012, când ISU Constanța a întocmit Nota de recepție nr. x/10.01.2012 în baza căreia unitatea a primit 21,02 tone combustibil lichid M la prețul de 6,33 RON/kg în loc de 6,1 RON/kg, ocazie cu care s-a apreciat că s-a prejudiciat unitatea cu suma de 4834,6 RON.

Data constatării pagubei este 31.05.2013, când a fost dispusă prin OZU nr. x/2013 efectuarea unei cercetări administrative în vederea stabilirii cauzelor și responsabilităților pentru posibilul prejudiciu adus unității privind diferențele de preț rezultate din derularea Contractului nr. x din 20.12.2011, această dată fiind înlăuntrul termenului legal de 3 ani de la data producerii pagubei.

Susținerea recurentului reclamant în sensul că decizia de imputare putea fi emisă doar într-un termen de 3 ani de la data producerii pagubei, nu poate fi deci primită, acesta interpretând eronat dispozițiile legale mai sus menționate.

Cât privește critica adusă de recurent considerentului sentinței referitor la nereținerea de către instanța de fond a inexistenței prejudiciului, ceea ce ar constitui o încălcare a dispozițiilor art. 4 din Instrucțiunile nr. 114/2013 care se referă la producerea de pagube M.A.I., Înalta Curte apreciază că și aceasta este nefondată.

În acest sens, reține că prin Hotărârile nr. x și nr. x din 30.08.2013 s-au admis, într-adevăr, contestațiile administrative formulate și au fost anulate Deciziile de imputare nr. x și nr. x din 25.07.2013 (prin care paguba de 4.834,60 RON fusese imputată plutonierului B. și maiorului C.), cu motivarea că diferența de preț nu constituie prejudiciu adus unității.

Tot astfel, însă, Biroul 6 Audit Public Intern Constanța a constatat că nu a fost implementată corespunzător recomandarea, întrucât prejudiciul existent nu a fost recuperat, membrii comisiilor neținând cont de toate documentele existente în cadrul dosarului de achiziție publică, ca urmare stabilind Măsura 10, a cărei nerespectare a generat în final angajarea răspunderii recurentului reclamant în cauză.

În consecință, în mod corect judecătorul fondului a arătat că nu s-a statuat în mod definitiv de către o instanță, cu putere de lucru judecat, cu privire la inexistența unui prejudiciu.

A mai criticat recurentul reclamant soluția primei instanțe de actualizare a creanței cu rata inflației, iar nu cu dobânda legală "și remuneratorie" așa cum s-ar fi solicitat prin acțiune și nota de concluzii.

Critica este vădit nefondată.

Prin acțiunea introductivă, formulată prin avocat, recurentul reclamant a solicitat restituirea sumei 1611,54 RON, reținută din salariu, "în sumă actualizată la data plății". Aceeași formulare se regăsește și în răspunsul la întâmpinare depus la dosar.

Prin înscrisul intitulat "Note de concluzii", întocmit prin același avocat și depus prin Serviciul Registratură la data de 17.11.2016, recurentul reclamant a solicitat pentru prima oară restituirea "în sumă actualizată cu dobânda legală și dobânda remuneratorie la data plății efective".

Or, cererea de dobânzi constituie o cerere distinctă, accesorie, astfel cum este aceasta definită de art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., și care trebuie depusă în termenul procedural, pentru a se da posibilitatea părții adverse să formuleze apărări și chiar pentru a se putea administra eventuale probe.

În speță, cererea de obligare a recurenților pârâți la plata dobânzii legale și "remuneratorii", contrar susținerii recurentului reclamant, nu a fost formulată nici prin acțiunea introductivă, nici prin cerere completatoare formulată în termenul prevăzut de art. 204 din C. proc. civ., ci pentru prima dată prin nota de concluzii scrise, instanța nefiind deci legal învestită cu soluționarea acestor pretenții, ci doar cu actualizarea sumei de restituit.

Având în vedere că de lege lata (în sistemul C. proc. civ.), singura "actualizare" a unor sume datorate creditorului atunci când nu au fost convenite sau prevăzute expres alte criterii este aceea în funcție de rata inflației, soluția pronunțată de instanța de fond în limitele învestirii este temeinică și legală.

În sfârșit, în privința cuantumului pretențiilor reprezentând despăgubiri pentru daune morale, Înalta Curte consideră, contrar opiniei recurentului reclamant, că a fost exercitat corespunzător dreptul de apreciere al instanței de fond în ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor în raport cu starea de frustrare cauzată prin emiterea unor acte nelegale de angajare a răspunderii materiale, cu atingerea adusă prestigiului profesional al părții, încrederii de care aceasta se bucura printre subalterni în exercitarea funcției sale de conducere de inspector șef în cadrul ISU Constanța.

În plus, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reamintește faptul că și soluția de admitere a acțiunii și de anulare a actelor nelegale trebuie privită ca o satisfacție morală inclusiv în raport cu colegii și subalternii (reparație apreciată mult mai adecvată decât acordarea unei sume de bani calculate prin înmulțirea unei sume, chiar modice, cu numărul de angajați, așa cum a propus recurentul).

Cât privește recursul formulat de recurentul pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Înalta Curte apreciază că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nejustificată, acest motiv de casare nefiind incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurent.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susținerile părții adverse sau îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că este nefondată critica privind interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998, instanța de fond reținând că cererea de repunere în termen a fost formulată cu respectarea termenului stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța, ceea ce contravine prevederilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998.

În realitate, motivarea judecătorului fondului s-a referit în mod temeinic și legal la faptul că, pentru aducerea la îndeplinire a Măsurii 10 dispuse de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța, i s-a stabilit recurentului reclamant un termen (31.05.2015) care a fost respectat de către acesta, precum și la lipsa de incidență a termenului prevăzut de art. 33 din O.G. nr. 121/1998, neexistând vreuna dintre situațiile premisă stipulate în acest articol (existența unei cauze care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare, emiterea deciziei de imputare împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală) și în raport cu care să se calculeze termenul de 15 zile invocat de recurentul pârât.

În aceste condiții, susținerea recurentului pârât în sensul că "dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă ar fi putut fi declanșată cu respectarea prevederilor articolului mai sus amintit" este lipsită de temei, neputându-se specula cu privire la admiterea cererii de repunere în termen în lipsa uneia dintre situațiile prevăzute de legiuitor.

De altfel, în același context, instanța de fond a constatat corect nu numai faptul că "și dacă ar fi fost formulată în termenul de 15 zile cererea de repunere în termen, cercetarea administrativă nu ar fi putut fi reluată ori continuată, cu respectarea prevederilor legale incidente", ci și, în plus, că situația desființării pe cale administrativă, pe considerentul lipsei prejudiciului, a deciziilor de imputare emise inițial în urma unei cercetări administrative apreciate ulterior ca necorespunzătoare de către Biroul 6 Audit Public Intern Constanța, nu este imputabilă recurentului reclamant.

Recurentul pârât a criticat soluția pronunțată pe fondul litigiului, reiterând susținerile sale în sensul că erau întrunite toate condițiile necesare pentru atragerea răspunderii materiale a recurentului reclamant, întrucât neefectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalează cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii.

Înalta Curte reține că, prin Raportul nr. x/14.01.2015, Biroul 6 Audit Public Intern Constanța a dispus, la Măsura nr. 10: "Efectuarea solicitării pentru repunerea în termen a efectuării cercetării administrative pentru recuperarea prejudiciului existent rezultat din utilizarea unor prețuri diferite la achiziția de combustibil tip M decât cel stabilit prin ședința de tranzacționare. Un exemplar al documentelor întocmite în acest sens va fi înaintat în copie la sediul Biroului 6 Audit Public Intern Constanța." Persoana responsabilă de implementarea măsurii a fost stabilită inspectorul șef, iar termenul de implementare: 31.05.2015.

Prin Decizia de imputare nr. x/2015 recurentul pârât IGSU a imputat recurentului reclamant suma de 1.611,54 RON, reprezentând prejudiciul adus unității prin diferențele de preț rezultate pe perioada derulării contractului nr. x/20.12.2011 încheiat cu S.C. D. S.R.L., ca urmare a nesolicitării repunerii în termen a efectuării cercetării administrative, Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, în termenul prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Ca temei legal au fost indicate prevederile art. 25 alin. (1), art. 33 alin. (1) și ale art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, coroborate cu prevederile art. 6 și ale art. 110 din IMI nr. 114/2013 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne.

Potrivit dispozițiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen.

În speță, nu există niciuna dintre cele două situații menționate de care să se facă vinovat recurentul reclamant, iar în justificarea Măsurii nr. 10, Biroul 6 Audit Public Intern Constanța, a invocat nelegalitatea Hotărârilor nr. x și nr. x din 30.08.2013 prin care s-au anulat deciziile de imputare inițiale, care nu ar fi avut în vedere toate documentele din dosarul de achiziție publică, ceea ce relevă culpa recurentului pârât, iar nu a recurentului reclamant.

În sarcina acestuia din urmă s-a stabilit doar obligația de formulare a cererii de repunere în termen cu respectarea unui termen de implementare, 31.05.2015, obligația fiind adusă la îndeplinire astfel cum a fost stabilită.

Nici criticile cu privire la obligația de plată a daunelor morale nu pot fi primite, având în vedere probele administrate și dreptul de apreciere al instanței de fond, așa cum Înalta Curte a arătat deja în analiza recursului recurentului reclamant.

Referitor la recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Afacerilor Interne, se constată că acesta a formulat aceleași critici ca și recurentul pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, referitoare la greșita aplicare a art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 (prima instanță luând, în mod eronat, ca reper termenul stabilit de Biroul 6 Audit Public Intern Constanța pentru depunerea cererii de repunere în termen), întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii materiale a recurentului reclamant (neefectuarea din nou a cercetării administrative în vederea recuperării pagubei ca urmare a respingerii ca tardive a cererii de repunere în termen echivalând cu nevalorificarea dreptului la despăgubiri pentru paguba produsă) și lipsa de temei a soluției de obligare a recurentului la plata de daune în lipsa elementelor care să permită evaluarea corectă a prejudiciului moral.

Aceste critici urmează a fi înlăturate de Înalta Curte ca fiind nefondate, pentru aceleași considerente expuse în analiza recursului celuilalt recurent pârât.

În ceea ce privește critica suplimentară, referitoare la încălcarea de către instanța de fond a principiului disponibilității, întrucât deși recurentul reclamant "nu a înțeles să solicite și anularea Deciziei de imputare nr. x/28.09.2015 și a Hotărârii nr. 2835/24.11.2015, instanța de fond, depășind limitele procesuale stabilite de partea reclamantă, a dispus și anularea acestor acte, cu consecința obligării instituției în solidar cu I.G.S.U. la restituirea către recurentul reclamant a sumei de 1.611,54 RON, creanță actualizată cu rata inflației", Înalta Curte constată că este neîntemeiată, recurentul pârât aflându-se într-o evidentă eroare.

Astfel, prin încheierea de ședință din 12.09.2016, instanța de fond a luat act de precizarea obiectului acțiunii, formulată de reclamant în sensul că înțelege să solicite și anularea Hotărârii nr. 2835/2015 și a Deciziei de imputare nr. x/2015.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență împotriva Sentinței civile nr. 3848 din 05 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2019.

GGC - NN