ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1111/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București la data de 15.11.2016 sub nr. x/20165, așa cum a fost precizată prin cererea completatoare depusă la data de 24 aprilie 2017 la Tribunalul București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a României solicitând instanței: anularea refuzurilor ieșirii la frontieră din 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016, 23.07.2016, 25.08.2016, 04.09.2016 și 01.01.2017; anularea Dispoziției Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013; anularea Notei raport constituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016; dispunerea autorizării trecerii sale nelimitate a frontierei de stat împreună cu copilul minor B., născut la 19.09.2013, precum și ridicarea consemnelor stabilite de pârât la punctele de trecere a frontierei și aplicate ilegal și neîntemeiat; obligarea pârâtului I.G.P.F. la plata daunelor materiale în cuantum de 10.747,33 RON și 231,84 euro; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 30.000 RON; obligarea pârâtului Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a României la plata despăgubirilor reprezentând salariul lunar neîncasat, în sumă de 5.977 RON MD, ce constituie 1.245,36 RON, pentru perioada începând cu data de 19.10.2016 până la redobândirea drepturilor copilului minor B. și a mamei acestuia A. la libera circulație, la sănătate, la muncă, datorită imposibilității reclamantei de a reveni la muncă în Republica Moldova din culpa pârâtului.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1789 din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului de a formula plângere prealabilă, exclusiv în privința cererii având ca obiect anularea Notei raport de instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826/21.04.2016 și a Dispoziției IGPF nr. 575/2013; a respins cererile având ca obiect anularea Notei raport de Instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826/21.04.2016 și a Dispoziției IGPF nr. 575/2013, ca inadmisibile; a respins excepțiile inadmisibilității și a prescripției, invocate în raport de acțiunea în anularea Refuzurilor ieșirii la frontieră din 25.08.2016, 04.09.2016 și 01.01.2017; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a României și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași; a anulat Refuzul ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017, emanând de la Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași; a respins în rest cererea având ca obiect anularea refuzurilor ieșirii la frontieră datate 25.08.2016 și 04.09.2016, obligarea pârâtului I.G.P.F. la plata de despăgubiri și la autorizarea trecerii neîntrerupte a frontierei de către reclamantă și la ridicarea consemnelor aplicate acesteia, ca nefondate; a disjuns cererea reclamantei având ca obiect anularea Refuzurilor de ieșire la frontieră datate 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 și 23.07.2016 și a dispus formarea unui dosar distinct.

Cererile de recurs Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri reclamanta A. și pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ. 3.1. Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în opinia acesteia, prima instanță trebuind a se pronunța pe fond asupra acțiunii în anularea celor două acte administrative - Nota raport de instituire consemn nr. D2S1/C1 411826/21.04.2016 și a Dispoziției IGPF nr. 575/2013, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. În susținerea căii de atac formulate, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Instanța de fond a reținut în mod greșit că nu a formulat plângere prealabilă, anterior introducerii acțiunii în fața instanței, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, neobservând faptul că a fost parcursă procedura prealabilă de revocare a celor două acte administrative, în documentația ce a stat la baza emiterii actelor administrative de refuz solicitată de instanță intimatelor regăsindu-se și răspunsurile autorităților, care au stabilit soluția legală de respingere a plângerii, Adresa nr. x/09.05.2017, emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră în acest sens, fiind atașată cererii de recurs de către reclamantă. Instanța s-a pronunțat asupra refuzurilor din datele de 25.08.2016, 04.09.2016 și 01.07.2016, analiza fiind, însă, limitată la existența normei din art. 30 din Legea nr. 248/2005, care impunea declarația autentificată, fără a se cerceta și condițiile de legalitate ale revocării acesteia și a dreptului părților de a călători în baza documentelor de călătorie prezentate (cetățenia părților neputând fi ignorată). În opinia recurentei-reclamante, refuzul ieșirii la frontieră trebuia analizat prin prisma tuturor dispozițiilor legale aplicabile, invocând în acest sens dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 30 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu evitarea formalismul legii privind declarația prin care un părinte își exprimă acordul cu privire la efectuarea călătoriei de către minorul care călătorește în străinătate însoțit de celălalt părinte. În cauză erau aplicabile și dispozițiile art. 157 din Legea nr. 36/1995 și art. 332 - 333 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013 cu privire la controlul actelor și procedurilor notariale care se realizează de instanța judecătorească competentă, condiții în care recurenta-reclamantă a apreciat că revocarea unei declarații nu poate prin ea însăși să schimbe dreptul minorului de deplasare, alături de mama sa, la domiciliul acesteia. Odată exprimat acordul tatălui, prin declarație notarială, revocarea acestuia trebuie să aibă o cauză legitimă și să fie proporțională cu scopul urmărit prin declarația de revocare. Refuzul autorității a fost motivat de revocarea de către tatăl minorului a declarației de acord, aspect care, în opinia recurentei, trebuia analizat în contextul dreptului părintelui de apreciere asupra situației minorului, domiciliul mamei fiind în Republica Moldova, supremația dată drepturilor tatălui la revocarea unei declarații conducând la încălcarea drepturilor constituționale la liberă circulație, la sănătate și la muncă, drepturi anulate/îngrădite fără a exista o cauză legitimă, prezentarea în fața organelor de frontieră făcându-se cu înscrisuri emise de autoritățile din Republica Moldova, minorul având dublă cetățenie. În fine, în opinia recurentei-reclamante sunt nelegale și dispozițiile primei instanțe privind capetele de cerere accesorii, admiterea, chiar și parțială, a cererii de chemare în judecată trebuind, în opinia acesteia, să conducă automat la analiza cererii, refuzul ieșirii la frontieră fiind unul ilegal, despăgubirea pentru imposibilitatea de deplasare fiind un aspect firesc, în acord cu spiritul legii, acest capăt de cerere circumscriindu-se exclusiv faptului că actele administrative nu au fost supuse controlului judecătoresc pe fondul lor, instanța admițând excepția lipsei procedurii prealabile. 3.2. Recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate în ceea ce privește anularea Refuzului la frontieră nr. 4/16 din data de 01.01.2017, iar, după rejudecare și reaprecierea materialului probator, să se constate că acest înscris a fost legal și temeinic întocmit. S-a apreciat de către recurentul-pârât, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, precum și cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la excepția provizorie a autorității de lucru judecat, recurentul-pârât a invocat faptul că prin Sentința nr. 2033 din data de 24.11.2017 Tribunalul Iași s-a pronunțat cu privire la înscrisul denumit Refuzul ieșirii la frontieră nr. 4/16 din data de 01.01.2017, emis de C., structură aflată în subordinea Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, precum și asupra refuzurilor de ieșire la frontieră din data de 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 și 23.07.2016, constatând legalitatea și temeinicia acestora. Astfel, prin Sentința civilă nr. 1789 din data de 16.04.2018, Curtea de Apel București a invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat relativă și a disjuns cererea reclamantei A., având ca obiect anularea Refuzurilor de ieșire la frontieră din data de 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 și 23.07.2016, formându-se un dosar distinct, cu nr. x/2018. Referitor la fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că, în opinia sa, prima instanță a apreciat în mod greșit materialul probator aflat la dosarul cauzei și, ca urmare, a hotărât în mod greșit că Refuzul de ieșire din țară nr. 4/16 din data de 01.01.2017, emis de organele poliției de frontieră, nu respectă condițiile legii, dispunându-se anularea acestuia. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română, în raport cu care minorul B., având părinți cetățeni români, a dobândit automat și cetățenia statului român, chiar dacă are și cetățenia Republicii Moldova, fiindu-i aplicabilă Legea nr. 248/2005 privind libera circulație a cetățenilor români în străinătate, în condițiile căreia se face intrarea/ieșirea în/din România și a Hotărârii nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, sens în care s-a invocat și art. 3 alin. (1) și (2) din Dispoziția Inspectorului General al Poliției de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013 și dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 285/2005. S-a susținut că, în raport de aceste dispoziții legale, reclamanta A. s-a prezentat pentru a ieși din țară, împreună cu fiul ei, minorul B., cetățean român, în punctul de trecere a frontierei de stat C., în data de 01.01.2017, fără ca minorul să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru a părăsi teritoriul național, respectiv declarația celuilalt părinte, care trebuie să îndeplinească condițiile de autentificare sau supralegalizare prevăzute de art. 24 alin. (2) din Hotărârea nr. 94 din 26 ianuarie 2006. Recurentul-pârât a mai apreciat că în cauză nu sunt aplicabile modificările aduse Legii nr. 248/2005 prin Legea nr. 169/30.09.2016, care au intrat în vigoare la 6 octombrie 2016, întrucât la art. 30 s-a prevăzut că nu este necesar acordul unuia dintre părinți atunci când minorul, cetățean român cu domiciliul sau reședința în țara de destinație, se deplasează însoțit în această țară, situație în care minorul B. nu s-a încadrat, din interogarea efectuată la data de 10.01.2017 a bazei de date privind evidența persoanei rezultând că minorul figurează cu domiciliul în mun. București, același domiciliu fiind înscris și în pașaportul nr. x, emis la 15 decembrie 2014 de către autoritățile române. În acest context, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 29 din Hotărârea nr. 94/2006 privind dovada domiciliului minorului, considerând că, în raport de prevederile Legii nr. 248/2005, modificate și în vigoare la data de 1 ianuarie 2017, în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanta A. a făcut dovada domiciliului sau a reședinței minorului B. în Republica Moldova. Recurentul-pârât a susținut, de asemenea, că hotărârea din data de 02.08.2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, înscris prezentat de reclamantă la controlul efectuat în punctul de trecere al frontierei, se referă doar la programul de vizitare între minorul B. și tatăl acestuia, fără a se face precizări cu privire la încredințarea minorului sau stabilirea domiciliului acestuia. Chiar dacă instanța ar fi stabilit domiciliul la mama sa, la data de 01.01.2017 aceasta avea domiciliul în România. Referitor la aprecierea instanței de fond privind această hotărâre prin care se consideră că s-a încredințat minorul reclamantei, s-a invocat faptul că aceasta este doar executorie, tatăl minorului exercitând calea de atac a apelului, hotărârea definitivă fiind pronunțată de Tribunalul București în data de 26.01.2017. În fine, s-a apreciat că prin anularea actului administrativ în discuție instanța de fond a stabilit practic existența și îndeplinirea tuturor condițiilor de ieșire din țară pentru cetățeanul român minor B., aspect care contrazice realitatea, având în vedere lipsei unei condiții esențiale prevăzută de Legea nr. 248/2005, respectiv lipsa acordului tatălui minorului, D., pentru călătoriile efectuate în străinătate de către fiul său, în condițiile în care reclamanta nu a putut face dovada domiciliului sau reședinței minorului cetățean român în străinătate, sau încredințarea acestuia de către instanța de judecată, conform documentelor prezentate pentru efectuarea controlului trecerii frontierei de stat în data de 01.01.2017. 3.3. Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate și, în consecință, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, apreciind că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru aceleași motive invocate de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, cererea de recurs fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările intimaților 4.1. Prin întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră la recursul formulat de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași s-a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată. 4.2. Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a solicitat, prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, respingerea în totalitate a cererii de recurs și menținerea în parte a sentinței criticate, cu excepția aspectelor referitoare la anularea Refuzului ieșirii la frontieră nr. 4/16 din 01.01.2017, cu privire la care, prin propriul recurs, a solicitat casarea în parte a sentinței Curții de Apel București. 4.3. Recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, prin întâmpinarea la recursul reclamantei, a solicitat respingerea căii de atac, apreciind că reclamanta nu a adus critici pertinente hotărârii primei instanțe, neputând proba o interpretare greșită a normelor legale incidente în cauza supusă judecății. 4.4. Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași.

Procedura în fața instanței de recurs În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ., judecata pe fond a recursurilor având loc în ședință publică, cu citarea părților, în condițiile art. 494 - 495 C. proc. civ. În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile noi depuse de recurenta-reclamantă la dosar, încuviințată acesteia în condițiile art. 255 alin. (1) și art. 492 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Examinând cauza din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a probatoriului administrat și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat și îl va respinge, urmând, totodată, să admită recursurile declarate de pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, apreciind că acestea sunt fondate, pentru considerentele arătate în continuare: 1.1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat, așa încât nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond prin prisma criticilor de nelegalitate expuse de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs. În prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. critică doar în parte hotărârea instanței de fond, cu referire concretă la respingerea ca inadmisibilă a cererii având ca obiect anularea Notei raport instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, precum și a Dispoziției Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013 (pct. a din cererea de recurs), și ca nefondată a cererii privind anularea refuzurilor din datele de 25.08.2016, 04.09.2016 (pct. b din cererea de recurs). Deși la pct. c) din cererea de recurs recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea și față de modul de soluționare al capetelor de cerere privind obligarea recurenților-pârâți la plata unor despăgubiri materiale și morale, nu formulează critici pe acest aspect. Analizând cauza, în limitele cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte nu va primi criticile recurentei-reclamante privind greșita admitere a excepției inadmisibilității cererii având ca obiect anularea Notei raport instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, precum și a Dispoziției Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013. Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. Această prevedere legală, corelată cu dispozițiile art. 193 alin. (1) și (2) C. proc. civ., conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contencios administrativ, ca un fine de neprimire a acțiunii și este obligatorie, iar neîndeplinirea ei, în termenele și condițiile prevăzute de lege, este sancționată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă. În acest context, Înalta Curte reamintește jurisprudența sa constantă în sensul că dacă reclamantul se adresează autorității emitente după sesizarea instanței de contencios administrativ, în timp ce procesul se află în curs de judecată, petiția nu constituie un recurs grațios, pentru că nu se mai află strict în sfera unui raport juridic administrativ. Este necontestat în cauză, și instanța de fond a relevat această împrejurare, că reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ, prin cererea completatoare depusă la data de 26 aprilie 2017 la Tribunalul București, cu o cerere în contencios administrativ având ca obiect anularea Notei raport instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, precum și a Dispoziției Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013, fără a parcurge procedura de contestare în fața organului administrativ, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Înscrisurile noi, depuse în fața instanței de recurs, nu pot conduce la o altă concluzie decât cea exprimată de instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în condițiile în care acestea atestă doar împrejurarea că reclamanta a solicitat, prin corespondența expediată la data de 3 mai 2017, Inspectoratului General al Poliției de Frontieră anularea celor două acte administrative, respectiv Nota raport de instituire consemn nr. D2/S1/C1 411826 din 21.04.2016, respectiv Dispoziția Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nr. 575 din 22.11.2013, la o dată ulterioară sesizării instanței de contencios administrativ cu o acțiune în anulare (26 aprilie 2017). Faptul că recurenta-reclamantă a intitulat corespondența expediată la data de 3 mai 2017 plângere prealabilă, iar recurentul-intimat s-a exprimat în aceeași manieră prin răspunsul formulat la data de 9 mai 2017, este lipsit de orice relevanță în aprecierea caracterului obligatoriu al parcurgerii procedurii prealabile la un moment anterior sesizării instanței de contencios administrativ, acest demers având doar natura juridică a unei încercări de soluționare amiabilă a litigiului, care nu poate conduce la reformarea soluției dispuse de judecătorul fondului prin admiterea excepției neîndeplinirii procedurii prealabile. Totodată, este nefondată și critica recurentei-reclamante, în sensul că legalitatea refuzurilor din datele de 25.08.2016, 04.09.2016 au fost analizate doar prin raportare la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 248/2005, în condițiile în care, pe de o parte, legalitatea unui act administrativ se analizează prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de contestatorul actului, iar, pe de altă parte, prin raportare la norma legală în executarea căreia a fost emis. Prin urmare, în mod corect judecătorul fondului a analizat legalitatea celor trei acte administrative prin raportare la respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1991. În competența autorității emitente a celor trei acte administrative antereferite intră doar verificarea existenței înscrisurilor care făceau dovada îndeplinirii condițiilor reglementate prin dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005 (declarația autentificată) și nicidecum verificarea condițiilor de legalitate ale revocării unei declarații, prin prisma dispozițiilor art. 157 din Legea nr. 36/1995 și art. 332 - 333 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, cu privire la controlul actelor și procedurilor notariale, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Dacă dispozițiile art. 30 din Legea nr. 248/2005 sunt sau nu în acord cu legislația națională, sau cu normele europene din alte domenii la care recurenta a făcut referire prin cererea de recurs, nu intră în aprecierea autorităților emitente a actelor administrative contestate, așa încât nu pot fi primite nici criticile formulate pe acest aspect. 1.2. Recursurile declarate de recurenții-pârâți Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., sunt fondate. Înalta Curte constată că recurenții-pârâți critică hotărârea instanței de fond cu referire concretă la anularea Refuzului ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017, prin prisma a două critici: încălcarea excepției autorității de lucru judecat provizorie, prin raportare la Sentința civilă nr. 2033 din 24.11.2017 a Tribunalului Iași, respectiv interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 30 alin. (1) lit. b) și alin. (6 1 ) din Legea nr. 248/2005, respectiv art. 29 din H.G. nr. 94/2006. Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, referitoare la Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Iași, respectiv cererea de chemare în judecată, cererea completatoare, certificatul de grefă, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat cererea având ca obiect anularea Refuzului ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 cu încălcarea dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., în contextul în care nu a observat că prin Sentința civilă nr. 2033/24.11.2017 Tribunalul Iași a respins integral acțiunea în contencios formulată de recurenta-reclamantă în contradictoriu cu recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași. Înalta Curte nu identifică vreun argument juridic care să susțină modul diferit în care instanța de fond s-a raportat la efectele autorității de lucru judecat provizoriu cu privire la cererea de anulare a refuzurilor de ieșire din țară din datele de 02.07.2016, 11.07.2016, 13.07.2016 și 23.07.2017, ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată depusă inițial în Dosarul nr. x/2017, în raport de care a dispus disjungerea cererii, formarea unui dosar diferit cu discutarea necesității aplicării dispozițiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., și cererea de anulare a refuzurilor de ieșire din țară din datele de 25.08.2016, 04.09.2016, 01.01.2017, ce au făcut obiectul cererii completatoare, depusă la data de 01.03.2017 în același Dosar nr. x/2017, pe care le-a analizat pe fond prin hotărârea supusă controlului judiciar în prezenta cauză. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este fondată și critica circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond dispunând anularea Refuzului ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 30 alin. (6) lit. b) și alin. (6 1 ) din Legea nr. 248/2005, respectiv art. 29 din H.G. nr. 94/2006. Astfel, Înalta Curte constată, în dezacord cu judecătorul fondului, că în cauză nu se aplică norma de excepție reglementată prin dispozițiile art. 30 alin. (6 1 ) din Legea nr. 248/2005, legalitatea Refuzului ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 derivând din dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. b) din același act normativ, cum în mod corect se susține prin cererea de recurs. Astfel, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că Refuzul ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017 viza un minor, cetățean român, cu domiciliu în România, titular al unui document de călătorie individual, însoțit la trecerea frontierei statului român doar de unul dintre părinți, în cauză erau incidente dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. b) Legea nr. 248/2005, ceea ce impunea obligatoriu prezentarea acordului expres al celuilalt părinte, sub forma prevăzută de art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 94/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada, prin înscrisurile prezentate la data de 01.01.2017 la Punctul de trecere al frontierei Albița, a domiciliului sau reședinței copilului minor în statul de destinație, respectiv Republica Moldova, exclusiv în condițiile art. 29 din H.G. nr. 94/2006, văzând și dispozițiile art. 86 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că la data întreruperii călătoriei minorului nu erau aplicabile, în cauză, dispozițiile art. 30 alin. (6 1 ) din Legea nr. 248/2005, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, actul administrativ contestat nefiind afectat de un astfel de viciu de legalitate. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 și art. 496 C. proc. civ.: va respinge recursul declarat de reclamanta A.; va admite recursurile declarate de pârâții Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va respinge ca nefondat capătul de cerere privind anularea Refuzului ieșirii la frontieră nr. 4/16/01.01.2017, emis de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași și va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.