ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5521/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Juridică și Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne nr. 134 din 24.09.2015 prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva Hotărârii nr. 374103 din 26.06.2015 pronunțate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, cu consecința anulării Deciziei de Imputare nr. 373405 din data de 23.04.2015.

Prin sentința civilă nr. 2698 din 22 septembrie 2016, Curtea de Apel București:

- a respins excepția lipsei calității procesule active, astfel cum a fost invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Juridică și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră;

- a anulat, în parte, hotărârea nr. 134/24.09.2015 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, anume în ceea ce privește soluționarea plângerii formulate de petentul A.;

- a anulat hotărârea nr. 374103/26.06.2015 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră;

- a anulat, în parte, decizia de imputare nr. 373405/23.04.2015 emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, anume în ceea ce privește suma de 3.825 RON imputată reclamantului A..

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recursuri atât pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, cât și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu consecința menținerii Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. nr. 134/24.09.2015, a Hotărârii nr. 374103/26.06.2015 pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.G.P.F. și a Deciziei de imputare nr. 373405/23.04.2015, ca fiind temeinice și legale.

Motivând căile de atac exercitate în cauză, recurenții-pârâți susțin că, pentru a pronunța sentința recurată, instanța de fond a reținut în mod greșit că, în speță, nu poate fi reținută culpa reclamantului (în calitatea sa de inspector șef al I.T.P.F. Giurgiu care a dispus efectuarea cercetării administrative, singurul cu atribuții stabilite de lege în acest sens) pentru neefectuarea în termen a cercetării administrative, acesta fiind astfel exonerat de la plata sumei de 3.825 RON ca urmare a anulării de către instanță a Hotărârii nr. 374101/26.06.2015 - pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.G.P.F., anulând în parte și Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 134/24.09.2015, respectiv Decizia de Imputare nr. 373405/23.04.2015.

Consideră că este greșit raționamentul instanței de fond conform căruia în actul de numire al comisiei era obligatoriu să se indice și termenul de efectuare a cercetării administrative, ca urmare a faptului că doar comandantul unității era cel care a luat la cunoștință sau a constatat producerea pagubei, reclamantul fiind astfel absolvit de orice vină pentru depășirea termenului stabilit de O.G. nr. 121/2008.

Astfel, la data constituirii comisiei de cercetare, odată cu intrarea în posesia înscrisurilor incidente în speță, comandantul avea obligația de a stabili care este data producerii pagubei. De la data intrării în posesia documentației, acesta nu mai poate afirma că nu cunoștea data sau condițiile producerii pagubei.

Prin urmare, nu poate fi primită afirmația potrivit căreia, comandantul unității nu avea posibilitatea de a stabili care era termenul legal de efectuare a cercetării.

Așa cum au arătat în fața primei instanțe, la data de 15.03.2012, domnul B. a fost reîncadrat pe funcția deținută anterior, în baza sentinței civile nr. 1974/12.12.2011 pronunțată de către Tribunalul Olt, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3367/12.03.2012 a Curții de Apel Craiova, acestuia fiindu-i achitate și drepturile salariale, alături de toate celelalte drepturi de care trebuia să beneficieze în perioada 03.08.2011 - 15.03.2012.

Sumele de referință i-au fost achitate prin OP în perioada 15.06.2012 -27.06.2012, motiv pentru care Inspectorul șef de la acea dată, respectiv reclamantul A., a dispus constituirea unei comisii de cercetare administrativă care să stabilească dacă efectuarea plăților constituie pagubă la nivelul instituției, respectiv care sunt persoanele vinovate de producerea acesteia.

Astfel, prin DZ nr. 153 din 07.08.2012 șeful I.T.P.F. Giurgiu a dispus constituirea comisiei de cercetare administrativă formată din C., D. și E., ca urmare a achitării către B. a sumei de 15.404 RON reprezentând contravaloarea salariilor și a altor drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze, reactualizate, de la data concedierii și până la data reintegrării efective.

Potrivit art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat la cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative.

De asemenea, pct. 81 din Instrucțiunile MAI nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse arată că, prin data constatării existenței pagubei se înțelege data când comandantul a constatat personal paguba, materializată în ordinul de zi pe unitate, data ordinului în rezoluție de pe actele prin care i se sesizează existența pagubei sau data înregistrării la secretariatul unității a actului de sesizare, dacă a precedat ordinul de rezoluție.

Din analiza celor prezentate, rezultă că șeful unității a luat la cunoștință de producerea pagubei la data aprobării ordinelor de plată și înregistrarea acestora la secretariatul unității.

Având în vedere data de la care curge în speța de față termenul de efectuare a cercetării administrative, concret 27.06.2012 (data efectuării ultimei plăți), prin raportare la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, respectiv 05.12.2012, rezultă că cercetarea administrativă este tardiv efectuată, pentru următoarele considerente: termenul de efectuare a cercetării administrative începea să curgă de la data de 27.06.2012, în acest fel termenul de finalizare fiind cel târziu la data de 27.08.2012, cu posibilitatea de prelungire conform dispozițiilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în condițiile existenței unor motive întemeiate, precum și a formulării cererii de prelungire anterior împlinirii termenului inițial.

Cu toate acestea, deși termenul inițial se împlinea la data de 27.08.2012, cererea de prelungire a termenului de efectuare a cercetării administrative a fost înaintată către I.G.P.F., (prin inducerea în eroare a Inspectorului General al PFR în ceea ce privește termenul de la care a început să curgă cercetarea administrativă) la data de 13.09.2012, observându-se cu ușurință că la această dată se aflau în afara termenului inițial de efectuare a cercetării, situație care conduce la tardivitatea efectuării cercetării administrative.

Consideră că susținerile potrivit cărora data de 24.08.2012 reprezintă data achitării tuturor despăgubirilor, respectiv efectuarea unei plăți în cuantum de 154 RON cu titlu de "actualizare cu indicele de inflație" nu este de natură a-1 exonera pe reclamant de la angajarea răspunderii materiale, atât timp cât în cauză cercetarea administrativă fusese deja declanșată, iar cu privire la momentul declanșării cercetării administrative la nivelul I.T.P.F. Giurgiu - 07.08.2012, raportat la succesiunea plăților efectuate (ultima fusese efectuată la 27.06.2012), aceasta din urmă este data care reprezintă atât motivul pentru care a fost dispusă constituirea comisiei de cercetare administrativă, dar în același timp și data de la care începea să curgă termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

În mod corect s-a stabilit prin Hotărârea nr. 374101/26.06.2015 faptul că cercetarea administrativă efectuată în cadrul I.T.P.F. Giurgiu a fost tardiv efectuată, pentru considerentele dezvoltate anterior, hotărâre care a fost menținută în urma analizării plângerii de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I., conform Hotărârii nr. 134/24.09.2015, cu consecința menținerii Deciziei de Imputare nr. 373405/23.04.2015.

Membrii comisiei de cercetare administrativă, în momentul intrării în posesia documentelor ce au stat la baza dispunerii efectuării cercetării administrative de referință, în primul rând erau obligați să stabilească termenul legal de la care trebuia să curgă cele 60 de zile.

Astfel, chiar dacă dispoziția privind efectuarea cercetării a fost emisă în data de 07.08.2012, membrii comisiei puteau și aveau datoria de a stabili că în conformitate cu prevederile IMAI nr. 830/1999, termenul pentru efectuarea cercetării curgea, în realitate, de la data la care comandantul a luat la cunoștință de producerea pagubei, adică de la momentul achitării prin OP a drepturilor salariale către domnul B.. Chiar dacă dispoziția privind numirea comisiei de cercetare administrativă a fost emisă ulterior momentului constatării pagubei, comisia de cercetare se afla încă în termenul de 60 de zile iar cererea de prelungire a termenului de cercetare ar fi fost formulată în termenul legal, de unde rezultă fără putință de tăgadă faptul că atât cererea de prelungire, cât și decizia de imputare ar fi fost emise în termen de către comisie, respectiv comandantul unității.

Nu poate fi primită afirmația potrivit căreia membrii comisiei de cercetare, printre care și reclamantul, nu ar fi vinovați cu privire la efectuarea tardivă a cercetării administrative.

În acest sens, suma imputată reclamantului, reprezentând cotă - parte din totalul pagubei este pe deplin justificată, fapt pentru care nu sunt motive care să conducă la anularea deciziei de imputare sau a hotărârilor ce fac obiectul prezentei cauze.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate și menținerea sentinței de fond, în esență, reiterând susținerile din cererea de chemare în judecată.

Prin rezoluția din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 12 iunie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, constatând cu titlu preliminar, că, deși au fost formulate recursuri separate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea privesc aceleași probleme de drept, motiv pentru care vor fi analizate în mod unitar.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 373405 din 23.04.2015, emisă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a Hotărârii nr. 374103 din 26.06.2015, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General de Poliție de Frontieră și a Hotărârii nr. 134 din 24.09.2015, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aceste acte administrative fiind emise ca urmare a desfășurării cercetării administrative cu privire la paguba materială produsă Inspectoratului General de Poliție de Frontieră Giurgiu ca urmare a achitării sumei de 15.404 RON (reprezentând contravaloarea salariilor și alte drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze, reactualizate, de la data concedierii și până la data reintegrării efective) stabilite prin sentința civilă nr. 1974/12.12.2011, pronunțată de Tribunalul Olt, deveniă irevocabilă prin decizia nr. 3367/12.03.2012 a Curții de Apel Craiova, în favoarea lui B. (angajat al I.T.P.F. Giurgiu).

În susținerea cererii, reclamantul a invocat motive de nelegalitate a actelor administrative contestate sub două aspecte: (i) motive de ordin procedural, privitoare la nerespectarea termenului de efectuare a cercetării administrative; (ii) motive privitoare la fondul raporturilor juridice ce au făcut obiectul cercetării, referitoare la neîntrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii materiale a reclamantului.

Soluționând cererea, instanța de fond s-a aplecat, cu precădere, asupra motivelor de nelegalitate ce țin de procedura cercetării administrative, pe care le-a apreciat a fi întemeiate, dispunând anularea actelor administrative contestate.

Analizând motivele de recurs formulate de ambii pârâți din perspectiva criticilor comune încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate, astfel cum a fost reținută de instanța de fond, aceasta a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale și a reținut în mod corect nelegalitatea actelor administrative.

Principala critică de nelegalitate formulată de pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Ministerul Afacerilor Interne privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora:

"Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei."

Aspectul litigios ce face obiectul prezentei analize se referă la data de la care se calculează termenul de 60 de zile, cu referire la momentul luării la cunoștință de producerea pagubei, pârâții susținând că acest termen curge, în speță, de la data la care comandantul a luat la cunoștință de producerea pagubei, adică la momentul achitării prin OP a drepturilor salariale către B., pe când instanța de fond a reținut, în acord cu opinia exprimată de reclamant, că termenul curge de la data prezentării și rezoluționării notei-raport întocmite de contabilul șef prin care acesta era informat asupra plăților efectuate sau viitoare.

Înalta Curte reține că, prin hotărârea nr. 134/24.09.2015, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. a stabilit faptul că, potrivit sentinței civile nr. 1974/12.12.2011 a Tribunalului Olt, B. a fost reîncadrat pe funcția deținută anterior concedierii și că i s-au plătit drepturile salariale și celelalte drepturi prin Ordinele de Plată nr. x/15.06.2012, nr. y/27.06.2012 și nr. 1819/27.06.2012, data de 27.06.2012 devenind data constatării existenței pagubei, respectiv termenul de la care curge termenul legal de efectuare a cercetării de 60 de zile.

În acest context, desemnarea comisiei de cercetare administrativă ce a avut ca obiect stabilirea împrejurărilor și a persoanelor vinovate de producerea pagubei în patrimoniul Inspectoratului s-a dispus prin Dispoziția inspectorului șef al I.T.P.F. Giurgiu nr. 153 din 07.08.2012, având ca act de sesizare nota raport nr. x din 06.08.2012, întocmită de contabilul șef al unității, prin care se aducea la cunoștința inspectorului șef faptul că pentru punerea în aplicare a sentinței civile nr. 1974/12.12.2011 a Tribunalului Olt, definitivă și irevocabilă, au fost plătite lui B. drepturile bănești reactualizate pentru perioada cuprinsă între data concedierii (03.08.2011) și data reintegrării efective (15.03.2012), respectiv sumele de 6.966 RON, 3.133 RON, 1.564 RON, 984 RON și 2.603 RON, urmând a fi plătită inclusiv suma de 154 RON reactualizare a drepturilor bănești cuvenite cu indicele de inflație din perioada menționată.

Instanța de fond a reținut, pe de o parte, că pe această notă raport se identifică rezoluția olografă a șefului I.T.P.F. Giurgiu, reclamantul A., aspect necontestat, ci chiar recunoscut de acesta, însă, pe de altă parte, a reținut că reclamantul a contestat în mod expres faptul că ar fi semnat statele de plată și ordinele de plată, invocate de părțile adverse, ca reprezentând momentul constatării existenței pagubei.

În acest sens, Înalta Curte reține că, în baza art. 301 alin. (1) și art. 302 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de fond a solicitat I.G.P.F. să indice identitatea persoanelor care au semnat actele de aprobare a plății drepturilor salariale cuvenite persoanei reîncadrate în funcție, iar pârâtul a transmis la dosar o serie de dispoziții zilnice ale șefului Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Giurgiu, înscrisuri având caracter "secret de serviciu", din a căror vizualizare s-au identificat alături de semnătura reclamantului A. și semnături similare celor existente pe filele x verso și 115 verso în confirmarea vizelor de aprobare aplicate pe statele nominale de plată, respectiv semnăturile comisarilor șefi de poliție F. și G., ambii adjuncți ai șefului Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Giurgiu în cursul lunii iunie 2012.

Astfel, observând comparativ semnăturile menționate, adică cea aparținând părții reclamante și cele aparținând celor doi adjuncți ai șefului Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Giurgiu, prima instanță a constatat că vizele de aprobare a statelor nominale de plată de la filele x (înregistrat la 17.08.2012), 113 verso (înregistrat la 15.06.2012) și 115 verso (înregistrat la 26.06.2012) nu emană de la domnul A., câtă vreme semnătura de aprobare aparține adjuncților menționați.

În raport de aceste circumstanțe, în mod judicios a reținut instanța de fond că se infirmă poziția procesuală a părților pârâte în sensul că reclamantul a luat cunoștință de prejudiciul produs în patrimoniul I.T.P.F. Giurgiu odată cu aprobarea statelor de plată și a ordinelor de plată, atât timp cât acesta nu a aprobat personal statele de plată și ordinele de plată menționate, o astfel de decizie emanând de la adjuncții săi, ci luarea la cunoștință de șeful I.T.P.F. Giurgiu a intervenit la momentul prezentării și rezoluționării notei-raport întocmite de contabilul șef al Inspectoratului prin care era informat asupra plăților efectuate sau viitoare, adică la data de 07.08.2012.

Înalta Curte constată că, în raport de data luării la cunoștință de pagubă (07.08.2012), termenul de 60 de zile se împlinea la 07.10.2012. Anterior expirării acestui termen, respectiv la data de 13.09.2012, inspectorul general al I.G.P.F. a dispus prelungirea termenului cu încă 60 de zile. Procesul-verbal de cercetare administrativă a fost încheiat și înregistrat sub nr. x/5.12.2012, fiind, așadar respectat termenul de 60 de zile de efectuare a procedurii de cercetare administrativă.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că a fost răsturnată prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative contestate în cauză, fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenți asupra soluției pronunțată de prima instanță, judecătorul fondului pronunțând o soluție cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, fapt ce exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 2698 din 22 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.